Стихи из этой категории
Negri lilieci
Am luat în pumn un zbor de negri lilieci,
Și-am pus din puf de păpădii la geam perdele,
Cât timp de vânt mă vor adăposti ele,
Va ști ulciorul vârf de apă din dovleci.
Cu sânii m-am lipit de-un colț de cer,
Ca să nu mai cad nicicând din visuri;
Pe buze mi-am lipit albastru ales din irisuri,
Strâns să mă țină de mierea lor străjer.
Am înflorit pe câmpuri deluzorii, drept,
Ca spicul copt al unui grâu sălbatic, sfios;
M-am unduit ca ape reci și repezi, mânios,
Pământul atunci ca-o inimă mi-a bătut în piept.
Am nins în ierni geroase cu sănii albe, înhămate,
Văzut-am copiii cum făceau oameni de zăpadă,
Îsingurați părinți purtau fular din lână ca spadă,
Iar bumbi aveau din sâmburi de caise parfumate.
Eclipsă
În lipsa ta e plin de semne reci,
Ca-ntr-o scrisoare arsă pe jumate',
Cuvintele se-aprind în colțuri vechi
Și mor în înțelesul lor, nevinovate.
Se sting pe rând, ca umbrele sub ploi
Fragmente din tot ce n-am spus vreodată,
Și caut printre rânduri chipul tău,
Să te mai văd de aproape încă odată.
Rămân doar părți de fraze nerostite,
Un "te..." pierdut și "...dor" fără cuvinte,
O virgulă ce așteaptă să continue,
Și-un punct ce nu a terminat o propoziție.
Și nu-i distanța care mă-nspăimântă ,
Mi-e teamă doar de ce nu pot să-ți spun,
Că dorul meu imens în lumea lui,
Ar vrea să știe că nu e nebun.
Durere in cap
Cu perdelele lăsate,
Șed la masa mea de brad
De la Ikea
Focul pâlpâie în sobă
Iară eu pe gânduri cad.
A fost și înca este un vis frumos.
Însa doar un vis
Nu și realitatea.
De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecei poteci
Ale facebookului
Pân’-ai pierit, la capăt, în trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
CINE SUNTEM?
De unde venim?
Exact nu știu
Avem în schimb
Istorii vechi sub soare
Ne tragem seva
Din adânc de mare...
Din cremene și stâncă.
Ești tot acolo…
Sub pasul meu nu simt pământ,
Iar respirația mi-e grea,
O pleoapă îmi clipește blând,
Când te perinzi prin preajma mea.
Dar parcă vine-un iz de toamnă,
Şi brusc copacii îngălbenesc,
Iar cerul, norii îi răstoarnă,
În ochii mei când lăcrimând privesc.
Mă sting puțin, câte puțin în seară,
Ca o lumină prinsă-ntr-un apus,
Și timpul trece-ncet, ca o povară,
Iar eu, ca orice om, îi sunt supus.
Mi-e dor de glasul tău, ce nu mai sună,
De pașii care nu mai vin spre mine,
Și-n liniștea ce cade ca o brumă,
Îți simt absența rece, ca pe-o vină.
Rămân aici, cu toamna mea tăcută,
Cu frunze ce-mi vorbesc despre sfârșit,
Și-n fiecare clipă netrecută,
Încerc s-agăț un colț de infinit.
Pășesc prin mine, parcă printre frunze,
Și simt cum mă dezbrac de ce-am fost ieri,
Nimic nu mă mai ține… doar iluzii,
Ce-n fundul inimii rămân tăceri.
Și tu ești tot acolo, mai adâncă,
Ca un ecou ce nu se mai întoarce,
Iar peste noi o toamnă plânge încă,
În timp ce firul vieții încet se toarce.
Îmi este dor…
Astăzi te-am văzut,
Te-am văzut râzând,
Te-am văzut fericit,
Te-am văzut altfel.
Ieri ai fost cu ea,
Ieri, eu te-am văzut.
De mâna v-ați ținut
Și v-ați sărutat.
Îmi este dor să te văd,
Îmi e dor să te mai simt,
Îmi e dor să te iubesc,
Îmi e dor să fii aici.
Negri lilieci
Am luat în pumn un zbor de negri lilieci,
Și-am pus din puf de păpădii la geam perdele,
Cât timp de vânt mă vor adăposti ele,
Va ști ulciorul vârf de apă din dovleci.
Cu sânii m-am lipit de-un colț de cer,
Ca să nu mai cad nicicând din visuri;
Pe buze mi-am lipit albastru ales din irisuri,
Strâns să mă țină de mierea lor străjer.
Am înflorit pe câmpuri deluzorii, drept,
Ca spicul copt al unui grâu sălbatic, sfios;
M-am unduit ca ape reci și repezi, mânios,
Pământul atunci ca-o inimă mi-a bătut în piept.
Am nins în ierni geroase cu sănii albe, înhămate,
Văzut-am copiii cum făceau oameni de zăpadă,
Îsingurați părinți purtau fular din lână ca spadă,
Iar bumbi aveau din sâmburi de caise parfumate.
Eclipsă
În lipsa ta e plin de semne reci,
Ca-ntr-o scrisoare arsă pe jumate',
Cuvintele se-aprind în colțuri vechi
Și mor în înțelesul lor, nevinovate.
Se sting pe rând, ca umbrele sub ploi
Fragmente din tot ce n-am spus vreodată,
Și caut printre rânduri chipul tău,
Să te mai văd de aproape încă odată.
Rămân doar părți de fraze nerostite,
Un "te..." pierdut și "...dor" fără cuvinte,
O virgulă ce așteaptă să continue,
Și-un punct ce nu a terminat o propoziție.
Și nu-i distanța care mă-nspăimântă ,
Mi-e teamă doar de ce nu pot să-ți spun,
Că dorul meu imens în lumea lui,
Ar vrea să știe că nu e nebun.
Durere in cap
Cu perdelele lăsate,
Șed la masa mea de brad
De la Ikea
Focul pâlpâie în sobă
Iară eu pe gânduri cad.
A fost și înca este un vis frumos.
Însa doar un vis
Nu și realitatea.
De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecei poteci
Ale facebookului
Pân’-ai pierit, la capăt, în trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
CINE SUNTEM?
De unde venim?
Exact nu știu
Avem în schimb
Istorii vechi sub soare
Ne tragem seva
Din adânc de mare...
Din cremene și stâncă.
Ești tot acolo…
Sub pasul meu nu simt pământ,
Iar respirația mi-e grea,
O pleoapă îmi clipește blând,
Când te perinzi prin preajma mea.
Dar parcă vine-un iz de toamnă,
Şi brusc copacii îngălbenesc,
Iar cerul, norii îi răstoarnă,
În ochii mei când lăcrimând privesc.
Mă sting puțin, câte puțin în seară,
Ca o lumină prinsă-ntr-un apus,
Și timpul trece-ncet, ca o povară,
Iar eu, ca orice om, îi sunt supus.
Mi-e dor de glasul tău, ce nu mai sună,
De pașii care nu mai vin spre mine,
Și-n liniștea ce cade ca o brumă,
Îți simt absența rece, ca pe-o vină.
Rămân aici, cu toamna mea tăcută,
Cu frunze ce-mi vorbesc despre sfârșit,
Și-n fiecare clipă netrecută,
Încerc s-agăț un colț de infinit.
Pășesc prin mine, parcă printre frunze,
Și simt cum mă dezbrac de ce-am fost ieri,
Nimic nu mă mai ține… doar iluzii,
Ce-n fundul inimii rămân tăceri.
Și tu ești tot acolo, mai adâncă,
Ca un ecou ce nu se mai întoarce,
Iar peste noi o toamnă plânge încă,
În timp ce firul vieții încet se toarce.
Îmi este dor…
Astăzi te-am văzut,
Te-am văzut râzând,
Te-am văzut fericit,
Te-am văzut altfel.
Ieri ai fost cu ea,
Ieri, eu te-am văzut.
De mâna v-ați ținut
Și v-ați sărutat.
Îmi este dor să te văd,
Îmi e dor să te mai simt,
Îmi e dor să te iubesc,
Îmi e dor să fii aici.
Другие стихотворения автора
Ce sa ales din două vieți ?
Te-am iubit ,o stiu prea bine -
Dar de ce , nu pot să spun .
N-avem aer fără tine ,
Nici gândurile să le adun .
Au fost zile fericite ,
Cand credeam că mă-înțelegi
Și-ai să poți să-mi fii alături ,
Alte flori să nu culegi .
T.A.D.
COPILĂRIA MEA
Ascunsă privirii stăinilor,căsuța strălucea în razele soarelui de dimineață Aleea , pavată
cu prundiș și nisip mărunt se oprea în fața porții Nu era vilă și nici castel ,dar era foarte
plăcută la vedere.La întrarea principală ,doar 5-6 trepte late ce conduceau spre casă, măr-
ginite de duoă statuiete mici.Alături ,două jardiniere încărcate cu dalii pitice de toate culorile
înfloreau din primăvara timpurie și până toamna târziu.Pe toată lungimea casei se întindea
un strat neted ,acoperit cu flori de ghiață viu colorate.De îndată ce primele raze de soare
le atingeau petalele lor se desfăceau și încânta privirea prin frumusețea culorilor,parcă aduse
din curcubeul cerului după ploaie.
La capătul trotuarului, pe partea stângă,un boschet de zmeură și unul de afine ascundea un
chioșc aproape în întregime, unde îmi petreceam zilele de vară ascunsă de razele soarelui
În toamnă urma să plec cu părinții mei la București ,îmlinisem 7 ani și începeam școala.Pe terasa
pardosită cu mozaic ornamentată cu figuri geometrice-cercuri, romburi, triunghiuri alb-negre-grena
am făcut primii pași,ajutată de mânile grijulii ale bunicilor.Aici am adus o mare bucurie în sufletul
celor doi bunici.Mama mea venise pe lume atunci când bunicii își pierduse orice speranță iar plecase
devreme de acasă pentru liceu ,apoi la facultate după care urmează căsătoria ,iar întânlirile au fost
tot mai rare Când m-am născut eu ,bunicii m-au primit ca pe un dar și au avut bucuria să mă crească
De aceia le-am înțeles grija aproape bonlăvicioasă pentru mine dar râsul ,bolboroselele, în încer-
carea de a vorbi, bătăile din palme,chemările, și alte isprăvi ale mele au adus multe bucurii în căsuța lor
Căsuța albă ,frumoasă ca o imagine din cărțile poștale,a fost leagănul cel mai dulce al copilăriei mele.
De îndată ce înzerzea pădurea ,pomii din livadă înfloreau iar eu zburdam,fermecată de tot ce vedeam
și descopeream zi de zi.Astfel am învățat să iubesc nature,,animalele și florile Ascutam cu aviditate poeș-
tile din pragul serii,așezată în brațile bunicii care mă legăna cu dragoste. .
T0amnă târzie
S-a tras o cortină groasă,
Peste culme peate casă
Fumul suie tremurat
Zilele s-au micșorat.
Dimineața-i fără soare
Floarea din grădină moare
Norii cern o apă deasă
Ce-i pe afară cui îi pasă?
Cerru-în zare-i plumburiu
Doar un vânt bate zglobiu,
Însă toamna e bogată
În ruginiu îmbrăcată.
TOAMNĂ DE NOIEMBRIE
În parcuri și pe alei
A ruginit frunza de tei.
Florile-s nedumerite
De brumă acoperite
Ploaia -i rece,parcă doare
Unde-s zilele cu soare?
Unde-s cântăreții dragi?
Goale cuiburi prin copaciț
Tot e trist și înnorat
Soarele le-a abandonat.
Dimineața cade bruma
Tot ce-a fost viu a murit
Va ierna cin nou natura,
Gâzile au adormit
Ce sa ales din două vieți ?
Te-am iubit ,o stiu prea bine -
Dar de ce , nu pot să spun .
N-avem aer fără tine ,
Nici gândurile să le adun .
Au fost zile fericite ,
Cand credeam că mă-înțelegi
Și-ai să poți să-mi fii alături ,
Alte flori să nu culegi .
T.A.D.
COPILĂRIA MEA
Ascunsă privirii stăinilor,căsuța strălucea în razele soarelui de dimineață Aleea , pavată
cu prundiș și nisip mărunt se oprea în fața porții Nu era vilă și nici castel ,dar era foarte
plăcută la vedere.La întrarea principală ,doar 5-6 trepte late ce conduceau spre casă, măr-
ginite de duoă statuiete mici.Alături ,două jardiniere încărcate cu dalii pitice de toate culorile
înfloreau din primăvara timpurie și până toamna târziu.Pe toată lungimea casei se întindea
un strat neted ,acoperit cu flori de ghiață viu colorate.De îndată ce primele raze de soare
le atingeau petalele lor se desfăceau și încânta privirea prin frumusețea culorilor,parcă aduse
din curcubeul cerului după ploaie.
La capătul trotuarului, pe partea stângă,un boschet de zmeură și unul de afine ascundea un
chioșc aproape în întregime, unde îmi petreceam zilele de vară ascunsă de razele soarelui
În toamnă urma să plec cu părinții mei la București ,îmlinisem 7 ani și începeam școala.Pe terasa
pardosită cu mozaic ornamentată cu figuri geometrice-cercuri, romburi, triunghiuri alb-negre-grena
am făcut primii pași,ajutată de mânile grijulii ale bunicilor.Aici am adus o mare bucurie în sufletul
celor doi bunici.Mama mea venise pe lume atunci când bunicii își pierduse orice speranță iar plecase
devreme de acasă pentru liceu ,apoi la facultate după care urmează căsătoria ,iar întânlirile au fost
tot mai rare Când m-am născut eu ,bunicii m-au primit ca pe un dar și au avut bucuria să mă crească
De aceia le-am înțeles grija aproape bonlăvicioasă pentru mine dar râsul ,bolboroselele, în încer-
carea de a vorbi, bătăile din palme,chemările, și alte isprăvi ale mele au adus multe bucurii în căsuța lor
Căsuța albă ,frumoasă ca o imagine din cărțile poștale,a fost leagănul cel mai dulce al copilăriei mele.
De îndată ce înzerzea pădurea ,pomii din livadă înfloreau iar eu zburdam,fermecată de tot ce vedeam
și descopeream zi de zi.Astfel am învățat să iubesc nature,,animalele și florile Ascutam cu aviditate poeș-
tile din pragul serii,așezată în brațile bunicii care mă legăna cu dragoste. .
T0amnă târzie
S-a tras o cortină groasă,
Peste culme peate casă
Fumul suie tremurat
Zilele s-au micșorat.
Dimineața-i fără soare
Floarea din grădină moare
Norii cern o apă deasă
Ce-i pe afară cui îi pasă?
Cerru-în zare-i plumburiu
Doar un vânt bate zglobiu,
Însă toamna e bogată
În ruginiu îmbrăcată.
TOAMNĂ DE NOIEMBRIE
În parcuri și pe alei
A ruginit frunza de tei.
Florile-s nedumerite
De brumă acoperite
Ploaia -i rece,parcă doare
Unde-s zilele cu soare?
Unde-s cântăreții dragi?
Goale cuiburi prin copaciț
Tot e trist și înnorat
Soarele le-a abandonat.
Dimineața cade bruma
Tot ce-a fost viu a murit
Va ierna cin nou natura,
Gâzile au adormit