stihuri diamantine //2

Spune-mi tu străine cu ce îs sunt pași 

Mai apăsați și mai importanți ca altora 

De ce ești tu special pasagerul?

Nu știi oare ca totul e trecător...

De te uiți în jur vei vedea că ești 

Un praf în aceasta dezordine colosală 

Tot ce ai aparține pământului 

Iar el în sine este al cosmosului.

Nu vezi tu oare ,chiar dacă te doare 

Că ești un suvenir în grija vântului

Ce va veni și te va șterge 

Și te va dărui pământului. 

Viața mea-i precum un vis 

Tot ce iubesc imposibil de atins

Precum într-un blestemat coșmar 

Tot ce-i dulce-mi las-un gust amar 

Tot ce iubesc se-ndepărtează 

Tot ce trăiesc sufletu-mi pătează 

Încerc să mă mișc dar sunt blocat

Pentru tot ce se-ntâmplă sunt vinovat

Sunt la pământ cu moralul și mai jos 

De ceva vreme toate îmi merg pe dos ...

Azi e secat în mine imensul lac mundan

În care-am înotat mereu în contrasens,

Dorind să-i duc pe alții cu mine la liman,

În universul meu oniric și intens.

Azi liniștea mă poartă pe sub soare;

Învăț să tac, să fiu și să ascult.

Trecutul oneros îl pierd în nonculoare,

Sărbătorindu-mi îndepărtarea de tumult.

Este adevărat că anii trec.

Dar îi vei transforma în farmec?

Sau poți gândi că asta-i soarta

Prea se grăbesc la vârsta ta. 

Căci îți dorești să crești prietenie

În inima-ți palpitând de armonie.

Prin gesturi sincere, cu pași timizi

Spre uși pe care speri să le deschizi.

Nutrești la o apropiere caldă,

Un suflet în care iubirea se scaldă, 

Vocea, petale înmiresmate de cuvinte

Sădind muzică și chimie-n simțăminte.

Suntem ca fluturii în viața efemeră

Ce din natură transformați veniră.

Pe lume ne-am trezit și noi sosiți

Și ne gândim cum au fost anii irosiți.

Crezând că-i poți lăsa să treacă

Și ignorând timpul ce îi provoacă.

Acum când simți c-acesta trece cosmic

Te-ntrebi, admirând cerul astronomic.

Dar, cine-n viață n-a rostit cuvinte

Pe care mai apoi le-a regretat,

Pentru că ele au produs durere

Celui căruia, tu te-ai adresat

Dar, cine n-a iubit în tinerețe

O cosânzeană ca-n povești,

Ca să constate după o vreme

Cu ea, tu, greu te potrivești

Dar, cine n-a pierdut ființa dragă

Atunci când nimeni nu se aștepta,

Și vai ce lungă și grea a fost uitarea

Ca să-ntelegi că Sus e scrisă soarta

Dar, cine n-a mințit odată-n viață

Pentru că adevărul spus ar fi durut,

Cu toții ne-am salvat cu o minciună

Chiar dacă ce am zis n-a fost crezut

Dar, cine poate să înțeleagă omul

Când astăzi zice una, mâine altceva,

Înclin să cred că șarpele șiret e vina

Ce fructul le-a servit...lui Adam și Eva!

Uneori, când în noapte tăcerea

Canta trist că un clopot greu

Mă rog vieții să îmi lase placerea

Sa simt pulsul vieții,mereu.

Uneori, când se stinge un suflet

Și te- ntrebi: Ce sunt Doamne, eu?

Doar prin inimi poți învinge durerea,

Prin glasuri vii, ca un curcubeu.

oglinda-nfiripă

o stranie simetrie,

față de un  invizibil reper.

dacă-n oglindă

se reflectă o altă oglindă: 

 adevărul din spatele faptelor e 

dezvelit;

sau rădăcinile tainei

străpung

alte dimensiuni ale existenței.

între iertare și dreptate

se află

discernământul.

acesta

e-mbrăcat cu hainele curate

ale sufletului.

întotdeauna,

te-ntâmpină cu steagul păcii.

pacea interioară,

e asemenea unui alint de pimăvară,

când florile prunului

par solzi de lumină 

și puiul de cerb 

 îți mănâncă

din palmă.

liniștea interioară

e un urcuș anevoios prin tenebroase furtuni;

odată atins vârful, nu mai contează asprimile vieții;

ești dezlegat de dorințe.

are o scriere luminoasă,

se poate citi-n priviri,

așa cum poți admira

adâncul apelor limpezi.

e un rotor al gândirii,

care definește in câmpul său vectorial

traiectoria faptelor bune.

lupta

pentru a câștiga un loc pe zid

lupta

pentru un scor de credit social mare

va rupe aripile

va amuți glasurile

la toaleta publică

aparatul

distribuie hârtie

după merit.

umbra castanulul

s-a retras în bulbii tăcerii-

valuri de grauri

aduc răcoarea

liniștea unei dimineți

încremenită de spaimă,

a secat

izvorul lacrimilor de căință.

la capătul drumului întoarcerii,

tatăl-cel îndelung răbdător,

ne face semne disperate

cu năframa.

lacul-

fără a da un semn de viață rațelor sălbatice,

oglindește-ncercuri de ape

tremurătoarea lună;

vântul,

încă-amețit, după petrecere,

șoptește printre trestii,

descântece

de bube rele.