Epigrame XIII

Frigul miroase a rânced pământ, 

Totul e galben ca o gutuie, 

Păsări se-nalță spre ceruri cântând, 

Copacii stau falnici ca o statuie. 

Ploaia o simt ca pe-o furtună în plete, 

Și port cu natura un duel permanent, 

Trupul îmi frige și parcă mi-e sete, 

Apusul zăresc dar pasul mi-e lent. 

Frunzele aștern un covor infinit, 

Toamna își face bagajul să plece, 

Galbenul crud s-a risipit, 

În ceața măruntă și ploaia cea rece. 

Prin trupul serii trece luna,

Asemeni ție-n visul meu, 

Iar stelele îi port cununa, 

La fel cum ți-am purtat-o eu. 

Și nu te pot uita de tot,

Amorul meu te știe, 

Și simt aievea că înot, 

Prin inima-ți pustie. 

Aici mă pierd în amintiri, 

Ca-ntr-un abis de dor și vis,

Și trist ascult cum râd iubiri, 

Ce nu știu încă că s-au stins.

Din fiecare clipă moartă, 

Îmi cresc lungi aripi de dureri,

Și bat în zidul fără poartă, 

Al vechilor plăceri,

Căci tu rămâi, chiar de nu ești,

Grădina mea cu roade,

Și-n fiecare noapte înflorești, 

Când lacrima îmi cade. 

Sub pasul tău tresare un colb ce pare scrum,

Cu urme de lumină din viețile postume,

Îl spulberi ca pe-o gâză din margine de drum, 

Dar pulberea aceasta a fost cândva o lume.

Prin aerul ce-l spinteci cu trupul tău plăpând, 

Se clatină copacii ca într-un dans tribal,

Și iarba dinaintea-ți se-ntoarce în pământ, 

Iar florile-n buchete se-ndreaptă spre astral. 

Sub fiecare piatră mai pâlpâie-o celulă,

Rămasă din ființa ce știe că va piere,

Dar timpul, orb și rece, păstrează-ntr-o capsulă, 

Un cimitir de umbre sortit spre înviere. 

Și-n spațiul fără margini în care veşnicia țipă, 

Nimic nu e pierdut, nimic nu va pleca, 

Iar tu, trecând prin lume cu umbra ta de-o clipă,

Vei fi cândva țărâna pe care alții vor călca. 

Între moarte și-nviere

Stau pe margine de gând,

Trec prin umbrele tăcerii,

Suflet viu, dar muribund.

Între vis și amintire,

Arde timpul nevăzut,

Crucile din cimitire,

Le simt pavăză și scut.

Dincolo de noaptea surdă,

Mă desprind de lut stingher,

Dar lumina mă refuză,

Rătăcind prin adevăr.

Și rămân o trecătoare

Între cer și întuneric,

Legănând în neuitare,

Tot destinul efemeric.

Între moarte și-nviere,

Sunt un râu ce curge lin,

Început și încheiere,

Spre un alt locaș divin.

O, tu cizmar cu mâinile crăpate,

Ce ai trudit o viață lângă calapod,

La ușă nimeni nu-ți mai bate,

Și nu-ți mai trece dincoace de pod.

În lume astăzi totul s-a schimbat,

Nimic nu se repară, mi se pare,

Ci se încalță nefiresc și deșănțat,

De parcă am avea o mie de picioare.

Ce să repari? Când pielea fină de bizon,

E astăzi doar o simplă mușama,

Ce-o poartă mândru un filfizon,

Și râde mai apoi de breasla ta.

Aruncă calapodul, sula, cleștele și acul,

Pe nicovală bateți coasa morții,

Apoi îmbracă-ți calm și parpalacul,

Și pleacă la cerșit în fața porții.

Ești tot mai gârbovit și fața ți-e gălbuie,

Hai, scoateți cizmele că s-a făcut târziu,

Păstrează-ți însă un ciocan și niscai cuie,

Să ți le bată automat robotul în sicriu.

Se stinge-ncet și pasul meu prin lume,

Ca umbra serii peste câmpuri goale,

Iar gândurile, rătăcite-n cale,

Se-așază liniștite fără nume.

Mai arde-n piept o ultimă scânteie,

Din tot ce-am fost cândva sub cerul larg,

Iar timpul, ca o corabie fără catarg,

Îmi poartă urma pașilor prin stele.

De vei cădea în tristele melancolii,

Și amintirea va foșni sub al tău gând,

Să nu îți faci din toate un mormânt,

Ci o lumină pentru nopțile târzii.

Iar dacă toamna va veni deplină,

Și frunza-ncet în palme o să-ți cadă,

Să nu mă plângi, dar ochii tăi să vadă,

Cum viața moare doar ca să revină.

Din humă, poate, iarăși o să crească,

Un fir de iarbă simplu și tăcut,

Cu seva timpului ce a trecut,

Prin tot ce-a fost menit să se sfârșească.

Și poate-n zori, când roua se adună

Pe frunza grea de liniști și de dor,

Un strop din mine, rătăcit ușor,

Va tremura în blânda ta furtună.

Căci tot ce pleacă-n lumea fără veste,

Nu piere-n golul fără de hotar,

Ci-și schimbă chipul, tainic și fugar,

În alte începuturi ce vor crește.

Așa se-nchide cercul peste toate:

Din vară-n toamnă, din apus în zori,

Trăim puțin și pierdem din culori,

Până la umbra neagră din eternitate.

dacă mă-ntrebi de ce stau cu viața numai într-o jumătate de cameră

n-aș ști ce să-ți răspund foarte repede

probabil că o fac instinctiv

ca floarea soarelui

o fi și din cauza ferestrelor înalte

care îmbrățșează aproape erotic lumina

o fi și din cauza umbrei

a mușchilor de pe stâncile sufletului

a gheizerelor dispărute

.

e greu de spus

.

uneori aud sângele lovindu-se de malurile înghețate ale țărmului nordic

scrășnetul asurzitor al corăbiilor în canalele colmatate de gunoaile vieții

și oftatul tăcut al marinarilor aruncați peste bord

care-și dau sufletele întunericului

.

de nicăieri apar corbii

coioții

urșii polari

atrași de duhoarea liniștii

.

în jumătatea cealaltă de cameră putrezesc oasele pescărușilor morți

prin care fluieră vântul

.

destul de trist

.

nu-i deloc ușor să trăiești cu toată viața care ți-a mai rămas

într-o jumătate de cameră și o mie de fluturi

dacă mă-ntrebi

.

dar nu-i imposibil

.

astă noapte au urlat la ferestrele mele deschise spre ceruri

toți lupii din lume

și n-am putut să-mi opresc lacrimile

din calea inimii…

Aud furtuna plângând
Îmi alină al meu gând:
Să plec de aici, departe,
Cu un stilou și-a mea carte.

"Într-o liniște profundă,
Doar cerul ce o alungă,
A mea fericire, al meu zâmbet,
Mi-e urmat de un regret.

Un izvor melancolic în ai mei ochi
Mă lasă doborâtă în genunchi,
Doar ploaia mă aude, mă-nțelege,
Și un loc printre nori ea îmi alege."

O transpunere a timpurilor
Strigați democrație până la moarte
Urâți alți oameni pentru alegerile lor
Ei nu au dreptul la libertate?

Duminică de duminică prin biserici
Credincioși doar când e vorba de rău
Primii la morală, critici și predici
Dar o groapă mică nu se compară cu un hău

Nu susțin pe nimeni și nimic de fel
Nici partide sau comunități de vreme actuală
Omul ar trebui luat drept model
Indiferent de rasă sau orientare sexuală

În veacul luminii și umbrelor grele,

Mihai, în suflet, luminezi mereu,

Eminescu, cântăreț al nopții ele,

Cu stele de gânduri în minte și zeu.

Cu ochi de azur, înțelepciune stinsă,

Privirea ta străbate veacuri de timp,

Poezia ta, ca o floare sfințită,

În inimi, cu dulce-amărui șoptind.

Cu versuri pline de pasiune și vise,

Ai pictat cerul cu farmec sublim,

 Iar luna, în visuri, pe tine te cheamă,

Să dansezi cu stele, în jocul lor prim.

Pe câmpii de gânduri, cu pași de mister,

Ai rătăcit, poetul înălțat,

Prin lumea cuvintelor, ca un călător,

Cu inima fragilă, dar nespus de sfânt.

Iubirea ta, Mihai, luminează cerul,

Ca un far în noapte, strălucind cald,

Cu versuri etern îmbrățișând pământul,

Azi, în veacul nostru, și-n veci viitorul să-l vadă.

Cu glas de inger, în cântul de stele,

Eminescu, rămâi veșnic nemuritor,

Prin cuvinte sfinte și zbor de priviri,

Ca un vis binecuvântat, veșnic poet adorat.

cel mai mult timp petreci în trecut

deșirând viața ca pe un pulover vechi

lăsat în uitare

mâine îl vei împleti la loc cu nasturi din cochilie de melc

și anchior

să fie cool

vei mai adăuga și ziua de azi de pe alt ghem

cu ață de altă culoare

îți vei face un ceai chinezezc

și vei fuma o țigară

cât timpul se încolăcește în jurul tău

ca un șarpe

îți amintești ultimul sărut

primit într-o dimineață geroasă de februarie

prima noapte de dragoste

alte lucruri din vitrina ta cu trofee mărunte

pe care nu știi niciodată unde să le pui

și  în ce ordine

noroc că de-o  vreme nu se mai întâmplă nimic

n-a mai rămas loc să adaugi și altele

tristeții i-ai făcut loc în sertarele înțepenite

ale sufletului

celebra formulă a lui Eistein devine pe zi ce trece

tot mai inaplicabilă

în viața ta n-a mai supraviețuit decât o mișcare inerțială

de respingere

starea aceea în care te simți dezbrăcată de spațiu și timp

liberă…