Lângă poarta cea bătrână

Și-au deschis cireșii floarea

Miros dulce amărui ,

Le înveselesc culoarea .

În Duminica de florii

M-am plimbat pe lângă pom,

Din rever și din altiță

Am desprins un mărțișor ,

L-am legat de o crenguță

Cu dragostea mea de om .

Flutură în vânt canafii

Și ce mândră e crenguța

Pomul  mic e fericit

Mărțișorul se dă huța!...

ȘOAPT,A  NOPȚII  MĂ  ÎNCONJOARĂ

CU ADIERI  DE PRIMĂVARĂ ,

ȘOAPTA  NOPȚII  MĂ  MÂNGÂIE

CU  CHEMĂRI  TRIMISE  ȚIE  .

NORII  FUG , APARE  LUNA ;

ȘI  PE RAZA  EI  SFIOASĂ 

ÎȚI TRIMIT  O  SĂRUTARE

C-O  ZVÂGNIRE  DE  DURERE ,

CARE-N  NOAPTEA  CALMĂ  PIERE

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva. 

Pe aleele tăcute

Mult prea mult înghesuite

Se strecoară printre cruci

Umbre vii ,parcă-s năluci ,

Grea durere ,dor fierbinte

Îi aduce spre morminte .

Sub țărâna răvășită

Plânge o viață neâmplinită,

Plânge lacrima ce-o doare

Sub pământ doarme o floare .

Vântul pașii abia-și simte ,

Ocolind cruci și morminte .

Iz  de ceară și tămâie

Să te oprești ,parcă te îmbie,

Chipuri pure și curate ,

De pe cruci te ademenesc ,

Deși-s morți ,parcă trăiesc .

Astăzi ,totuși e-o zi mare ,

Clopotele bat la porți

Este ziua de întânlire ,

Între vii și între morți!...

       - -

Tainic șoapta se înfiripă ,

Se aduc vești de la cei dragi !...

Vântul bate din aripă

Toate sunt atât de vagi!...

Mai rămâne doar în urmă ,

Coji de:ouă ,cozonaci ,

Flori și lumânări aprinse

Zi de paște cu cei dragi .

         - -

Se așterne iar tăcerea ...

Într-o lume adormită !...

Pe ce căi ?. Și-n care lume

De himere și mistere învăluită ?

Peste cer s-a tras cortina ...

Ce se ascunde după ea ?

Numai Domnul poate spune ...

Și Hristos când va-învia .

          - -

Omul taina n-o desleagă ,

El  poartă doar un destin ,

Privilegii să-și aleagă ?

De-l primești ...e dar divin !

Ai dorințe și ai cui

Spune ; Doamne , cui si spui ?

Vântului să-i spui , el zboară ,

Dulce vorbe de ocară

Să o spun pământului ?

El o spune vântului

Și o poartă mai departe

Ca pe filele din carte ,

Filele îngălbenesc ,

Florile se ofilesc

Și dorința a murit ,

Căci omul a-mbătrânit

                    T.A.D.

Așa îmi vine câteodată

Să blestem  și să mă înfurii

Și să întreb;

De ce Doamne omului i-ai dat 

Minte și gândire să poată construi 

Cetăți, palate poduri pestr ape,

Creații ce durează peste viacuri,

Dar să se bucure de ele,nu?

Ai lăsat atâta frumusețe în lume

Dar timp s-o vadă n-are

De ce oare?

Ai lăsat bătrânețea,apusul ce doare,

Cine are de ea trebuință?

De ce ai lăsat boală,durere

Ce să facă omul cu ele?

O scumpă ,minunată mamă

Mi -as fi dorit sa -ti spun mereu

Dar tu din viața noastră crudă 

Ai ales drumuri teleleu.

Nu te-ai gândit ca-n urma ta 

Lași durere ,lacrimi și suspine 

O tu inconștiență mama

Tu te-ai gândit numai la tine.

Nu ti -ai simțit copiii bolnavi,

Nu te n ntrebai dacă sunt bine 

Când noi stateam pe prispa casei,

ne întrebam "mama mai vine?"

Și asa treceau nopți de vara 

Iar eu priveam la stele

Eram atent ,le-numărăm,

Puteam să jur cu adevărat 

 Ca tu tu ești una dintre ele.

Tu singura ti-ai ales destinul

Ai ales sa nu ne iubești.

Acum copiii mici sunt mari 

 E prea târziu sa te căiești.

Ai ajuns bătrână acum 

Timpul e neiertător 

Tu vii acum si chiar implori

Sa ceri iertare tuturor.

O tu inconștiență mamă 

E prea târziu sa mai repari 

Trecutul nostru cel amar 

Nu poți topii niște ghețari.

Acum sunt bine vindecat 

Eu cu gândul m-am împăcat .

O scumpă minunată mamă.

Nu te -a durut ,nu ți- a păsat.

Nici în ochii nu nu ne-ai privit 

Ti -aruncat geanta pe umăr. 

Intr-un moment tu te-ai oprit.

Dar după iar te-ai răzgândit.

Iti spun acum la revedere 

Cu vocea fără de regret 

Căci tu în amintirile mele 

Nu ai contur și nici portret.


Serban Ion Georgian

Dar, prieteni, să mai cântăm un cântec,

Același cântec vechi, pe care-l știți deja:

Căci noi suntem străzile însingurate,

Și companionul ce ne însoțește pe drumul spre casă,

Și zâmbetul care vine, și prietenul care pleacă,

Noi suntem toate cântecele, și toate focurile de artificii,

Crengile copacilor aplecate de zăpadă, și râsetul copiilor,

Și așteptările care nu mai respiră în fragilul echilibru al unui sărut,

Și plajele albe ca heroina, și cerul care se cațără pe stânci chiar înainte de dezastru.

Noi suntem răcoarea dimineților, și ploaia care cade în rafale peste străzi,

Și roza vânturilor, echinocțiile, mareele, eclipsele și cutremurele,

Pinul, verdele îmbătător al pădurii, bradul, strigătul mut al cerbului,

Noi suntem piatra brăzdată de râuri înfometate și câmpia,

Roasă de rugina a unșpe mii de sori; Noi suntem sfiniții,

Și diavolii, care spintecă cu farurile mașinilor depărtarea,

Cu încăpățânarea unei noi promisiuni. Noi suntem Ariadna și Tezeu,

Paolo și Francesca, statuile îngândurate de pe podul Charles,

Apa din căușul palmei, și turmele, răstignite în geometria transalpinelor.

Noi suntem toată iubirea pe care am dat-o, și toată iubirea pe care am primit-o,

Și toată ura, tot plictisul, lenea, virtutea, curajul sau nebunia,

Noi suntem Alexandru cel Mare și Diogene, împărații și vagabonzii,

Pisicile care trec prin pereți și câinii care latră la lună,

Noi suntem Crăciunul și Învierea și Mortul, înălțimea prăpăstiilor,

Și pâinea, și parfumul liliacului, și timpul, și trecerea,

Și statornicia, și lutul, și praful din drum, și diamantul.

Dar, pe asta, prieteni, o știați deja.

Autor: O.T. 

În mine curge puterea unui Taur,

Semn al încrederii și al dorinței de a fi autentic.

Sunt stânca pe care mulți se pot sprijini,

Dar și forța ce nu poate fi îngenuncheată.

În ochii mei strălucește hotărârea,

Ca un soare ce răsare pe cerul senin.

Sunt pasional și loial în tot ceea ce fac,

Cu o determinare ce nu cunoaște sfârșit.

Ca Taurul, simt legătura cu natura,

Mă hrănesc din frumusețea ei și o apăr cu demnitate.

Sunt pământean, ancorat în realitate,

Dar am și o latură sensibilă și tandră.

Îmi plac lucrurile simple, dar pline de substanță,

Și caut stabilitatea într-o lume mereu schimbătoare.

Ca Taurul, mă bucur de confort și lux,

Dar știu să prețuies În mine curge puterea unui Taur,

Semn al încrederii și autenticității.

Sunt stânca pe care mulți se sprijină,

Dar și forța ce nu poate fi înfrântă.

Ochii mei strălucesc de hotărâre,

Ca un soare pe cerul senin.

Sunt pasional și loial în tot ceea ce fac,

Cu o determinare fără sfârșit.

Ca Taurul, simt conexiunea cu natura,

Mă hrănesc din frumusețea ei și o apăr cu demnitate.

Sunt ancorat în realitate, dar sensibil și tandru,

Îmi plac lucrurile simple, dar pline de substanță.

Caut stabilitate într-o lume mereu schimbătoare,

Mă bucur de confort și lux ca Taurul.

Dar știu să prețuiesc lucrurile cu adevărat importante,

Iar zodia mea mă inspiră să fiu puternic și autentic.

Roșu pulsând, a vieții izvor,

În vene curge, neobosit rotor.

Dar când se scurge, picătură cu picătură,

Simți cum viața-ți se destramă, fără durere.

Fiecare strop, o fărâmă din tine,

Ce-ți dă puterea să lupți și să luminezi.

În roșu aprins, se oglindește sufletul,

Și-n fiecare bătaie, un strigăt mut

.

Când sângele se pierde, se stinge și flacăra,

Și-n întuneric te cufunzi, fără scapare.

Dar în adâncul ființei, o speranță mai clipește,

Că viața va învinge, și vei trăi.

Sângele, esența, dar și amintire,

A luptei pentru viață, a durerii sincere.

Și când se oprește curgerea, și inima tace,

Rămâne doar urma, în memorie să-și facă loc.

Tot ce ating mâinile rămâne aici.

Ce câștigă sufletul, merge mai departe.

In această poezie ,

Mică, pusă pe-o hârtie 

Am sa scriu câteva rânduri 

Despre tata ce mie-n gânduri .

Am să pun o întrebare 

La mine te gândești oare?

Nici un copil , pe acest pământ 

Nu este vinovat 

Că al lui tată l-a creat și a plecat.

Fiți mai atenți, fiți responsabili!

Aveți copii,dați-le aripi.

Nu le mai rupeți,căci niciodată 

Un copil,nu cere să se nască!