Pribeag

Parfumul serii ce coboară

Pe tine te aduce

La chipul tău de domnișoară 

Pierdut eu îmi fac cruce.

Icoana gândurilor mele

Îmi amăgești privirea

Ești cea mai cea din toate cele

În tine am pieirea.

În focul pasiunii

Mă perpelesc cu tine

În ciuda rațiunii 

Tu abuzezi de mine.

Năluca visurilor mele

Fantasma zorilor de zi

Mă ții de mână printre stele

Cu mine doară vreau să fii.

Sunt dominat de tine

Când buzele-ți ating

Mai stai te rog cu mine

Luminile se sting.

În brațe să te simt

Să-ți mângâi pielea fină

O noapte eu mă mint

Doar eu cred sunt de vină.

Iubita mea din noapte

Ce-n zori mă părăsești 

Nu pleca prea departe

Să poți să mă găsești...

Mirajul jocului de umbre

Ascuns în crusta timpului meschin

Se oglindește face tumbe

În tremur surd și în suspin.

Misterios pierdut privirii mute

Nedeslușit în bezna ancestrală

În spațiul mitic eului să lupte

Îi e nevoie de-ndrăzneală.

Mult ciufulit de vânturi reci

Îmbrățișat de brazii cei înalți

Tu loc dosit printre poteci

Ai noștri pași doar îi descalți.

Cu raze blânde soarele te scaldă

Îți încălzeste reavănul pământ

Când răsuflarea chiar devine caldă

În vârfuri mugurii își prind avânt.

Natura vie și virgină

Se desfășoară instinctiv

Tăcerea timpului comprimă

Pe traiul demn și primitiv.

Nu poate mintea să ajungă

Pe trupul hâd să îl clintească

Când neputința e osândă

Pierdută este calea cea lumească.

Poiana neaoșă-n visare

Cu calea ei nestrăbătută

Zărită e în depărtare

Frumoasă vie și tăcută.

Mă trezii voios se pare

Am dormit pesemne bine

Simt nimic că nu mă doare

Azi e soare pentru mine.

Am deschis fereastra larg

Simt pădurea cum adie

Un tablou ce-mi este drag

Mi se afișează mie.

Toamna lucră cu natura

Si o modelează ea

Îi închide iernii gura

Șoptindu-i că va mai sta.

După noaptea friguroasă

Și cu cerul plin de stele

Dimineață tu frumoasă

Aduci soare zilei mele.

Prin răceala ta în zori

Îmi oferi căldură mie

Mă trezești ,îmi dai fiori

Și faci bine să îmi fie.

Să mai stai te rog puțin

Terapie pentru mine

Antidotul la venin

Tu îmi dai starea de bine.

Izvor al nemuriririi

Cu ape tremurânde

Inspiri doar teamă firii

Sevă gândirii strâmbe.

Tu harul cel divin

Ți-ai nimicit menirea

Când cupa cu venin 

Ți-a contemplat privirea.

Ai devenit securea

Copacului cel falnic

Privești cum luptă crusta

Să-l țină ,chiar ești jalnic.

Ești spinul cel de plumb

Așa ai devenit

Te-ai poticnit în trup

Când vârful ai înfipt.

În haină muritoare

Te zbați dar în zadar

Pășești în viață oare?

Ori stai de veghe doar?

Cărări întunecate

La adăpost târziu

Exiști dar fugi prin noapte

În urmă lași pustiu.

E golul ce te umple

Pe scurtul drum ales

Speranța lasă urme

Pe spiritul tău șters.

Când sufletul ți-e greu

Și inima prea bate

Pierdut e visul tău

În conștiință poate.

Instinctul nu-ți dă pace

Și vrea să te domine

În noaptea minții tale

Nu prea e loc de tine.

Exiști cu disperarea

Si te confrunți cu ea

În negură cărarea

Își pierde calea sa.

  Tu cauți licărirea 

Prin negru cel ascuns

Ți-e frică de pieirea 

Egoului tău stins.

Tunelul nopții tale

Se duce sub pământ

Coșmarul nu dispare

Și vezi stafii mergând.

Mormântul minții tale

Ascuns e și de tine

Pe cer e căutarea

Dar luna nu mai vine.

O stea e totuși parcă 

Ce licăre abia

Speranța te încearcă

Începi cred a visa.

Pe culmea dealului semeț

Ajunse dragul timp de coasă

Și moș Vasile șugubăț

La ceas de prânz așterne masă.

Sub salcie lângă pârâu

Pe iarba reavănă ,cosită

Moșicul nostru cel zglobiu

Golește traista și s-agită.

Măi Ioane ,către fiu

Nu găsesc rachiul tată

Și de bine tată știu 

Mumăta m-o lăsat baltă.

Mergi acum îndat acasă

Cu rachiul doar să vii

Pân atunci eu bat o coasă

Nu mănânc ,așa să știi.

Fiul dară se conformă

Se pornește se-ntoarce

Rachiul îi ține-n formă

Tatălui cam mult îi place.

Brânză ,pită ,șuncă ,ceapă

Sub salcia cea pletoasă

Cu miros plăcut de iarbă

Să tot stai așa la masă.

Apă rece de izvor

Amândoi cu poftă beau

La cosit apoi dau zor

Vine noaptea de mai stau.

Gândul cel uitat 

Ce credeai că de mult timp în urma l-ai lăsat

Te urmarește,ca o umbră 

O umbră ce te trage încet în pământ 

Iar tu stai, tăcând 

Încă crezând 

Că e un simplu gând 

Însă acel gând te mănâncă pe dinăuntru 

In mintea mea Încă încerc să întru

Să întru într-o lume unde gândul poate fi doar o foie arsă

Arsă si uitată 

Însă și focul lasă scrum în a sa urma

În urma, observi o turmă 

O turmă de oi, ciori negre 

Bând apa dintr-un iaz negru

Totuși într-o lume alba 

Acea turmă e acel gând, e o pată 

 O pată neagră din mintea ta albă

Just in time to see the light,

Gives me strength to be so bright.

From the darkness of the night

Towards a hopeful and sunny height.

From the stars, air, earth and waters

Nature created sons and daughters.

Everything I always hugged with love

It is now like the flight of a dove.

Feelings that flow like a waterfall

And it dominates my life as a squall,

I imagine the horizon like a sprawl

And my soul caught in a life trawl.

I wait for time to feed my thoughts

With all kind of happy naughts,

And to untie all my worried knots,

By giving me peaceful moments and lots.

Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,

Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,

S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,

Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!

Adunã-ţi iar puterea şi socoate

Puţinãtatea zilelor rãmase;

Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,

Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!

Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!

Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!

Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute

Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!

Oare cum e când îți pierzi demnitatea
Când depinzi de mâna celorlalți
Tremuri într-una fără pauză
Și nici voința nu ți-o poți exprima

Te uiți cu adâncime în ochii celorlalți
Sperând că poate le poți sufla durerea ta
Totul e în van și fără reușită
O clipă de liniște e tot ce îți dorești.

Am încercat tremurul să ți-l opresc
N-am reușit și încă regret
Tot ce-ți doresc e numai calm
Și liniștea să ți-o găsești. 

unele lucruri din viața mea sunt asociate cu alte lucruri
chipul docil și umil al duhovnicului meu
îmi amintește de Dumnezeu
nu am aroganța păcătosului de a pretinde că l-am văzut pe Acesta
nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu
dar numai așa mă pot raporta
la forța invizibilă a lPirouetteumii, controlată de cineva,
prin chipul umil al duhovnicului sau al Simonei, profesoara mea de dans,
care este un înger întrupat în femeie
păstrând același mister al mișcării cerești
nimic nu este mai frumos decât expresia bucuriei Simonei de a trăi
pe ritmurile celei de-a 5-a simfonii a lui Beethoven și a lui Dumnezeu
nu poți înțelege asta dacă nu ai văzut niciodată zborul maiestuos al unei lebede negre

care tulbură cu aripile ei negre cu nuanțe de gri cerul albastru

Simona lăsa întotdeauna impresia că nu atinge pământul

ea păstrează întregul univers în vârful degetelor de la picioare
într-o mișcare perfectă "Arabesque"
și este în perfectă armonie cu universul
zboară în „Pas de deux” cu viața
într-un „Adage” perfect, ea crește în har și eleganță, devine fluidă,
„Pirouette” o ajută să-și scuture părul printre stele
 își trăiește intens viața, „Allegro” ca un colibri
da, Simona, este cea mai înaltă expresie a umanității…

 Oasele devin fragile si se rup.

 Oamenii mor si inimile devin slabite cu fiecare atom din corpul tau.