transfigurări

înainte de zori,

potecile cosmosului

străbătute-s de vârstele noastre.

 câteodata,

printre arcade de piatră,

casele deschid

 un ochi stacojiu, iscoditor către cer.

crengile trosnesc,

corbii muțesc,

numai

flăcările felinarelor zumzăie feroce-n bătaia vântului.

umbre ciudate se furișează prin curțile pustii, 

pavate cu floarea vieții.

întâlnirile noastre viitoare

demult îs acoperite 

de zăpadă.

jaluzele

filtrează tristețea chindiei-

fărâme din stele-s

pictate pe umăr

roțile locomotivei

bat ritmul ceasului

amorțit

din vârful turnului.

in gară nu-i nimeni....

 dus de vânt

de colo-colo,

e doar 

un val de

bilete compostate,

cutii goale

și suflete neîmpăcate.

orașul e viu când

locuitorii lui

simt zborul păsărilor

peste talgerile fântânilor;

când inima copiilor lui

vibrează la atingerea bunătății.

casa  noastră e vie

cand sufletele-s

luminoase.

compoziție muzicală

pentru

orașul de aur pierdut.....

bătăile ritmice ale tobelor,

nu înăbușă

salvele de tun

în onoarea

regilor antici.

 respirație artificială

pentru  răsăritul lui aten-oraș

readus la viață...

nefertiti încrezătoare

trece, ca o boare,

pe străzile din piatră,

flancate cu falnice

case.

iaca,

planeta norocului strălucește pe

aventuriere dorințe;

luna plină, din capricorn,

îndeamnă la prudență;

iar jupiter-nestânjenit că

prietenul  saturn e retrograd în pești,

străpunge beregata berbecului.

un februarie stingher

apare la porți...

liniștea ascunde în miez,

rugăciuni fierbinți;

să nu vă fie teamă de câinele negru cu ochii de foc!

a fost ucis de Sfântul Trifon.

Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,

O clasă întreagă bântuită de un har

Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,

Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.

Profesori, voi, mentori, luminători,

Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?

Cum ați putut să greșiți atât de mult,

Să lăsați atâtea minți în tumult?

Salariul vostru, o recompensă a muncii,

Dar când munca eșuează, ce merit mai are?

Cincizeci și șapte la sută, o rușine,

O oglindă crudă a incompetenței voastre.

Nu e vina elevilor, nu e vina lor,

Căci ei sunt doar niște copii, în floare,

Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,

Nu de note proaste și de un destin trist.

Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,

Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.

Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,

Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.

Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,

Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.

Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,

Și să transformați eșecul în lumină și speranță.

Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,

E o poezie dură, o oglindă crudă,

O realitate tristă, o lecție dureroasă,

Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.

Am fost făcută din soare
să strălucesc cu neîncetare,
să orbesc a vieţii răutatea,
să fac mai călduroasă realitatea.
Îs trudită din pământ,
să nu uit de unde am început
a naturii veşnică mângâiere
ce am simţit-o fiind prunc.
Şi-s pupată de icoană
a mele-i credinţe surioară
îngrădită de rugăciuni,
cu a mele lumânări spun neputinciuni.
Îs atinsă de întuneric,
şade însetat în mine
tot aşteaptă lacom lacrimi,
dar secetă suspinele din mine.
Poate sunt clădita de nimic
şi-s doar un suflet rătăcit,
n-am gasit a inimii alinare
astept neîncetat încontinuare
a neştiinţei încetare.

Mă gândesc la tot ceea ce faci;

la tot ceea ce zici;la ce-ți mai iese pe gură.

Îmi fac singură șase mii de draci.

Mă fac singură să am ură.

Ajungi în final să nu mă mai placi...

Îmi pun întrebări complicate.

Oare vorbești cu altă fată?

Oare îmi poți citi gândurile amestecate?

Am să o las baltă.

Nu mă pricep nici măcar la soartă...

Nu înțeleg cum poți să mă lași așa,

nu înțeleg de ce doar îmi privești mesajele.

Le privești,nu răspunzi,

mă lași cu sufletul cenușă;

cu un lac de apă sărată pe obraji.

Mă ignori din nou și din nou

și în final tot te iubesc ca la început.

Voi scrie mereu cu același stilou

chiar dacă începe să scrie neplăcut;

chiar dacă nu mai e nou...

Fiindcă în căutarea unui alt mai bun

vei găsi prea multe alegeri,

dar tot pentru cel mai prost vei deveni lăstun.

Apoi vei dori să-ți poți scoate din creieri

toate amintirile care apun...

Astea sunt doar gânduri de ale mele;

gânduri nebune;gânduri care nu se știe de unde vin.

M-am plictisit de ele,

am un sentiment de antipatie

în legătură cu ele,cu mine,cu tine, în legătură cu poemele...

Pune balanța pe mâna mea
Judecătorule
Cu mâna pe destin
Îți jur
Că voi spune adevărurile
De plumb, de argint, de catifea.
Themis dezleagă-ți ochii
Mă privește
Ca pe a ta soră
Sfâșiată….
Cu roba ta mă învelește
Sentința îmi dă eliberare
De cătușele nedreptății
Să fiu o foaie de hârtie
Ce poartă înscrisul
Atâtor neîmpliniri.

mă înspăimântă mereu ziua de mîine

cu necunoscutele ei

niciodată nu-ți poți planifica viața

există întodeauna o variabilă nefericită

care-ți tulbură apele

depinzi de starea de grație a Cosmosului

de alinierea planetelor

de traiectoria Planetei Nibiru

nu poți avea o clipă de liniște

ieri m-a căutat cineva din Sidney

azi cineva din New-York

(despre care aud prima dată!)

alte șapte miliarde de oameni

nici nu știu că exist

(nici eu nu sunt prea sigur de asta!)

dăunăzi am văzut Soarele îmbrățișând Luna

fulgi căzând în aprile

aiurea

în fiecare zi avem câte-o enigmă esențială

de dezlegat

cu tot liberul nostru arbitru

rămânem tributari  unei frici ancestrale

și căutăm salvarea

în  bobi

în zațul cafelei

în podul palmei

NASA ghicește în stele

adevărul îl știu doar dinozaurii..

Câmpuri verzi cu iarbă deasă,

Nu mai știm, că-s cimentate.

Brazi înalți, păduri semețe,

Azi sunt vreascuri răsfirate.

Cântul pasării-n verandă

nimeni nu îl mai ascultă.

Vorba noastră este-n cască,

Față-n față gura-i mută.

Nopțile devin povoare.

Gânduri strânse-n zeci de dune.

Că nici azi nu trece bine,

Și în minte-l ai pe mâine.

Ieri adulți rugau poznașii

Nopțile să intre-n casă.

Azi poznașii sunt adulții

Ce pe drum părintii lasă.

Bunul simț este prostie

iar prostia-i beneficiu.

Cei ce trag trăiesc mai jalnic

decât cei fără serviciu.

Toți nervoși, conduc spre moarte,

Că și graba-i un păcat.

Unii pier bătuți de soartă,

Pe când alții, de asfalt.

Casele-s pline și totuși pustii,

Parcuri colorate fără de copii,

Cerul e albastru cu nuanțe de gri,

Inimi muribunde ce ieri erau vi...

Ne ascundem de trăire pitulați printre nevoi,

Pe când viața sângerând strigă-n spate după noi.