SE SCUTUR FRUNZELE

De dor, îngenunchiat de-amurgului răcoare,
Am destrămat un val ce s-a născut din mare, 
Și-am străbătut un labirint înfiorat de ceață,
Să-ți gust, odată-n plus, a buzelor dulceață...

Doar pentru trupul tău, am destrămat în zori,
Un cântec frânt. Un cântec de privighetori. 
Și am refăcut un câmp de maci să înflorească, 
Să-l risipesc în roua ce nu mai vrea ca să se nască... 

Doar pentru ochii tăi am plâns cu-amară neuitare, 
Căci tu nu ești aici, pierdută-n veci pe val de mare, 
Și-am înălțat, până la nori, aceste ziduri sacre, 
Să poți privi întinsul acestor câmpuri caste... 

    " - Ca ploaia-s vinovată,
    de lacrima ce-a strălucit aseară,
    în lumina palidă-a felinarului trist... "
    
    " - Ştiu... şi-o parte din mine lipseşte, 
    şi singur mă simt... 
    în drum pustiit... "
    
    " - Voi, trecători de-o noapte la nimic 
    nu gândiţi, căci toate 
    vi-s străine... "
    
    " - Te-nşeli. Căci ea-mi lipseşte... 
    e tot ce am în vine... 
    prima mea iubire crudă... "
    
    " - Te minţi. Şi ea te minte... 
    ca ploaia trecătoare,
    e visu' acesta strâmt... "
    
    " - Nu... eu, nu... doar...
    " - Taci ! "

Vezi tu, dorința noastră de aventură ne-a purtat chiar și până la cel mai îndepărtat țărm vestic al Europei... fiind mânați de visul de a ne îmbata privirile cu imensitatea albastră a Atlanticului, sub un cer la fel de albastru și nepăsător: cui îi pasă de niște biete furnici care trebăluiesc neobosite fără nicio noimă în jurul farului roșu, căutând ce?

O mulțime de turiști de toate națiile, mânați de aceeași dorință comună, se tot plimbau de colo-colo, făcând poze și bucurându-se de peisajele superbe pe care le-am aflat și noi la Cabo da Roca, atât de departe cât am putut ajunge pe continentul european. 

Oceanul. Imens. Albastru. Definit de un țărm stâncos, bucuros că poate să-l zdrențuiască în valuri înspumate care se tot împletesc etern într-o superbă perdea de mătase, sau poate că oceanul zdrențuiește linia țărmului, cine știe? Am găsit farul cel roșu "de la capătul lumii" și am cugetat un moment, cu ochii pierduți, la linia orizontului ce desparte oceanul de cer.

Apoi, am coborât câțiva zeci de metri până la crucea care marchează "sfârșitul lumii", gândindu-ne la temerarii care au plecat să descopere "lumea nouă", căutând o altă cale, mai scurtă, către indiile vestice. N-au aflat indiile, în schimb au găsit Americile și cu toate bogățiile cu care s-au întors, au ridicat din piatră, mândre și înalte catedrale, cu altare bătute-n pietre scumpe, aur și argint, pe care le-am văzut și admirat la rândul nostru...

Lisabona, este într-adevăr de departe, cel mai boem loc pe care l-am vizitat vreodată, respirând un vibe aparte, cu o arhitectură unică ce împletește în mod minunat "art nouveau-ul" cu clădiri moderne înălțate din oțel și sticlă albastră. Însă cel mai mult mi-au plăcut clădirile vechi îmbrăcate în haine de faianță meșteșugit colorată. În fapt, modul unic prin care portughezii au ales, - și zic eu au și reușit -, să-și exprime cultura, fiind elementul esențial care, alături de "graffiti-ul" modern, dau aerul "boho", orașului în sine.

Însă, din păcate, orașul atrage și oameni, care, înfrânți de viață, rătăcesc străzile populate cerșind, sau recitându-și cu mințile rătăcite, mantre doar de ei știute... Am văzut la sosire în metrou, un cerșetor orb, cu pleoapele lipite peste găvanele goale, care a refuzat o banană primită de pomană de la un alt cerșetor zdrențuit: orbul își zornăia mărunțișul într-o cutie ruginită de tinichea, ce să facă el cu o banană?

Cu toate acestea, n-am dezarmat de la frumusețea orașului, de la toate obiectivele turistice pe care le-am vizitat: Turnul Belem, centrul MAAT, Mănăstirea San Jeronimos, Piața Comerțului cu Arcul Augustei, castelul San Jorge, Liftul Santa Justa, un frumos monument art-nouveau, sau toate "miradour-ile", de unde am privit orașul de sus, ba scăldat de culorile dulci ale apusului, ba strălucind ca o perlă în soarele blând al după-amiezii. 

De asemenea, am văzut într-o călătorie cu trenul de o zi, palatele regale de poveste de la Sintra, am urcat cu stoicism meterezele maure din apropiere și ne-am rătăcit ore în șir prin grădinile cu vegetație luxuriantă, de unde ne-am bucurat sufletul, inima și mintea în umbra laurilor sălbateci care ne-au ieșit în cale...

De altminteri, toată Lisabona, este un deal și o vale; am convenit că nu e pentru cei nepregătiți fizic să urce și sau să coboare scări și pante. Totuși ca să nu scoți sufletul din tine și să nu faci bătături, te ajută bătrânelele tramvaie galbene, - este celebră linia lui 28 -, iară noi ne-am dat hâța-n sus și hâța-n jos cu 28, admirând de la geamurile lui hoardele de turiști care ne priveau cu invidie... 

Seara, am luat și noi la pas orașul, simțindu-i vibrația, respirându-i din plin pulsul, și uite-așa am descoperit o tavernă numită "Tasco do Chico" unde se cântă muzică fado și unde ne-am aciuat și noi pentru o cină romantică târzie, un pahar cu vin portughez alb, ușor, quintesența boemă portugheză...

"Tasco do Chico" este o tavernă micuță, ascunsă bine de străduțe întortocheate, - n-a fost chiar ușor să dăm de ea -, un local cu doar opt mese unde încap doar câte patru persoane odată la o masă, cu pereții acoperiți în totalitate de tot felul de tablouri de diferite mărimi, cu poze ce înfățișează celebrități locale, care au cântat aici, în lungul anilor, muzică fado.

După ce ne-am așezat la o masă, la un moment dat, patronul tavernei a închis ușile oprind vacarmul de afară, a stins luminile care străluceau în geamurile tablourilor de pe pereți și lăsând numai câteva becuri colorate, a creat atmosfera intimă, mise-en-scene-ul potrivit pentru sufletele noastre obosite și atât de necesară muzicii fado. 

În încăpere, de undeva din semi-întuneric, a apărut o tânără cochetă cu părul brunet, îmbrăcată într-o rochie neagră lungă, simplă, completată de un șal negru cu franjuri de mătase și care după ce ne-a urat o seară bună, a început să cânte...

Muzica fado este despre durere și tristețe, despre dor nestins, dar și despre bucuria iubirii împărtășite, ea coboară în tonuri grave, blânde, ușoare, ca mai apoi să urce în forță cu tărie, chiar cu asprime în glas, atrăgând atenția auditorului asupra dramei, bucuriei sau asupra unei inimi care a cunoscut cumplit durerea... Nu poți cânta muzică fado fără să fi avut vreodată inima frântă din dragoste...

Am ascultat-o fascinat de încărcătura și atmosfera momentului, în timp ce era acompaniată de un chitarist tânăr și un bărbat între două vârste care cânta la mandolină. Am privit durerea de pe chipul ei completând o voce plină, caldă, și am înțeles pe deplin de ce își cânta cu ochii închiși povara inimii. Muzica fado nu se poate cânta decât cu ochii închiși — și nici nu se poate trăi altfel decât cu sufletul larg deschis.

Acolo, în semi-întunericul unei taverne din Lisabona, am simțit pentru o clipă că timpul s-a oprit, că orașul întreg respira prin glasul acelei tinere, și că noi eram martori la o formă rară de adevăr, cântată.

    De te-ntreabă tu răspunde,
    Că minutele-s fecunde,
    Că nu-i vreme în zadar,
    Ceasul n-a stat la hotar...
    
    De te-ntreabă tu le spui,
    Că nu-i oul fără pui,
    Că nu-i zi fără de noapte,
    Şi că fructele nu-s coapte...
    
    De te-ntreabă tu să zici,
    Bob zăbavă nu-i aici,
    Fructele se coc târziu,
    Pe-nseratul auriu...

Întotdeauna mi-am zis că o să "sar" de pe pod abia după ce voi fi ajuns la el. De multe ori, am dorit să amân un inevitabil, uneori poate mult prea evident, nu din lașitate, ci mai degrabă din dorința de a câștiga o bucată de timp - timp în care lucrurile pot evolua înspre schimbarea, dacă nu în totalitate, măcar parțial, a acelui teribil și implacabil "inevitabil"...

Căci uneori, oricât te-ai strădui și te-ai zbate, inevitabilul tot se va produce, cu toate implicațiile lui. Trebuie doar să te oprești, să cercetezi variantele, să găsești răscrucea potrivită, făgașul, pe care lucrurile o pot lua. E ca la jocul de șah: dacă nu anticipezi cel puțin două-trei mutări ale adversarului, pe baza cărora să-ți construiești propriile strategii, va fi cu siguranță mat și vei pierde...

Am pierdut multe în viața mea... Pierderi care, și ele, mi-au ciobit și mi-au cioplit, într-un final, însăși propria-mi ființă... Cineva a spus că suntem făuriți din praf de stele; aș putea spune, pornind de la această idee, că pierderile noastre pot fi, la rândul lor, cioburi de stele, din moment ce ne înălțăm și prin ele...

Cioburi de stele, pierderi cu margini tăioase - cum mi-ați șlefuit voi sufletul, pe nesimțite! Nu regret forma la care-am ajuns, dar poate că mi-ar fi fost mai ușor, dacă "tăieturile" ar fi fost mai blânde, poate că mi-aș fi suportat mai ușor rănile, care n-ar mai fi supurat în atâta lumină... N-aș mai fi pierdut atâta lumină...

Ca oricine, în viața mea, am pierdut lucruri la care-am ținut, bani pe care nu i-am avut, sentimente pe care le-am încercat, ființe - dragi sau nu - și timp care nu se va mai întoarce niciodată... Dar, dintre toate, pierderea timpului îmi ustură sufletul cel mai mult... Pentru că omul, în goana lui după adevăr, nu realizează că forma lui, în cele din urmă, este modelată de timpul pe care îl pierde și nu-l mai are…

Cu adâncă mirare în glas și putință în fapte,
Am așteptat cu răbdare aceste mere coapte,
Dând grădinii sufletului meu ce se cuvine,
Rodul vieții mele, strâns în cuvinte puține...

În fiecare zi eu am sădit cuvintele-n lumină,
Cu truda frunții, ce nu mi-a fost străină,
Și dintre-aceste gânduri am înțeles mereu,
Că între două rânduri am existat și eu...

Și n-am știut c-atunci când m-am născut,
Trăindu-mi clipele spre marele necunoscut,
Pe lângă darul minunat de dulce-al vieții,
Pe frunte am primit, sărutul greu al morții...

A iubi e greu, e foarte greu dragă Nichita

Așa cum poezia sufletului e greu de înțeles

Când două zâmbete plutind ating lumina

Răsare floare cu petale-n curcubeu

A fi iubit e pur și simplu o minune

Să te iubească cel iubit deja-i divin

De nu se-ntâmplă e o pacoste amară

Te udă ploile iscate din senin

Toate iubirile răsar născute oarbe

Fără de apă cresc uscându-se de vii

Călcate nu vor reuși să înflorească

Apă sărată și durere vor primi

De ce iubind nu ești iubit e o dilemă

Când o cari singur universul a greșit

Două făpturi călătorind nu rezonează

Devine greu de suportat un ‚a iubi’

Te cauți singur întâlnind o rătăcire

Toate-ntrebările răspund nedeslușit

Drumul se-ndoaie după urma de iubire

Un condamnat la ‚a iubi’ nefericit

‚‚A înțelege poezia înseamnă a putea iubi. Și e greu, e foarte greu să poți iubi." ~ Nichita Stănescu

În pragul serii, un pic am ațipit
Și am visat...un vis așa frumos,
Dar care a rămas... neterminat
Că ceasul m-a trezit...răutăcios.

Eram pe-un câmp cu flori de maci
În alergare, din urmă să mi-o prind,
Pe ea, pe fata, ce-n vis mi-a apărut
Sperând că-mi va permite s-o ating.

Din 'nalt, se auzeau triluri de păsări
Ce ne-nsoțeau în cânt...cu măiestrie,
Și parcă ne-ndemnau să ne întindem
Să ne iubim în maci...pe-acea câmpie.

În față ochilor, păru-i plutea în vânt
Și o simțeam că e frumoasă, diafană,
Dar nu puteam chipul ascuns să văd
Că fuga devenea, nefericit... o goană.

Spre ea am îndrăznit vorbă să-i strig
Să se oprească, privirea... să-i zăresc,
Și poate inima rănită...să mi-o vindec
Dar ceasu-a hotărât, aici, să mă trezesc!

Iubirea,

O floare din grădina mea 

Ce înflorește an de an 

Pe care nu o rănesc intenționat 

O ud cam rar dar recunosc 

Îi spun ce simt și ce mă doare 

E ascultătoare ,

Mă înțelege când nu i vorbesc 

Am zile în care nici nu o privesc 

Oare e bine ? 

Prin ea descopăr zi de zi

Un ghid complet al iubiri 

O armonie,

Cu o sămânță de la floare 

De o plantezi, o îngrijești 

Vezi cum după fiecare udare 

Apare un pui verde 

Un nou început care a primit 

Încredere , răbdare grijă 

Sunt câteva principii 

Ca în iubire ,

Totu-i la fel ghidul e același 

Dar nu toți îl înțeleg 

De ce privești în alta parte?

Acoperit de nori,eu nu te văd.

Vântul nu bate,poate e departe,

Jucându-se în zbor în alte zări.

Din inima ies fluturi, ce poartă curcubee,

Umbrite doar de soarele ce nu a apărut.

Mă inspaimant de o umbră de femeie,

Ascunsă de un zid ce încă n-a cazut.

Și printre stele,păsări călătoare,

De care te izbești din când în când,

Îți fierbe strălucirea ce nu moare,

Mai cade un gând, rând,pe rând.

Frumusețea diabolică a macilor ce nu țin mult

Și praful de stele au dansat cu un cult,

În ritmuri netraduse de nici un dicționar,

Te-ai prefăcut, avar,amar,hoinar.

Drumurile ți-s deschise, să privesti nu e păcat,

Doar cuvântul își poartă vina de a fi neâmpăcat.

Ziua vine,noaptea trece,cântă vara pe la colțuri,

Ploaia curăță ce limba nu a construit în sensuri.

Vino iarași în vară,

Lângă o cireașa amară,

Să privim o stea căzătoare,

Când apusul moare.

Mă mai supăr uneori pe tine,

cum se mai supără norii pe lume,

și, fără sa ne anunțe și să ne întrebe,

ne îmbracă în ploi mărunte.

Mă mai supăr uneori pe tine

de atâtea ori câte petale sunt

într-o grădină cu flori,

Și nu mă supăr niciodată o singură dată pe tine,

Ci de cel puțin trei, patru, cinci ori.

Mă supăr pe tine fără motiv,

pentru că, dacă n-aș face-o,

Mi-aș imagina la nesfârșit cum adormi în brațele mele

În timp ce îți miros părul pentru prima dată.

Și atunci inima mea n-ar mai avea loc

pentru așa multă iubire câtă am pentru tine,

Ar da pe dinafară

și mi-ar crește încă una,

Nu din nevoie, doar ca să te…

Iubească mai tare.