Автор Alexandru Zamira

Tu ești un haos dulce-n amintire,

Un vuiet surd ce-mi bântuie iubirea.

M-ai lăsat singură, fără vreo știre,

Să-mi scriu pe foi durerea, rătăcirea.

Te văd în umbre, te aud în ploi,

Dar ești doar vis, doar fum, doar absență.

În fiecare vers mai mor un strop din noi,

Căci tu erai a inimii prezență.

Ce-ai fost? Ce ești? O taină de departe,

Un labirint în care m-am pierdut.

Și azi mă-ntreb de ce speranța moarte

Îmi strigă să te-aștept. Dar tu-ai tăcut.

Mi-e sufletul o casă dărâmată,

Un colț pustiu, uitat de Dumnezeu.

Și-n tot ce scriu, iubirea-i inventată,

Dar nu ți-o dau – rămâne un clișeu.

Aș vrea să vii, să-mi spargi tăcerea grea,

Să-mi iei cuvintele, să le faci vii.

Să te iubesc, nu doar în mintea mea,

Ci-n fiecare clipă ce-am trăi.

Dar ești departe. Ești un vis pierdut.

Eu scriu cu disperare, dar e fum.

Și mă întreb de ce-ai plecat tăcut,

Lăsându-mă să-nfrunt al lumii drum.

"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" (lat.)

E faptul dimineţii şi inima îmi bate,

Cunosc vecini şi prieteni. Şi despre mine ştiu...

Îmi amintesc mulţime de lucruri învãţate,

Aud, vorbesc şi judec: înseamnã cã sunt viu!

Am doruri, am voinţã, am grai şi am regrete

Şi caut a pãtrunde adâncul meu ascuns;

Îmi scriu dorinţe multe, pe-al inimii perete

Scriu ziua, scriu şi noaptea şi tot nu-i îndeajuns. 

Nu-s apã care curge, nici fiarã din pãdure,

Nu-s vânt care îndoaie copacii seculari!

Nu-s şoaptã ce se-ascunde în umbrele obscure

Dar am în mine temeri din ce în ce mai mari!

Pot sã susţin cu probe, ce cred, ce mi se pare

Şi pot deschide ochii, atunci când mã trezesc;

Am fraţi, pãrinţi şi prieteni şi am un rost sub soare,

Am chip de om şi nume şi spirit românesc!

Tu eşti oglinda-n care mã regãsesc pe mine:

Acelaşi suflet tandru şi-acelaşi chip de lut,

Atât de multe umbre! Lumini - aşa puţine!...

Dar, pe-amândoi, o mânã şi-o minte ne-a fãcut!

A cugeta, a spune, a crede şi-a cunoaşte

E-al meu, şi-al tãu, şi-al nostru, şi-al vostru ideal;

E-un foc care purcede, se-aprinde şi ne paşte

Din prima zi a vieţii şi pânã la final.

Nu sunt stejar sihastru, nici mãr ce stã sã cadã

Nu-s trandafir sãlbatic, uitat în loc pustiu!

Şi chiar de-aş fi, sã zicem, o viţã fãrã roadã,

Tot seva m-ar susţine şi-ar trebui sã ştiu!...

Nu ştiu, însã, prea multe de clipa ce se naşte

Şi se ascunde straşnic de mine-n VIITOR.

Deschid fereastra minţii, cu gândul sã demaşte

Suspinuri, neputinţe şi planurile lor.

Chiar dacã vine seara şi Luna se aratã,

Simt viaţa care-mi umple atom, dupã atom;

Şi, pânã a mã stinge, v-aş cere înc-o datã:

Lãsaţi-mi bucuria şi gândul cã sunt om!

Mulți părinți se duc în lume,

Oare pentru ce anume...?

Pentru bani? pentru avere?

Din necaz sau din plăcere...

Dar un lucru e păcat.. 

Foarte multi, chiar au uitat ..

De ce oare au plecat?

Nu le pasă oare lor 

Dacă sunt de ajutor ?!

În poiana înseninată

De cu seară greieri cântă

Iarba moale-n talpa vie

Te-nfioara și încântă.

Iar, când totul pare sfânt

Și când liniștea se lasă,

Se aude, slab în crâng,

Un glas de mogâldeață.

Era ea, înmiresmată,

Cu petalele-i vioaie,

Regina Nopții, cine alta

Se trezește in miez de noapte?

Am auzit astă vară

Pe când un corb cerul brăzda

Că lăcusta îi spuse melcului

Tot ce șoarecele știa

Care, la rândul lui,

Pestele și broasca-i spuse

Că ei știau toată povestea

Despre cea din miez de noapte 

Căci era așa din vremea

Pe când cocoșul ouă făcea,

Iar pinguinul putea să zboare

În zone tropicale iarna.

Ea a fost o mică floare,

Ca oricare, dar altfel,

Într-o seară, cu raza-i vie,

Luna vede micuța blândă,

Frumusețea ei plăpândă,

Dragostea, inima o-nmoaie.

De dimineață, Soarele,

Nici bine nu apare-n boltă

Căci greierele, pe umăr sare

Și-i șoptește de-a lui sortită

Că pe seară, se iubea

Cu o floare obișnuită.

Înfuriat și egocentric

Îi lasă cerul Lunii

Să ia cu ea toată lumina

Și stelele și norii .

Luna a făcut nuntă

Cu floarea cea obișnuită

Pe tron de stele, încoronată

Să-i fie-n veci regină.

Și așa, a apărut ea,

Cea mai răsărită între flori,

Gardianul nopții tainice,

Regina stelelor.

deschizi televizorul dimineața ca un robot

să afli ce se mai întâmplă în lume

cum va fi vremea

timpul probabil

câți s-au mai omorât din dragoste

sau gelozie

câți au mai murit în accidente de circulație

ori cât au mai crescut prețurile la carne de porc

nu că te-ar interesa neapărat soarta omenirii

direcția de deplasare a Terrei

alinierea planetelor după Pământ

nici vorbă

e prea devreme să-ți bat capul cu asemenea lucruri

încă nu ți-ai revenit din crunta beție a somnului

pesemne că nici nu vrei

cine ar strica o oră sublimă de somn

pentru douăzeciși patru de ore mizerabile de viață

e ca interesul câinelui lui Pavlov la  sunetul clopoțelului

un reflex condiționat

sau ca galbenul de pe ecranele televizoarelor LCD

breking news

ceva asemenea țipătelor insolente ale unor  bufnițe noaptea

care te face să salivezi

să-ți iei  porția de spaimă și anxietate

pentru tot restul zilei

avalanșa de reclamele mincinuoase despre orice vrei

reluate cu obstinație

asaltul de kitch și prost gust

la scară industrială

pe netrezite

sfințirea indecentă și atemporală a Catedralei Mântuirii Neamului

la o sută de ani de la Marea Unire

neterminată...

Lasă-ți ființa să zburde-n real,

Părăsind câmpul cu florile visuri.

Culege din pomul vieții un ideal

Și adună-ți gândurile din abisuri.

Jocul luminii cu spectru-i bogat

Aurie ți-arată tipsia cu ofrande,

Dar idealul cules, strâns este legat

De principiile tale profunde.