Gelozie

29 August 2021

Scriu ca să nu uit,

De parcă aș avea cum.

Ziua în care m-am îndrăgostit,

Pentru prima dată.

Ziua în care am ajuns pe peronul 3

și te-am observat, dintr-odată.

Ziua în care ai venit la mine

Și-am vorbit, așa, normal,

În timp ce eu trăiam în minte

Un mic film imaginar.

Ziua în care am râs amândoi,

Iar timpul părea că se scurge prin noi.

Ziua în care speram să mai întârzie trenul

Și n-a făcut-o.

Ziua în care n-am avut curaj

și trenul a plecat cu mine,

Iar tu ai rămas,

Într-o gară de piatră

Ce parcă și azi mă așteaptă.

Citesc asta în 2025

Și îți spun, draga mea de atunci:

E ok.

Nu ești jalnică.

E omenescul din tine.

E prima iubire.

Patetici șoareci chițaie

Scormonând degrabă

Brânza s-o găsească,  

Dar ... a dispărut

Și a rămas doar un suflet scurs.

Ce patetici șobolani,

Azi mor,

Mâine-i mănânci pe un bețișor.

Patetici sobolani.

Încă din generală

Ai fost o persoană foarte specială.

Sper să țină până la infinit

Această prietenie de nedefinit.

Nu vă mint când vă spun

Că fară voi aș fi o simplă piatră

Care nu ar cunoaște viață.

Culeg suflete vii ce nu mai au răbdare, 

Curăț nisipul de sub unghii fără ezitare. 

Pregătesc cazanele de smoală 

Cu un singur scop in minte 

Să aflu păcatul 

De pe acele buze sfinte. 

Dacă te opui, supliciul te așteaptă, 

Dacă mi te-nchini pedeapsa-i și mai groasă. 

Ce înseamnă să nu fi trăit, să stai în fața foii albe, singur și tăcut, să n-ai nimic de scris, de simțit, nici o rană, nici un trecut.

Să scrii în neștiință, cu mâna împrumutată, să descrii cum doare prima iubire, fără să fi avut o inimă frântă vreodată.

Să furi din sufletul altora câte-o fărâmă, să o lipești de tine ca pe-un bandaj, să crezi că vindecă, că doare, că te cheamă, deși n-ai sângerat.

Să revendici ce nu ți-a costat nimic, să scrii despre iubire ca un orb despre culori, să juri că ai simțit-o, că te-a rupt, că te-a schimbat, dar înăuntru e același gol nelocuit, neîncălzit, neîncercat.

Și totuși scrii. Și totuși paginile se înnegresc. Dar undeva, adânc, ceva știe că nu ești tu acolo, printre rânduri.

Că locul tău e alb. Că lipsești.

Că n-ai trăit niciodată.

Zadarnic prin canale

Un urlet ... negru ... tace,

Petrecerea-i deasupra,

Iar mormantu' nu-i departe.

Mă opresc, o clipă, să caut într-un ieri,

Comoara risipită a altor primăveri.

Dar strâng în palme rodul și tot ce-am învățat,

Păstrând în suflet cerul, curat și neîntinat.

O clipă, cât o viață, mai mult sau mai puțin,

Reînvie, prin ceață, fărâme de destin.

Privesc cu mândru zâmbet spre tot ce am clădit,

Un drum croit prin pietre, dar drept și împlinit.

Visul și realitatea se împletesc pe rând,

Îmi sunt amestecate de fiecare gând.

Aleg să cred în bine, în forța de-a visa,

Căci viața e o artă și o voi onora așa.

A fost... Dar cine poate să separe, precis,

Trăirile schimbate cu timpul într-un vis?

Rămâne însă urma unui pas curajos,

Ce-a transformat tot greul în ceva luminos.

A fost... Dar cine știe dacă mai are rost,

Când nimic va mai fi din toate cate-au fost?

Are un rost prezentul, e darul cel mai sfânt,

Să las o urmă caldă pe acest pământ.

Zâmbesc nedumerită, că am uitat să plâng,

Sunt foarte obosită și zilele mă strâng.

Dar mă ridic spre soare, cu ultimul fior,

Să-mi scriu cu demnitate destinul viitor.

Privești de sus,din turnul tău de gheață 

Și nici o șoaptă pragul nu-ți mai trece;

Ți -ai tatuat trufia pe față,

Împroșcând priviri ironice.

Te scalzi în propria mândrie,

Pășind pe nori, străin de jos;

Te-ai rătăcit, orbit de glorie 

Prin universul tău sticlos.

Ești singur în a ta fortăreață,

Cu fruntea -ncununată, fălos 

Te plimbi ca o nălucă prin ceață;

Ești aidoma unui actor vanitos,

Ce joacă rol de măscărici 

Într-un spectacol mincinos,

Plin de ifose și frici.

Vânezi aplauze cu zel,

Convins că publicul te place;

Te crezi special de fel,

Dar ecoul din tine tace 

Ți -ai vândut virtutea pe-o coroană 

Și nopțile te-apasă greu,

Și tânjești s-o iei la goană 

In căutarea falsului trofeu.

De ceva timp nu sunt bine cu mine,ma simt singura pot spune ca chiar abandonat de mine ,de la ce a plecat aceste trăiri!?

Nu stiu,tot ce știu e ca îmi este foarte greu sa ma simt tot timpul asa și nu știu ce pot face pentru a fi mai bine.

Da am o familie frumoasa un băiețel minunat un sot bun,dar oare sa nu fie de ajuns,oare sa am nevoie sa ma regăsesc pe mine.

Tot ce pot spune e ca ' Nu stiu" incer sa ma schimb încerc sa devin o varianta mai bună,dar parca ori ce fac nu e îndeajuns pentru nimeni,tot ce pot face acum e sa aștept sa treacă aceasta singurătate care ma face sa ma simt uitata în trecut,uitata de lumina.

Înotăm încă în fluidul vâscos al sărbătorilor

rămas în urmă

impregnat în tocul pantofilor

și-l resimțim

mai întâi

ca pe o rezistență la curgere

apoi ca pe un lubrefiant miraculos

în rezervorele minții

indispensabil în mecanica mișcării de rotație

a viselor

în reducerea forțelor de frecare

dintre speranțe și percepțiile noastre imediate

în dispariția zgomotului

parcă auzi motorul vieții tarcând la relanti

într-o realitate temporală superfluă

cuantică

care se amestecă impostatic cu visele

și care ți se scurge pe dinaintea ochilor

mai lipsește doar inelul de căsătorie cu diamante

cineva dinăuntru a spus „da”în locul nostru

prima zi din an nu se deosebește de ultima

am visat cu ochii deschiși

ne-am trimis sute și mii de mesaje

încurajări

degeaba

timpul de ieri zace alături de noi într-o baltă de sânge

ceva nu e-n regulă cu gravitația lumii

cu spațiu

asistenta de pe Salvare se declară în cele din urmă învinsă

și ridică nepăsătoare din umeri

„e mort!

nu vedeți că e mort?

de acum va trebui să vă descurcați singuri!”

Plăcerea de a scrie în versuri în nopțile lungi

Când luna strălucește, iar stelele cântă în taină.

Cuvintele curg ca râurile de lumină,

Pe hârtie se aștern, în ritmul unei melodii adânci.

În liniștea nopții, cu gândurile în derivă,

Versurile prind viață, ca fluturii în zbor.

Sufletul se deschide, ca o floare în abur,

Cu fiecare cuvânt, simțurile se rotesc în jur.

În umbra cuvintelor, se conturează povești,

Încântătoare, pline de taine și mistere.

Poezia devine o călătorie a spiritului,

Prin tărâmuri nevăzute, în adâncuri tainice.

Nopțile lungi devin complicele inspirației,

Cu fiecare frază, se nasc emoții și trăiri.

Cuvintele devin vrăji, iar hârtia – pergamentul magiei,

Într-o lume creată din sunete și culori adânci.

Scrierea în versuri în noptile lungi

E o călătorie spre adâncuri necunoscute,

Cu fiecare strofă, inima bate mai tare,

Simțind misterul învăluit în cuvinte rostite.