Insectar

navighez pe același fluviu învolburat al timpului

în bărcuța mea denumită viață

valurile mă poartă în toate părțile

se prăbușesc peste mine

abia mai reușesc să scot apa sărată din barcă

albatroșii desenează cu cretă pe cer rute de zbor imposibile

pe care nu le vor urma niciodată

imensitatea aceasta albstră din jurul meu și a iubitei mele

Maria

îmbrățișează senzual aproape tot infinitul de dinaintea ochilor noștri

îl sufocă

nu mai poți arunca un ac dincolo de linia orizontului

cineva a împins un zid de sticlă opalescent între spațiu și timp

nu vom ajunge niciodată la țărm îmi zice Maria

la noapte vom face dragoste la lumina stelelor și a aurorelor boreale

vom procrea dint-un instinct ancestral

într-o lume sinistră a lui Poisedon

fără țărmuri

era glciară a început

peste o mie de ani cineva ne va elibera din strânsoarea de gheață a sărutului lui Brâncuși

și ne vor reda pietrei

nu cred c-aș mai putea trăi altă viață

pe lângă aceasta

mi-ar fi foarte greu să trec puntea în viața ta

de exemplu

m-aș rătăci aproape sigur prin tine

aș încurca drumurile înzăpezite ale sufletului tău

m-aș pierde printre aisbergurile  inimii

nici măcar n-aș încerca să-ți calc prin fața gândului

de teama  stihiilor carnivore ale minții

a monștrilor adormiți

nu știi niciodată ce entități  în stare vegetativă poți  trezi

lupii hămesiți  ai dragostei de pildă

meduzele otrăvitoare ale urii

bancurile  terifiante de piranha

ucigașii speranței

în viața mea nu mai există asemenea pericole

iminente

încă mai pot trăi liniștit la umbra palmierilor nemuritori ai resemnării

resuscitându-mi amintirile încremenite în timp

mângâindu-mi  creaturile inconștientului

afectate iremediabil de Alzheimer

nu mai am prea multe conexiuni cu propria-mi viață

ce-i drept

iar alte conexiuni din afară

cu alte vieți

par imposibile

devin pe zi ce trece din ce în ce mai senin și mai albastru…

o lumânare aprinsă

seamănă cu o femeie îndrăgostită

degetele olarului decupează cruci în argila nearsă

să facă drum luminii către inimi

pâlpâirea flăcării dinăuntru    

trezește la viață spiritele adormite

apropie sufletele înghețate  de frigul năzuros al zilelor

și al nopților

configurează personaje împinse la limită

ca în Galeriile Saatchi Art

ceara gălbuie se scurge pe-alături

și se-ntărește în forme bizare în oala de lut

doar flacăra tremură docil și ireal umbrele

tavanele

pereții

fără să-i pese de gerul de-afară

care adună toate florile de gheață ale iernii

în ferestre

de curgerea abstractă a timpului

în urma căruia aud din nou ropotul copitelor inorogului

încălecat de aceeași femeie îmbrăcată sumar

într-o rochie roșie

călare

la fel cum se întâmplase și mai înainte

tot în Decembrie

când rămăsesem însingurat înăuntru-mi

spânzurat de inimă

în propria-mi deznădejde

chiar acolo

dedesuptul candelei

în care abia mai licărea un strop de lumină

ca o speranță…

O mare parte din existența omului, indiferent de condiția și poziția acestuia, se consumă în stradă, care este singura punte de legătură cu lumea. Viața mea, de pildă, depinde de toate conexiunile mele cu lumea exterioară, precum mersul la servici, la teatru, la supermarket sau mai știu eu unde, și de existența unui drum. Fără drumuri nu se poate vorbi despre viață. Fiecare acțiune de-a nostră poartă amprenta unui drum, arareori se întâmplă ca lucrurile să decurgă altfel. Nu m-am gândit până astăzi la asta și probabil că nu m-aș fi gândit niciodată dacă Victoria, o femeie întâlnită întâmplător, nu m-ar fi lovit cu mașina. S-a întâmplat însă să mă lovească, să-mi facă praf spatele Mercedesului, iar eu, gentleman cum sunt, să accept o înțelegere amiabilă.

   - Ai frânat brusc! mi-a reproșat ea cu o candoare greu de imaginat. N-am mai avut timp să frânez!

   - V-am văzut prin retrovizoare, am încercat și eu o breșă în apărarea ei, dvs. vă rujați în loc să fiți atentă la drum!

   - Asta tot lipsă de atenție se cheamă!

Cum și mașina ei suferise daune considerabile, rămânând înțepenită pe marginea drumului, am convenit s-o duc până acasă și să nu anunț Poliția înainte de trecere celor douăzecișipatru de ore prevăzute de lege. Incidentul se petrecuse pe strada Rozelor, la capătul căreia se afla și apartamentul e somptuos.

   - Urci la o cafea? m-a întreabat după ce a coboarât din mașină.

   - Numai dacă nu deranjez! i-am răspuns.

   - Dacă m-ai fi deranjat, nu te-aș mai fi invitat! mi-a întoars-o zâmbind. Hai să punem țara la cale!

Era o invitație greu de refuzat, așa că i-am dat curs. Am așteptat cuminte să fiarbă apa, timp în care ea s-a dus să facă o baie, de unde am văzut-o întorcându-se total schimbată, fiindcă în locul ținutei de stradă, destul de sumare, aceasta revenise într-o altă ținută, mult mai lejeră. N-am rezistat tentației de a o lua în brațe, încercând s-o prind dintr-o dezichilibrare destul de suspectă, punct din care lucrurile au evoluat într-o direcție previzibilă.

   - Ai casco? am auzit-o la un moment dat, când mintea mea nu mai judeca limpede.

   - Full- casco, iubito!

   - Ce bine!

Nu am înțeles exact ce era atât de „bine”, nici nu mi-am bătut prea mult capul, dar nu m-am putut abține să n-o întreb:

   - De ce te interesează?

   - Poate îmi repari și mie Roverul pe asigurarea ta!

   - Nu cred că se poate! Tu m-ai lovit!

I-am simțit mâinile în jurul gâtului.

   - Stiu, dragule, dar mă gândeam că ai dori să iei totul asupra ta! N-ai nimic de pierdut!

   - Nu m-am gândit la asta!

   - Acum să nu crezi că vreau să profit! s-a bosumflat ea dintr-o dată, ferindu-se din calea unui sărut înflăcărat. Am zis și eu așa!

 N-am de gând s-o supăr acum la sfârșit.

   - Bine, iubito, fac cum vrei tu! Mă ocup de toate!

Am simțit-o cum se destinde ca un arc încordat, cum renunță la cea mai mică rezistență și îmi răspunde la toate efuziunile mele erotice. Câteva minute mai târziu, a repetat figura cu baia, numai că de data aceasta s-a întors îmbrăcată în blugi și nu s-a mai împiedicat, așteptând cam plictisită să-mi beau cafeaua și să mă vadă plecat, ceea ce am și făcut.

Ajuns afară am constatat că îmi strecurase cheile Rover-ului în buzunar. Mașina trebuia dusă și la Poliție pentru constatare, trebuind să apelez la o firmă specializată, care m-a costat vreo două mii de lei, incluzând și service-ul. Agentul de poliție mi s-a părut destul de suspicios și cam greu de cap.

   - Dacă ați fost lovit din spate, m-a informat el, nu dvs. sunteți vinovat! Unde-i propietarul Rover-ului?

I-am explicat că era o femeie și că vina îmi aparținea în totalitate, deoarece frânasem brusc, încercând să evit o pisică.

   - Chiar și așa, tot femeia este vinovată!

Pentru că prezența ei era necesară la Poliție, am sunat-o. Îl cunoștea pe polițist și nu i-a fost prea greu să-l convingă cine era vinovatul. Polițistul ne-a făcut raportul de constatare, adăugând și amenda aferentă pe numele meu. Am dus amândouă mașinile la service, după care m-am întors acasă cu un taxi. Patru zile mai târziu, într-o zi de sâmbătă, am fost invitat să le ridic. Am luat, mai întâi, Rover-ul și m-am grăbit să-l predau propietarei. Mi-a deschis surprinzător de repede (pesemne mă văzuse pe fereastră!), a primit cheile, actele mașininii, apoi mi-a închis ușa cu un „mulțumesc” politicos. Atunci am înțeles două lucruri, primul, că fiecare acțiune din viața noastră poartă ampreta unui drum, și al doilea, că pentru fiecare faptă există un preț.

nu-mi imaginez ce-ai face dacă într-o zi te-ai regăsi în altă inimă

într-o formă de agregare bizară

necunoscută

la fel de greu mi-ar fi să privesc doi oameni mergând pe stradă

adunați  într-un gând

ca doi frați siamezi uniți în zona capului

într-o singură calotă craniană și două creiere

.

dar aș putea înțelege

.

distanțele care ne despart se măsoară între cel puțin două inimi

aflate la o distanță x față de un punct y

apropierile nu

țin de geometria euclidiană a  inimilor

(printr-un punct al inimii nu poate trece decât o singură dreaptă

paralelă cu altă inimă)

de juxtapunere

de simpla  alăturare a inimilor

fără să fie nevoie de nicio conjuncție

.

nu cred în erori probabilistice ale creației

cum ar fi Legile  lui Murphy

moartea creierului unui siamez

de exemplu

nu profită celuilalt

insinuarea inimii tale în inima mea

nu înfrânge adversitatea spiritului meu

.

dar nici nu-i trezește entuziasmul…

priveam aseară stelele lui David de pe cer,

așa cum Creatorul în Geneză le dispuse,

în câte șase colțuri de lumină și un hexagon,

în fapt, mii de  triunghiuri echilaterale suprapuse

efemer,

când într-o prismă cu trei laturi, când într-un trunchi de con

priveam spre  Universul acesta fără glas

care-mi părea încremenit într-o terifiantă  apatie,

redus la niște forme, trasate din compas,

și am înțeles atunci că totu-i doar geometrie.

trapezu-n care stau și mă zgâiesc la stele

e tot o formă geometrică obscură, fără unghiuri drepte

cu două dintre laturi opuse, însă paralele,

și alte două ...excentrice, aș zice chiar inepte.

eu însumi sunt o sumă de pătrate și dreptunghiuri,

dacă mă descompui în forme rectilinii,

găsești alături o mulțime infinită de triunghiuri

 plecate-n zbor din puncte congruente și terminate-n linii...

O fi de-ajuns că ne-nțelegem?
Că suntem doi într-un întreg,
Când inima-ntr-o lume-a ei trăiește
Și mă-ntreb: ce-i lipsește?

De ce mereu se zvârcolește,
Și-n piept tresare,
Și râvnește...

Suntem făcuți pentru o singură iubire?
Și, dacă da, de ce cădem în alte simțuri?
De ce ascultăm ce zic alți ochi?
De ce fiori în inimă și-n gânduri?
Pentru a suferi?

Și, dacă da, atunci de ce?
Pentru a iubi?
Și, dacă da,
De ce ne dăruim cu-un „Da” doar unei singure ființe?

O fi de-ajuns?
Și, dacă da,
De ce râvnim?

Îmi exprim iar tăcerea, ca leul aștept

Puternic ca o piatra, asa stau de drept 

Hulit pe la spate, vândut și de frații

Ridic mâna spre cer, fiindcă chiar sunt iertați!

Cât de tristă e viața, caci iar vorbesc tăcând 

Dar frumoasa dimineața, Dumnezeu m-a auzit 

Trăind in interior, dar zi de zi luptând 

Având o singura speranța, cerul însorit 

Dar ce folos au toate când inima ție data 

Așteptând chiar sa te duci, dar cu sufletul curat 

Știind ca-n urma ta de-ndată 

Un suflet mic, a fost salvat!! 

strigătul fricii

reverberează lugubru

alergi și simți cum plumbul ți se topește-n picioare

nu-ți mai auzi bătăile inimii

te-apuci cu mâinile de ultimul gând

care te-ndemnase

cu puțin înainte

diabolic

să fugi

fără să înțelegi de ce

și

mai ales

fără să știi cine

a stins acolo

sus

(în somtuoasele apartamente ale minții)

lumina

lăsându-ți i sufletul să se zbată

precum peștele pe uscat

să urle pe străzile scufundate în beznă

ca Diogene

căutând cu disperare

un om…

Mi-e dor de satul de sub deal,

Unde-am învățat carte,

De oameni și de vorba lor,

De tata ce m-așteaptă

Mi-e dor de casa de la țară,

Și de copilăria mea,

Mi-e dor de tine scumpă mamă,

Că ai plecat făra-lăsa adresa ta

Mi-e dor de gârla de pe vale,

Plină de vacile ce le pășteam,

De apa din Siret-ul mare,

Unde noi vara ne scăldam

Mi-e dor și de bunicii mei,

Care demult s-au dus,

Îmi amintesc ce ei mi-au spus,

Să nu uiți copile de Iisus

Mi-e dor de drumul prăfuit,

Pe unde alergam desculț,

Ce bine-ar fi să fiu copil,

Cu minte de adult

Și îmi mai este tare dor,

De cei plecați în lumea fără dor,

Mi-e dor de toate cele,

Mi-e dor!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

cântând în marasmul cerebral,
strig, dar nu mă ascultă nimeni.
caligrafic scriu cu o slovă fină,
șoptesc și mă ascultă toți.
ei
nu văd cicatricile coagulate sub piele.
nu le arăt universul retoric,
creat
cu o dispersă gândire substanțială.
discre panță
între lumi
sau doar o spaimă incandescentă?
foșnetul hârtiei câștigă
macabru.

Prună coaptă, violetă,

Dulce-acrișor, bogată,

Din pom cazi ușor, rotunjită,

Gustul toamnei, mult dorită.

Strânsă-n coșuri cu grijă mare,

Fermentată cu drag și soare,

Transformi sufletul și umple paharul,

Țuică, licoare cu har.

Pe mese festive, la șezători,

Ne aduni cu toții, prieteni și frați,

Un pahar ridicăm, cu zâmbete și cântece,

Cinstim pruna, țuica, dar și frumusețea vieții.

Prună și țuică, simbol românesc,

Gustul copilăriei, un vis ceresc,

Din generație în generație, o tradiție vie,

Ce ne unește și ne face să fim fericiți.

La mulți ani, prună și țuică!

Să ne umpleți sufletul de bucurie,

Să ne dați putere și speranță,

Să ne țineți mereu uniți, ca o familie.