Capitulare

In fața  curajului care m-a părăsit,

In fața antebrațelor mele, a stomacului,

A nopților care, și ele, fac parte din mine, 

Invinși și invingători, nimeni nu le mai știe numele;

Gesturile noastre, amprentate pe căni de cafea, pe hârtii,

Pe hărți, pe pixuri, pe haine, pe ramele ferestrelor , pe scoici,

Adunate și apoi aruncate în mare. Nimic nu se oprește,

Anotimpul nu se oprește  ca să dea răgaz cailor care mor,

Târându-și oasele crepusculare  pe potecile – nguste,

Cărând, cărând, cărând, jumătăți enorme de munte.

Jumătăți énorme de inimi, jumătăți énorme de singurătăți.

In câmp, cineva îl ucide iarași  și iarăși pe Lorca,  

Și  luna.  Dar cui îi pasă? Invingători și învinși,  

Nimeni nu le mai știe numele,

Viața merge mai departe -  ce clișeu :) -   Si cât de adevărat,

Ne refuza aceasta realitate ultimă,  

Statuile însângerate de pe podul Charles.

Există undeva acolo, dincolo de capitulare,

O dimensiune tragică a apusului.

Ești un versificator, nu un poet, așa zicea, 

Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă, 

Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).

I-am dat să-mi citească de pe telefon, 

direct în franceză Je est un autre.

Am știut dintotdeauna că nu sunt poet, 

Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea

prin aer un R, et je me suis reconnu poete,

-Ce teribilă e Poezia- ! 

În timp ce limba ei împingea prin aer un R, 

Și doamna care se așezase lângă noi, 

Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani, 

Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare, 

la Starbucks, într-o zi oarecare. 

Dar, prieteni, să mai cântăm un cântec,

Același cântec vechi, pe care-l știți deja:

Căci noi suntem străzile însingurate,

Și companionul ce ne însoțește pe drumul spre casă,

Și zâmbetul care vine, și prietenul care pleacă,

Noi suntem toate cântecele, și toate focurile de artificii,

Crengile copacilor aplecate de zăpadă, și râsetul copiilor,

Și așteptările care nu mai respiră în fragilul echilibru al unui sărut,

Și plajele albe ca heroina, și cerul care se cațără pe stânci chiar înainte de dezastru.

Noi suntem răcoarea dimineților, și ploaia care cade în rafale peste străzi,

Și roza vânturilor, echinocțiile, mareele, eclipsele și cutremurele,

Pinul, verdele îmbătător al pădurii, bradul, strigătul mut al cerbului,

Noi suntem piatra brăzdată de râuri înfometate și câmpia,

Roasă de rugina a unșpe mii de sori; Noi suntem sfiniții,

Și diavolii, care spintecă cu farurile mașinilor depărtarea,

Cu încăpățânarea unei noi promisiuni. Noi suntem Ariadna și Tezeu,

Paolo și Francesca, statuile îngândurate de pe podul Charles,

Apa din căușul palmei, și turmele, răstignite în geometria transalpinelor.

Noi suntem toată iubirea pe care am dat-o, și toată iubirea pe care am primit-o,

Și toată ura, tot plictisul, lenea, virtutea, curajul sau nebunia,

Noi suntem Alexandru cel Mare și Diogene, împărații și vagabonzii,

Pisicile care trec prin pereți și câinii care latră la lună,

Noi suntem Crăciunul și Învierea și Mortul, înălțimea prăpăstiilor,

Și pâinea, și parfumul liliacului, și timpul, și trecerea,

Și statornicia, și lutul, și praful din drum, și diamantul.

Dar, pe asta, prieteni, o știați deja.

Autor: O.T. 

Stranie iubire, ca o sinucidere intre copertile unei carti,

Noi doi, facuti din carnea noptii, aprinzand focul imaginar,

Noi, fara falsitatea demnitatii, salbaticind in placeri,   

In  milioane de volti, cand infinitul,

se dezintegreaza sub tutela  lui Paul Dirac,

Stele mantelate in corpuri antice, coroane nedeterminate,

care atarna in cozile de foc ale quasarilor,

Femei stranii, barbati stranii, danseaza pe strazi,

Aceasta noapte e facuta pentru a aprinde focul imaginar,

Aici si acum, sub milioane de volti.

Lent ne sustragem timpului, cum corbii se sustrag gravitatiei,

Controland abisul, parasind abisul,  lasandu-ne purtati,

De voluptati mai tulburi decat gradinile infernului,

In gratia naturala a lui Stravinksy, in lampa de petrol a Annei Petrova,

Ca intr-un film cu revolutii, cu crime sangeroase si eroi, 

Din infernul generatiei noastre ne ridicam pana la Frumusete,

In ultima zi dinaintea nebuniei, toti anii nostri stansi in compresia unei cochilii,

Stralucesc ca niste perle, pe care maestrii le privesc descumpaniti,

Gasind dificil sa le clasifice, sa le studieze si apoi sa le claseze.

 O.T.

Stiu ca esti tot acolo, dupa draperiile mov,

Fumand un joint , rotit de sute de ori,

Podeaua se tot prabuseste, usa se tot deschide,

Cineva tot intra ca o umbra si tot vrea sa ne ucida.

Decorul scade in continuare, acele - prosoape

negre si violete, ca niste magnolii fantomatice.

Sătul de marile minciuni ale literaturii si ale istoriei,  

Atest sufletul meu care intelege de ce iti feresti

de atingeri, piciorul drept.  Fiecare are un secret

Lucy Luu, fiecare are o taina, o padure fermecata, un blestem,

Iar eu stiu secretul tau, sunt piatra stricata din varful unghiului,  

Care vede tot, stie tot, simte tot.  Vom pleca definitiv,

Lucy Luu, pana la capatul antebratelor noastre

In  dimineata in care, de la jumatatea timpului,

vom fi chemati de o alta cetate , sa pazim marea.

Cel putin, asa am crezut.

Autor: O.T. 

Mai ții minte zilele-n care,

Vânam răsărituri de stele polare?

Când drumul, cu carnea sfâșiată de zare,

Era călăuza picioarelor tale?

Îmbătat din șoapte mai tari decât votca,

Te iubeam disperat sub luna lui Lorca.

Noaptea se scade, lumina e goală,

Ca într-o transă chirurgicală –

Sunt umbra din umbră, caut în lună,

Ochii tăi negrii ca zarea-n furtună.

Mi-s roși creieri și prin vine curge-un sânge otrăvit
E țărâna care geme pe pământul moștenit.
E ca palma cea bătută, care mângâie râzând
Să innece cu smintire doru-ntreg într -un cuvânt.

Nu mă spală nici o apă de durerea tainei mute
Si de cei ce-mi stau în preajmă, neștiind să mă asculte
Si de cei ce-mi spun istorii, tot cercând să mă încerce,
Presurând cu forța raze, peste inima mea rece.

Nu mă-ncântă nici un cîntec, nici un glas nu mă dezmiardă,
Nici un foc nu-mi pune flăcări, care sufletul să-mi ardă,
Căci cenușa nepăsării o tot port de multă vreme
Ca soluție măreață la durere și probleme.

Si în iarna care vine și în toamna care trece
Nu-ncălzește nici o boare de lumină viața-mi rece.
Nici un dor nu mă supune și nimic nu mă-nrobește,
Mă mai pișcă doar veninul ce din rană-mi izvorăște.

Trecătorii îmi vor spune c-am trecut ca un strigoi
Si am mers, cum merge racul, doar cu pașii înapoi,
Sau ca piatra șlefuită eu nimic nu am simțit -
Neștiind că a mea viață din amar s-a plămădit -

Au s-o caute, au s-o rupă, au s-o critice-n cuvinte,
Ca de taină s-o lipsească precum ei-s lipsiți de minte,
Dar eu știu că a lor vorbă -i vânt ce frunza o petrece
Si-a lor vreme este scurtă, dar a mea nu se va trece.

Sfarsit de ianuarie

Acum vine februarie

Februarie cu inimi de hartie si martisoare

Pentru tinere domnisoare

Sfarsit de ianuarie

Cu miros de parfumerie

Ghioceii din nou rasar

Ca un pur viu lastar

Zambilele trezesc natura

Cu mirosul dulce ca literatura

E sfarsit de ianuarie

Acum vine februarie

Cu decoratiuni "ale iubirii''

Dar il uitam pe Domnul rastignirii

Ce amarul a suferit

Ca tu sa fii mantuit

E sfarsit de ianuarie 

Acum vine februarie

Cu flori snururi colorate

Dar uitam de duhovniceasca parte

Vine februarie 

A trecut ianuarie

Suntem poporul enigmatic

Ce nu-si cumpara o carte 

Ca-i prea practic

Suntem in pas cu moda,in jos in sus

Dar am uitat de Preaiubitul Isus

Ne inghesuim in magazine

De parca n-ar fi pline

Suntem lacomi dupa bani

Ca-n toti acesti ani

Am uitat sa ne rugam 

Am uitat sa invatam 

Ca exista un Dumnezeu 

Care te vegheaza mereu

Stie cand te ridici,cand te asezi

Oare,de ce nu vrei tu sa vezi?

A trecut ianuarie

A venit februarie

I-ati inima in piept

Si spune multumesc

Tatalui Ceresc

singura certitudine este biletul tău

de pe noptiera

scriai că pleci să-ți cauți drumul

de-atunci torn incontinu apă la rădăcina gândului

așteptând să răsară un firicel de speranță

n-a avut niciun sens să pleci din viața mea

pe ușa din dos a iubirii

lăsându-mă să trăiesc fără inimă

fără memorie

într-un corp mort

s-au ofilit și magnoliile albe

în glastră

care trăiau ca și mine

din dragoste

n-a mai rămas în urmă decât ruinele amintirii

învăluite în valuri de  fum și flăcări mocnite

ca după un război fratricid

necâștigat de nimeni…

.

singura certitudine este biletul tău de adio

pe care ai lăsat să picure din întâmplare

o lacrimă…

Dragostea-i pura dragoste

In niciun caz o pacoste

Sufera totul

Crede totul

Dragostea nu se umfla de mandrie

Si nici nu-i plina de manie

Se bucura de adevar

Nu de minciuni fara de numar

Dragostea-i vesnica

Chiar daca multora nu e prielnica

Dragostea nu piere

Si daca a pierit

Atunci tu dragoste n-ai trait

Ai jucat un teatru prefacut

Intr-un : ,,te iubesc'' mut

Spui ca ai iubit

Dar ai parasit

Ei bine nu ai iubit

Ci doar te-ai fastacit

In pacate murdare

Ce necesita vindecare

Antidotul e Cristos

El te poate ridica de jos

dar trebuie sa ai dragoste

Nu sa privesti totul ca pe o pacoste

Sunt trei virtuti mari

Ce-n viata ne vor tine tari

Credinta,Nadejde,Dragoste

Sunt mari cat o oaste

Dar una-i cea mai tare din toate

Aceea este vesnica DRAGOSTE

Mă-ntreb, te-ntreb, ce-i fericirea, când toată viața, am crezut, că-s fericit,

Oare-am greșit, când mi-am găsit iubirea, iar anii mei, se-apropie de sfârsit?

Mă uit în urmă și, văd ce multe am realizat, în viața-mi minunată,

Oare, puteam mai mult să fac, să merg, în doi, pe calea dreaptă și adevărată?

Privesc in jur realizând, ce multă suferință și durere, exista-n astă viață,

Oare, eu sau voi, ne-am aplecat destul, să alinăm, să vindecăm, fără a cere, vreo răsplată?

Când prin nedreptate si impostură, cei fără carte și, falsitate, au avut parte,

Oare-am luptat deajuns, cu lege democrată, să-i pedepsim și să-lăsam...deoparte?

Vedem că unii, averi au adunat și case-au construit si conturi, în străinătate,

Oare, de ce, noi cei mai mulți și, cu respect de lege, n-avem nici bani, pentru medicamente?

Bogat să fii, e greu, sărac, e dureros, iar fericirea și iubirea, o fi cum...ții sorocul,

Oare, putem să spunem, făra-greși, că fericit este bogatul și, cel iubit este săracul?

Oare,..,,mai lesne este, să treacă o cămila ( frânghie ), prin urechea acului, decât să intre un bogat, în împărăția lui Dumnezeu"..eu zic adevărat!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Bolta stelară
inundă-n lumină
ringul terestru,
cupola surâde,
glasuri nebune
dau răsuflări
forjelor,
sufletele se prăjesc
ecologic,
viitorul fandează,
trecutul loveşte,
arbitrează prezentul,
viaţa sau moartea
va umple trofeul,
trecutul muşcă,
sângerează avenirea,
omenirea aclamă,
moartea stăpâneşte
clepsidra,
umbre îmbrăcate
în piele se plimbă
pe Terra.

Doar poemele
aduc în dorul lui mâine
iubirea de ieri,
păstrează în slove
frânturi de viaţă
ascunse de soare
în altă galaxie.
Ele, poemele,
dau gând cuvântului,
renasc în suflet
melodia trăirilor.