Tablou de vară în tempera

sunt zile când ard mocnit, fără fum,
ca o țigară uitată alături, pe masă
şi zile când mă adun din frunze şi
resturi de scrum – şi-mi umblu prin cuget
aşa cum umblu prin casă

sunt zile când ochii dinăuntru mă dor
iar spaima pe iris se-aşază ca o pânză
de gheaţă – sunt zile când simt moartea
rece în fiecare por – şi zile când uit totul
sufocat de excesul de viaţă

sunt zile când ard mocnit, efemer,
aşa cum arde focu-n bătrâna mea sobă
de teracotă – sunt zile când sfredelesc
cu privirea neliniștită în cer – şi zile când
mă ferec disperat înăuntru-mi
ca într-o grotă...

ne purtăm pașii umezi prin ziua aceasta grunjoasă

tăcuți precum liniștea dintre un fulger și-un tunet

călcăm pe cristale de gheață cât oul de pichere

încovoiați  de gânduri

umezeala ni se insinuează frivol pe sub gulere

ne zgribulim înfiorați în inimi

printr-un spațiu fluid și vâscos ca mâzga

pereții de abur curg în șiroaie pe stâlpii de înaltă tensiune

în jurul nostru se-aud țipetele păsărilor dimineții

căzând precum stropii de ploaie

avem sentimentul că devenim două personaje biazre

într-o pânză a lui Picasso neterminată

niște triunghiuri colțuroase de carne

cu ipotenuzele infipte în nori

ne târâm pati***cenzure***r cu ziua în spate

spre o noapte în chinurile nașterii

pe toate ușile găsim doar lacăte ruginite

parcă încontra nevoii noastre de dragoste

care ne alungase din casă…

”...Des yeux qui font baisser les miens
Un rire qui se perd sur sa bouche
Voilà le portrait sans retouches
De l'homme auquel j'appartiens...”

                                      Edith Piaf

.

nu am întrebat pe nimeni atunci

de ce toți bărbații îmbrăcați în fracuri

erau singuri

în orașul acela cu lumini roșii și femei languroase

la geamuri

.

și eu eram singur

în costumul meu bleumarin

cumpărat de la RoB Square Sainte-Croix de la Bretonnerie

75004 Paris

 .

mă plimbam pe o stradă îngustă

poate chiar pe Chateau Rouge sau Barbes

nu mai știu

ce fericire e să nu te cunoască nimeni

.

să aluneci ca un fulg de zăpadă prin o mie de ochi

s-auzi aceleși murmur ”allez viens”

din o mie de guri

apoi să te topești într-o mie de palme

mirosind a Chanel Gabrielle

.

un iz puternic de  săpun  „Tesori d`oriente”

plutește în aer

nu mai e cale de întoarcere

îmi mai aprind o țigară Gauloises sau Gitanes

fără filtru

de care fumase cândva Jean-Paul Sartre

Camus și Gainsbourg

și-mi fac curaj

„ ce qui doit arriver, arrivera!

.

cum să-mi fi dat seama încă de-atunci

că Notre-Dame e pe moarte

.

acum

după noaptea aceasta „ de rêve”

nu-mi mai rămâne decât să mă arunc din Pont Garigliano

în Sena

sau să mă-mpușc în cap

în Place de la Concorde…

lumina învăluie scena orbitor

scoate esența din lucruri și oameni

bara striptesei seamănă cu un sceptru papal de argint

iar globul cu lumini multicolore îi adaugă reflexe de ametist și smarald

atrăgând ca un magnet ochii bărbaților

sunt eu Esmeralda le strigă artista făcând un fouettés

un fel de rotire fără sfârșit pe vârful unui picior

în timp ce rochia-i albă tatu îi dezvelește picioarele până la șolduri

delir

un Grand jeté o proiectează spre bară

se învârte amplu la 360 grade și ajunge cu piciorele în sus

moment în care tatu-ul se desprinde lăsând-o în sânii goi și chiloței

urale

urmează un glissé spectaculos

un salt în gol

bărbatul o prinde în aer și o strânge la piept

nebuno

da zice ea și-l sărută pe gură în timp ce lumina se stinge…

În mintea mea există mai multă mișcare decât în afara ei

gândul sfidează logica

gravitația

nivelează spațiul și timpul

se deghizează în fel și chip pentru a trece dorința ascunsă

dincolo de vămile sufletului

creează visul eliberator

înăuntru visului

Elena nu mai e o enigmă

ne-am iubit de o mie de ori

într-o mie de constelații din Calea Lactee

fără rost

chiar dacă am dormit ca un prunc

toată noaptea am golit coșul cu dorințe neîmplinite

din catacombele minții

dându-le aripi

iar în zori m-am adunat din resturi în mine

ușor și zglobiu ca un fluture

Nu-mi cere să-mi calc pe inimă. Nu-ți pot deschide din nou sufletul

din carapacea tristeții.

Mai lasă-mă un an să-mi oblojesc rănile

mi-ar fi imposibil acum să te privesc în ochi cu mintea limpede,

există încă prea mult sânge la locul faptei

și prea multă confuzie.

Încearcă să înțelegi că dragostea mea e în stare de șoc

sub perfuzie,

probabil că n-o să-mi mai revin niciodată,

copilul nostru se va naște orfan într-o zi de duminică,

tu nu vei accepta să-i tai cordonul ombilical cu care s-a sufocat în timpul travaliului

și nu te va putea obliga nimeni.

Îl vei ține în viață doar ca să-mi amintești ce s-a ales din dragostea noastră,

oamenii vor întoarce capetele după noi siderați

nu vezi în fiecare zi o femeie trăgând după dânsa placenta cu pruncul înăuntru...

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

Cum sa exprim singuratatea ce o simt?

Am atatea persoane in jurul meu ,

Dar totusi nimeni nu ma asculta,

Toata lumea se cearta mereu,

Iar eu, raman trista si tacuta.

Nu ma plang , nu am motiv,

Prefer sa stau singura in coltul meu,

Astept sa fie liniste definitiv,

Si poate, atunci, imi voi spune of-ul meu.

Iar despre parinti ce as putea spune?

Sunt numai certuri cu vorbe grele,

Ce dureaza, parca o vesnicie,

Amandoi isi spun lucruri rele,

Ce vor ramane acum si in vecie.

Desigur ca ma afecteaza mult,

Dar niciunuia nu ii pasa,

As vrea muntii din loc sa ii mut ,

Decat sa mai stau cu ei in casa.

Am o sora si un frate,

Pe care ii iubesc nespus,

As vreau sa ii iau cu mine departe,

Unde? Intr-un loc ascuns.

Nu ma intelege-ti gresit ,

Si  parintii mi-i iubesc,

Dar i-as alege negresit ,

Pe fratii mei cu care vreau sa traiesc!

Îmi e destul de greu să înțeleg această lume

zidită după reguli , modele și eresuri,

în fața căreia cuvântul aleargă ca un cal în spume

și moare înainte de a pătrunde-n înțelesuri

Bătrânul Euclid ne-nvață despre punct și dreaptă

dar și despre plan și spațiu, `nainte ca Hristosul să se fi-nălțat,,

dar mintea mea e prea hapsână și n-așteaptă

să mai rezolve înc-o axiomă la câte  ecuații are deja de rezolvat

mărețul Creator ne-a dăruit, în bunătatea Sa, cuvântul

păstrând doar pentru el limbajul matematic,

care desparte-n două planuri paralele, Cerul și Pământul,

lăsând la mijloc adevărul să se zbată ideatic

În zestrea noastră ancestrală, ca într-un cuib cu dropii,

modelul matematic, redus la forme, linii și reprezentări bizare,

există-n stare de-adormire încă de când deschidem ochii

și-așteaptă doar să-l dezlegăm din fiare...

De ești ultimul vagon
La trenul din gară
Așteaptă și călătorul
Ce spre tine aleargă
De zile obosit,
De gânduri hăituit
Bagajul lui…o singură țigară .

Primește-l fără tichet
Nu-i pune întrebare
El trece solitar
Ducând pocalul cu amar
Printre călătorii
Fără destinație.
Lasă-l să privească
Ce lung e drumul spre uitare…

Un șuierat prelung
Și-un strigăt în disperare
Depărtarea o străpung,
Iar trenul s-a pornit
Pierzându-se în timp
Târăște dintr-o gară
Un ultim vagon,
Vagonul ce n-avea scară…

Ecoul încă șuieră
Pașii greoi și obosiți
Sprijiniți într-un baston
Se-ndreaptă spre o  gară…
Spre un alt peron
Să urce-n trenul celor vitregiți.

Cîte copile pot viețui în tine femeie de înger? Cîte copile se ascund și se joacă în tine femeie? Una zurlie, plină de viață, mereu pentru șotii? O zbenguită și-o săltăreață, crescută din Soare? O apă vie, mereu într-un zumzet, mereu o cîntare? E o copila ce-o poți vedea mereu, ea e copila de suprafață. E stîlpul de reazem, e Marele Zid Chinezesc. E copila de Foc dar și rîul de gheață, de nu întelegi al ei joc. Și am mai văzut o copilă, ce mereu se ascunde, privind din depărtare, cu ochii mari și plini, și vocea suavă. O pot găsi, ferită de toți, în adîncuri – copila ce-a tristă, mereu temătoare, înconjurată de gînduri. De te încumeți și de ai răbdare o vei găsi în pădurea deasă și neumblată, ghemuită pe prispa unei căsuțe micuțe, de poveste, mereu cu o floare în mînă. Lumina-i din chip și scînteia ce-o poartă-n priviri e ca o mireasmă virgină de grădini, în care vei putea găsi Curcubeul în Flori și blîndețile din diminețile de Vară. E sufletul de Albă ca Zăpada, dar fără pitici, înconjurată mereu de fluturi si micile vietăți ce vin să îi asculte cîntarea. Dar și învăluită în luptele de întrebări, din cele mai mici, pîn’ la Ceruri, ce admiră cu ochii închiși parfumul adus de-acea mică floare dăruită de Soare ce o ține gingaș. Nu știu cînd ea mi-a venit, ce poartă a deschis în sufletul meu. Sau poate a fost pe ușa din spate. Sau poate a fost acolo mereu. E o copilă plină de vise cu chipul de Înger ce poartă în ochi sclipiri și mistere. Ea e Universul ce strigă să-l afli, să îl asculți, să-ți dai a ta viață pentru o clipă de mînă în mînă, plimbări în tăcere, în ascultare a poveștilor ei, pășind ușor și cu răbdare prin Ceață. Ea e copila ce mereu e o șoaptă de vînt, culoarea din Stele și versul tăcut al poveștilor spuse în tîrziul din Noapte. E ea cea profundă, adevărată, în rochia stropită-n mănunchi de culori și simțuri, și iubirea în taină, ce iubește de-odată. Și-apoi am vazut și acea copilă ce mereu, într-o fugă, neobosit alergînd între una și alta, sperînd ca, într-o zi, emoția ce-i curge vulcanic să cucerească tot Cerul în cîntecul ei de harpă. Cu aripile întinse, cu chipul în Lumină, se roagă. E ruga ei mută dar plină de doine, cu speranță în tot ce o-nconjoară și tot ce iubește. Ea e copila născută-n Divin ce, fără să ceară, așteaptă o-mbrățișare. Ea e tot ce simți în serenade, căldura ce o aștepti pe înserat să îți vină, prin poarta din dos, pe ușa din stradă, la geamul ascuns dintr-o baladă – îngerul meu, vibrația zborului, răcoarea dimineților mele de Vară.

Pentru tine #ingerulmeu

Știi…

am învățat liniștea după ce-am plecat.

Nu mai e nimeni să mă întrebe

unde sunt,

cu cine,

de ce.

Și ar trebui să fie bine, nu?

Doar că… e prea mult spațiu acum.

Prea mult gol în jurul meu.

Nu mă mai apasă nimic,

dar nici nu mă mai ține nimeni.

E o libertate ciudată…

nu știe să mângâie.

Eu am vrut o casă.

Nu doar pereți.

Am vrut un „noi”

care să nu doară.

Dar „noi”-ul nostru…

era prea strâns.

Prea multă teamă,

prea puțină iubire.

Ce aveam noi

nu era liniște.

Era control.

Nu era dor…

era frica ta că o să plec.

Și am stat.

Am stat până am început

să nu mai fiu eu.

Și acum… merg drept.

Respir mai ușor.

Dar sunt seri

în care mă opresc

și mă lovește liniștea asta.

Și da… mi-e dor.

Nu de noi.

Nu de cum era.

Mi-e dor de cum credeam

că o să fie.

Și poate…

într-o zi

o să găsesc liniștea aia

care nu vine din plecare,

ci din a rămâne

fără să mă pierd.

Dacă,  să vii ai vrut
Și n-ai putut
Am să te iert…
Dacă, de viață țintuit
Totuși ai  venit
Nu am să uit …
Dar ai tăcut și ai plecat
Și te-am strigat
Și am strigat…  
De ce-ai plecat
În locul meu?
Eu m-am rugat
La Dumnezeu
Să rămâi TU
Și să plec eu
Dar el pe tine te-a chemat

…………………………………………………..

Te strig și nu te-aud
Te plâng și nu te uit
Frate! Drag cuvânt…
Frate!  Trist mormânt.