Prizonieri

Totul a început în vis.

Nu te cunoșteam încă.

Dar...

a făcut timpul o pauză 

și privirile noastre s-au îmbrățișat 

într-o infinitate de emoții.

Poate din altă viață te cunoașteam.

Am descoperit în calmul timid al ochilor tăi 

o viață, poate, trăită deja.

O viață în care viața mea

era și viața ta.

... și atunci am știut 

că în acea clipă infinită,

pe care timpul a strâns-o sub pleoapele tale,

că inima mea te-a recunoscut.

Când vom înțelege, oare, că timpul 

este doar proiecția emoțiilor noastre?

Ne-am anesteziat sufletul cu nevoi iluzorii

și amânăm să simțim prezentul

într-un viitor construit din goluri interioare.

Alergăm cu inimile epuizate 

spre o fericire eternă,

fără să recunoaștem că durerea

este puntea care ne transformă

supraviețuirea în existență trăită.

Oare de ce timpul dizolvă raiul mult râvnit 

și ne aruncă, din când în când, doar o sclipire

a scânteii din ceea ce ar putea fi?

Ne-am obișnuit să purtăm o armură de plumb

și o folosim ca scuză pentru aripile noastre frânte,

pentru neputința de a simți 

cum ne curge timpul prin vene.

Dacă am schimba modul cum privim greutățile,

oare drumul nu ne-ar duce spre libertate?

...spre libertatea de a putea să simțim 

cine suntem noi fără mască,

spre libertatea de a putea să simțim 

scânteia ascunsă în noi

dinainte să intrăm în timp.

Renunț să mai fiu captivă

în propriile frici.

Aleg să-mi ascult sufletul,

doar el poate să-mi ghideze pașii

in acest labirint numit viață.

Expir profund tot vidul meu existențial

și cu fiecare schimb de compuși chimici,

mi-aduc aminte emoții trăite,

emoții străine în viața asta.

Ecoul gândurilor mele îmi șoptește

că nu am nevoie decât ca Timpul să danseze

cu mine în ritmul valurilor de lumină 

care se revarsă peste umerii mei.

Ca să pot vedea în acest haos aranjat,

trebuie doar să închid ochii minții

si să cred că niciodată

nu murim cu adevărat!

Daca m-aș urca

în copacul inimii tale

aș putea atinge cerul.

..dar nu pot...

e prea înalt.

...de câte ori 

îți cade o frunză,

mă gandesc că vrei 

să mă acopăr cu tine.

Te urăsc fiindcă...

m-ai ucis printr-o privire,

ca să mă renasc la o viață de sclavă...

sunt sclava gândurilor 

și dorințelor mele,

iar fiecare picătură ce curge prin mine

are chipul tău.

Dar...

mai mult te urăsc pentru că,

iubindu-te, nu pot sa te iubesc.

Fac un pas timid

în necunoscut.

Simt ecoul unui vis în care rescriu

emoții din trecut.

Alunec și cad

într-o cascadă infinită 

de gânduri și dorințe.

... și atunci simt cum sărutul tău 

dă viață vieții mele.

Mi-e tot mai frică să ies din casă

și nici nu știu dacă mai merită...

vechea butadă nu mai e de actualitate,

e tot mai improbabil să-ți cadă în cap o cărămidă,

acum te trezești că te înjură vreunul de mamă,

din senin,

mitocanul frustrat,

(rătăcit prin cotloanele întunecate ale politicii!)

nu poate înțelege egalitatea ancestrală a omului

decât prin suprimarea fizică a acestuia,

întorcându-se la Darwin,

adevărul prin exhibarea minciunii,

adică pe dos,

în jos,

la nivelul său ontologic,

statul de drept e pe cale de disoluție,

nimeni nu se mai înțelege cu nimeni,

nimeni nu mai respectă pe nimeni,

trăim în direct coșmarul acesta,

exacerbat inutil,

onompatopeic,

doar pentru reting,

mai multă mizerie omenească,

cameleonism,

decât în Justiție

nu găsești nicăieri,

Memorialul Durerii vorbește despre fariseismul ei,

cimitirile sunt pline de martiri inocenți

iar voi vorbiți despre independența Justiției,

sictir!

*Dex -  SICTÍR, (2) sictiruri, s. n., interj. (Arg. și fam.) 1. Interj

Ratacita printre cutiuțe strălucitoare,

Ea,cutiuța prăfuită,

Strigă mut:Te rog,deschide-ma!!

Dar oamenii nu au răbdare,

Nu vad dincolo de aparente.

Unii o îndepărtează ironic și rece

Dar nu-i așa?,totul trece..

Și durerea,și lacrima,

Speranța se transforma-n consolare,

Și uneori,când cade care-o raza de soare

Ceva straluce in interiorul cutiutei,

Că un diamant ascuns.

Oamenii trec grăbiți,nepăsători și reci

Pe langa cutiuța prăfuită,

Ploaia o spala cu picurii ei.

Acum e frumoasa.

Oamenii o vad și vor s-o deschidă.

Prea târziu,un lacăt greu o închide,

Cad lacrimi de ploaie,o liniște tristă,

Diamantul din ea e acolo,

Și totuși,pentru ei el nu mai exista..

Să ne bucurăm de ceea ce Destinul ne-a dăruit.

Să ne mulțumim că ne-a salvat de singurătate,

Și că suntem împliniți cu ce ne este hărăzit,

În numele neamului în Eternitate.

Să urmăm pilda și lumina Sfintei Credințe,

Să iertăm, să înțelegem și să iubim mereu

Tot ceea ce implică bunăstarea unei ființe,

Și să implorăm binecuvântarea lui Dumnezeu.

De milenii, natura și-a păstrat proprietățile

Încântând sufletele muritorilor pe Pământ,

Dând oamenilor fericire și susținând viețile,

Făcându-ne să grăim "mulțumire" drept cuvânt.

În  miresme înzecite și culori nemărginite

Au fost create minunății ce dăinuie,

Mărturii ale existenței planetare zidite

În sufletele nemuritorilor ce ne bântuie.

În timp ce-n suflet îmi cântă a sanatoriu,  

Eu am vrut să vă vindec pe voi,  

Dar umbrele cresc, se împletesc în ambulatoriu,  

Și liniștea s-a stins total din noi.

Am vrut să va scot lumina din întuneric,  

Dar mi-am pierdut urma în vis,  

Un ecou ce se-ntoarce, bolnav și himeric,  

Cu un suflet pângărit, ce nu mai poate fi deschis.

În timp ce-n mine urlă nopți fără rost,  

Eu am vrut să vă scap de durere,  

Dar am găsit doar tăcere, un adăpost,  

Unde rămân fără glas, fara regrete.

dacă lovești o femeie

nu te numești barbat

ea poate să încheie

căci tu sigur nu te ai schimbat

nici lovind un bărbat

nu ești femeie adevărată

respectul l ai încheiat

femeia ta e supărată

dar nu e a ta, căci o lovești

fără milă dai in ea

dar uiți cum o privești

doar stătea și te veghea 

respectul față de omenire 

ține l in tine permanent

ține minte ai o mamă, rușine 

uită de acest comportament

Gândurile mele-s raze de soare

Aplecate în inimă ca o boare,

Salvând în taină, bucurii, tristeți

Întâmpinate-n calea acestei vieți.

Numai sufletul meu, adevăr știe

Că orice destinul ți-a rezervat ție,

Te-a călit ca oțelul în foc format,

Croind principii și calea de urmat.

Tăria de caracter clocotitoare

Ai folosit-o ca pe o sărbătoare.

Ai urmat calea pe arie muzicală

Și ai păstrat coloana verticală.

Văd și simpt acum, la bătrânețe

Că oamenii îmi mai dau binețe.

Inima se hrănește cu blândețe

Și gesturile-s pline de noblețe.