Târziu
Și timpul ăsta pământiu,
Credea că te-a învins,
Atunci când obosit, tărziu,
De margini te-ai desprins.
Pășind în gol, pe urma ta,
Un stol de serafimi,
Se întrebau cum ar putea,
Să urce-n înălțimi,
Abisul cenușiu închis,
Vibrând amețitor,
Ocean de gânduri, necuprins,
Ascuns, înșelător.
Acolo unde resemnat,
Cândva te-ai clătinat,
Și cât ai ars înveninat,
Nicicând nu au aflat.
Nu știu copii-n somnul lor,
Ce-i greutatea crucii,
Și mulți se nasc, se zbat și mor,
Trăind ca guguștiucii,
Visând, nu vor simți vreodată,
Ce gust are căderea,
Și cât de mult e vinovată,
Minciuna și tăcerea.
E ca un dans în ritm ciudat,
Pe cântec de sirene,
Nebuni în lifturi s-au blocat,
Și-acum se bat cu perne.
Nu te-amăgi, ca în trecut,
În urmă să privești,
De zeci de ori într-un minut,
Arată cine ești...
Doar timpul ăsta nesfârșit,
Credea că te-a atins,
Ca un arcaș, de vânt orbit,
Cu-n treacăt într-adins.
Nimic, din toate câte-or fi,
Pierdute printre rânduri,
Nu vor putea nici nu vor ști,
Să-ți tulbure prin gânduri,
Pe străzi, cum umblă câini flămânzi,
Adulmecânnd vreo rană,
Cum stropi din valuri se supun,
Când sunt împinși de ramă.
Atâtea glasuri ce te cheamă,
Atunci când zbori sau cazi,
De cât de inutil se sfarmă,
Ascunsul ieri, în azi.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Iulian Grigore
Дата публикации: 22 сентября
Просмотры: 134
Стихи из этой категории
Prea multă sensibilitate în spaniolă
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Demasiada sensibilidad
La sensibilidad es buena a su manera. Es bueno ser sensible, expresar nuestro pesar cuando alguien ha vivido acontecimientos menos agradables, estar con él, escucharlo, tranquilizarlo, comprenderlo, aliviar sus sufrimientos, suspirar con él, llorar con él. ellos, envolverlos cuando tienen frío, vendarlos cuando el gato los arañó (que también fue su culpa que los arañó, porque no saben jugar con él), ponerles una bolsa de hielo del frigorífico por un esguince de tobillo, secarles las lágrimas, darles medicina para bajarles la fiebre, bálsamo labial para que no se agrieten tanto, desinfectarles las cutículas sangrantes cuando no sabían hacerse la manicura, querían hacerse la manicura. uñas más largas de lo que naturalmente tenían, porque esa es la moda, y ahora solo tienen sangre, pongamos mosquiteros, para que no los piquen tanto, les chupen la sangre, no les transmitan malaria ni fiebre amarilla, llevemos insecticidas, si todavía insisten en entrar a la casa, consigamos también un ventilador para difundir el olor a insecticida, mantengamos la ventana entreabierta para que no entren mosquitos y salga olor a insecticida. Ajustemos la caldera para que dé también agua caliente, no sólo fría, porque entonces habrá que tener aún más cuidado. Las economías realmente no toman en cuenta las necesidades individuales de las personas, son más bien la necesidad egoísta de un solo hombre.
Tampoco escatimemos en suplementos que mejoren el sistema inmunológico, como la vitamina C, que tiene un delicioso sabor a limón y no cuesta demasiado, es asequible, se puede obtener con una simple limonada, así que ¿no tenemos motivos para abstenernos de comprarla? .
Consigámosles blusas gruesas y esponjosas, que sólo sirven para quedarse en casa. Cogemos su mascarilla para el cuidado del rostro, mascarilla que previene la aparición prematura de patas de gallo y líneas de expresión. ¡Somos demasiado jóvenes para tener arrugas!
En general, la sensibilidad es hermana de la generosidad y el cuidado, pero ¿qué hacemos cuando se sale de control, alcanza nuevas alturas, no tiene límites? ¿Sigue siendo ésa una sensibilidad beneficiosa, saludable y bien comprendida? No claro que no. Ya algo en nuestra forma de ser chirría y esta sensibilidad es el síntoma principal. Sería apropiado hacernos preguntas: "¿Por qué soy así?", "¿Estoy exagerando?", "¿Qué me lleva a tener reacciones tan intensas ante cosas esencialmente triviales?"
Encontrarás la respuesta perdida en algún lugar de tu pasado. ¿La sensibilidad de la que hablamos proviene de un episodio traumático de la vida? ¿No tardaste todo el tiempo que esperabas en un examen y desde entonces has decidido dejarlo todo pensando que ya no tiene sentido? ¿No se le dieron las oportunidades que esperaba? ¿No pudiste, debido a las circunstancias, hacer algo que te propusiste? Si la respuesta es "sí" a al menos la mitad de ellas, entonces no estamos hablando exactamente de sensibilidad, sino de una reacción adversa a cosas que sucedieron, que nos lastimaron momentáneamente y dejaron una herida sin cicatrizar por completo. Si hubiera algunas normas objetivas, entonces sí, vale la pena adherirse a ellas, tratar de alcanzarlas, porque de esa manera el progreso realmente puede medirse y observarse. Mientras que, si son metas que sólo una persona quiere, el resto no las quiere, no tiene sentido compararnos, de todos modos no podemos valorar ni sopesar nada de lo que escuchamos. Es cierto que quien humilla a los estudiantes por no saber perfectamente tiene el corazón de un forestal que tala árboles en una cinta transportadora sin mirar lo que deja atrás. Sí, los criterios de evaluación son muy objetivos, ¿cómo puedes tú, una mujer de 58 años, que toda tu vida se ha rodeado únicamente de sueco, considerar que una estudiante de 19 años debe ser tu igual en dominio, en habilidad? ? Estamos para aprender, si naciéramos dispuestos a aprender no nos matricularíamos en ninguna especialización y listo, ¿qué necesitaríamos si ya supiéramos? ¿No era más barato, sin alquiler, sin viajes en tren, sin dormitorios, sin membresía en la biblioteca, sin comida y muchos otros servicios públicos? Es curioso lo que sucede cuando una mujer de 58 años te juzga por su propio conjunto de valores. Es como el estudiante que le da meditación a un niño de 8 años. Apenas puede escribir en su propio idioma a esos años, y mucho menos en inglés, francés... ¿No sería traumatizante empezar a regañarlo por no tener tiempo para dominar el contenido a la perfección? ¿Mientras? ¿Que la persona que da clases particulares se vuelve vaga en su expresión? Tiempo, es decir, podría haber negociado con su madre para pedirle que le diera a luz a los 5 meses, no a los 9 meses, como es normal, para aparecer antes en el mundo, para aprender antes, sólo porque eso es lo que la persona quiere quien da lecciones. También está la cuestión del tiempo terrestre. Mientras vivamos en el mismo planeta, todos tenemos la misma cantidad de tiempo, 24 horas, no más.
Esta perfección subjetiva de los demás da lugar a sensibilidades de todo tipo. Tampoco tiene sentido aspirar a tocarlo. No sabemos qué quiere la persona que no está contenta con nosotros. No sabemos qué piensa, cómo piensa, qué prefiere, qué no prefiere, cuánto, qué, cómo y en qué medida.
La perfección subjetiva de los demás es paralizante, tanto emocional como objetivamente. Si la estudiante es humillada cada vez que abre la boca, ¿aún tendrá confianza en que tiene posibilidades de convertirse en una buena hablante de sueco? ¿Encontrará todavía la fuerza, en el fondo de su alma, para seguir adelante, para querer practicar, leer, mejorar, hasta obtener la fluidez, la cadencia y la musicalidad del idioma? No, no hay forma. Tenía buenas intenciones que se desmoronaron en el camino.
La perfección subjetiva de los demás frena, reprime. Como pedirle a tu maestro que planifique cada sonido, cuándo decirlo y cómo decirlo. ¿No te intimidaría esta técnica de aprendizaje? ¿Dónde está la pasión, el encanto, la belleza más irregular y versátil del lenguaje? ¿Cuándo tendrás tiempo para concentrarte en el vocabulario, la gramática, la sintaxis y lo que ella quiere cuando la atención se centra siempre en cómo hablas? ¿No se convierte en un obstáculo que no puedes superar? Se corrigió como con las pruebas de opción múltiple. Has llegado a una pregunta de la que no sabes la respuesta correcta, aunque ya la has respondido bien. ¿Qué estás haciendo? ¿Te quedas atascado allí y no avanzas, sólo porque no lo sabes? Sería una gran pérdida, tanto para el tasador como para usted (en primer lugar).
Como respuesta a la perfección subjetiva de los demás, debemos construir nuestro propio conjunto de valores, nuestra propia perfección, la cual, atención, debe ser objetiva, por varias razones: no llegar a esa sensibilidad que nos impide hacer lo que queremos y sentir incluso eso. evolucionamos, tanto como es humanamente posible, sin estar limitados por otros, por otros aspectos y por otras circunstancias.
Pot
Pot sa ating o minunata,feerica stea
Căci gândul meu strălucește aprins precum ea..
Pot sa zbor precum pasarile-naripate
Căci gândul meu atinge înaltul,târziu în noapte..
Pot sa străbat oceanul întins
Căci gândul meu e de necuprins..
Pot sa fiu un înger cu aripi înalte
Căci gândul meu e senin precum un frumos,sublim vis..
Pot sa ajung oricât de departe
Căci gândul meu e atât de viu ca vantul ce cu vuiet bate..
Pot cuprinde întreg Universul,
Căci gândul meu e infinit,
E mai presus decât versul..
Jocul
Nu vrea misterul vieții să ne-arate
Ce-ascunde-n dos de cer și de cortină,
Însă ne lasă, să-i luăm pe apucate
Câte o rază plăpândă de lumină!
..
Ce-i sus e jos, deși la altă scară,
Misterul nu ne-ascunde-al vieții ceas,
El ne invită în cântec de fanfară,
Să-l intuim, să-l invităm la vals!
...
Misterul nu s-ascunde, doar se joacă
Și ne ispitește-n fel și chip,
Nevăzut, clepsidra să ne-o-ntoarcă
Să-l intuim, în șirul de nisip!
Renunţarea
M-aş retrage în cel mai groaznic deşert,
Aş renunţa la tot pentru singurătatea absolută,
Viaţa în lumea asta goală a devenit ceva incert,
Iar bucuria, fericirea este o trăire mută.
Pentru ce nu plesnesc ori nu mă risip în bucăţi?
De ce nu curg asemeni unui izvor de munte?
Să pot să zbor înspre infinităţi,
Şi-n haos trupu-mi să fie o punte.
Plăcerea mea este avântul ce mă prăbuşeşte,
Înălţările mele sunt căderi în abisuri,
Explozia mea este iubirea ce mă copleşeşte,
Iar zboru-mi spre neant este aterizarea în visuri.
Melodii izvorăsc din mine în nopţile fără somn,
Vrăjile se dezvoltă asemeni unui flux,
Cântând îngereşte mă îndeamnă să dorm,
Şi apoi liniştite se sting în reflux.
Eu sunt omul care va râde în clipa supremă,
În agonia finală şi-n clipa ultimei tristeţi,
Voi ridiculiza viaţa-mi tristă şi boemă,
Din suflet mi se vor naşte nopţi şi dimineţi.
Voi renunţa la tot în numele sângelui meu,
Voi declara nule toate trăirile avute,
Căci fiinţa mi s-a transformat într-un zeu,
Ce-a furat focul şi vraja din iubiri noi născute.
Vicii
Viață dulce sau amarā,
Prinsă-n foaie de țigară,
Răsucită cu finețe
Prin constelații altețe...
Prinsă-n buze însetate
De ştiințe şi de arte,
Trasă-n piept cu îndârjire,
Răsuflată-n Răstignire...
Trasă-n suflet, să-l adape
Cu fumul gândirii coapte
Şi suflată-n gol de aer,
În văzduh de idealuri.
Răsuflare uşuratā...
Răstignire resemnată...
Cum să mai consum țigara,
Când din ochi gâdil chitara.
Am fost în Rai acum o zi
Am fost in Rai acum o zi.
Dumnezeu m-a invitat să bem un ceai împreună,
iar eu nu am putut să-L refuz.
Am luat trenul de la ora 5,
în speranța de a sta cât mai mult acolo,
poate de a face și niște fotografii.
Dar mi-am uitat telefonul.
Tot drumul m-am gândit la această invitație,
și cum de El m-a ales pe mine.
Când am ajuns,
mi-a spus “În sfârșit, ai sosit acasă!”.
Mi-au dat lacrimile la vederea chipului Său,
pentru că niciodată nu am reușit să mi-L imaginez așa.
M-a poftit înăuntru,
și am băut ceai, stând turcește,
pe un nor.
“Cum e lumea pe Pământ?”, m-a întrebat.
“Rea.”, i-am răspuns.
Ore în șir, ziceam eu, i-am argumentat de ce,
și când l-am întrebat cât este ceasul,
mi-a spus că au trecut milenii.
Другие стихотворения автора
Nu te-amăgi
Cu nici un chip nu te-amăgi,
Crezând în vorbe,
Când ochii verzi ca marea, te vor trece în uitare.
Zâmbindu-ți, crudă ca destinul va şopti...
Orice, cu nepăsare.
În urma ei, cât ai privi sperând,
Prin iarna rece, chiar de-i miezul verii,
Nu murmura,
Senin aşează-te în rând,
Sub greutatea serii.
Însingurat fără-nțeles, de gânduri te apleacă,
Ziua de mâine-ascunsă-n ieri...
Las-o să treacă.
Şi-n suflet chiar de-ți arde dor,
Nebun, de ea aproape,
Cu nici un chip nu te-amăgi, mereu a fost departe.
Doar ochii verzi ca frunzele de crin,
Te-au înecat în vise,
Te-au îmbătat, de cel mai dulce vin,
Acum par stele, stinse...
Buzele ei te-au ars adânc, fierbinți,
Ca magma din comete,
Se vor întoarce poate, în curând, cuminți...
Trezeşte-te, băiete!
Zar
Tu timp, de-ai trece mai în grabă,
Luntraș zănatec, pe ascuns plătit,
Cine-ar mai vrea din cupa ta să soarbă,
Otrava lumii, de vreun gând umbrit?
Cine-ar mai ști când tu, pierdut de-aiurea,
Curgând ca ploaia, peste scuturi rupte,
Prin întuneric îți înfigi securea,
În umerii secundelor ce-ar vrea să lupte.
S-adune-n strigăt toată pilda tinereții,
Și anii grei, ai cruntelor căderi,
Tu timp, potrivnic pe cărarea vieții,
Nu știi păstra nimic, din câte ceri.
Și-n drumul ăsta, înapoi spre casă,
La fiecare pas e-o rătăcire,
Ca un delfin zbătându-se în plasă,
E timp în orice amăgire.
Pierdut, trecut, ...uitat, îndepărtat,
Ce vremuri tulburi și străine ne aduci,
Atâtea spaime ce-au venit pe-nserat,
Ascunse-n semnul unei cruci,
Precum atât de-ntunecat, în om,
Vibrezi ca un violoncel bizar,
Tu timp, atunci când suni în corn,
Rostogolindu-te asemeni unui zar.
În urma ta...
De ce tăcerea ta mă arde,
Atât de grea în noaptea asta?
În mii de clipe reci și fade...
Sfărmând cu-aripa lor fereastra.
Privind în gol, din urma ta,
Pierdut în mine printre cioburi,
Sunt sigur c-am ales cândva,
Prăpăstii adormind sub poduri.
Genuni gemând întunecate,
Prin ochi de corb mușcând din tine,
Trăgând din pumnul strâns, o carte,
Rescrisă parcă pentru mine.
E un nonsens în orice așteptare,
În vise goale și făcute ghem,
E vina mea că lipsa ta mă doare,
De fiecare dată când te chem.
Văd
Aplauze! ...Actorul intră iar în scenă,
Pe rând, purtând înșelătoare măști,
În horă prins, primejdios ca o hienă,
Alege tu pe cine să iubești sau să urăști.
Ne învoim și sorții stau la pândă,
Comodus mușcă iar din zgura sângerie,
Urlă tribuna a cățea flămândă,
Cuprinsă de o oarbă isterie.
Gem hoarde cu biletele plătite,
Ecranul stins se năruie-n retină,
Și așteptările aleargă travestite,
Spre viața veacului ce va să vină.
E poate azi o zi ca toate celelalte,
Cu circ și pâine, pixuri și ulei...
Când trec pe-același drum, privind în altă parte,
Ne mai deosebind vikingii de pigmei.
Și ies din rând, căzând pe foaia albă,
Tot eu, mă știi de-acum un an...
Mă copiez în grabă de pe tablă,
Patetic personaj orwellian...
Și trec, tăcut, pierdut în altă sală,
Nici nu mai simt și nici nu mai gândesc,
De unul singur pe o scenă goală,
Și în sfârșit te (mă) văd, ... zâmbesc.
Nimeni
Nimeni, e numele meu, rob al uitării,
Întoarce-ți privirea spre umbre și treci mai departe!
Pășește pe trupuri și flori aruncate răbdării,
Tăvălite de soarta meschină și frica de moarte.
Anhedonic și uneori mai cinic decât Diogene,
Singur eu însumi pe rug am urcat, mai aproape de soare,
Focul aprinde-mi și-ascută-l prin furtună cum geme,
Nu te opri fără rost, vreascuri să-mi pui la picioare.
Mai încolo de asta, cenușa-mi pe mări prea secate,
Mai reci printre piscuri de gheață înfrânte de vreme,
Purtată de vânturi, risipită în valuri departe,
Ucide-va vechile vise ascunse în gene.
De prisos sfărâmă-n fărâme aceste cuvinte,
Fiilor tăi nici la mânie nu le spune vreodată,
Fi-vor precum robii uitării sub lanțuri strivite,
Nume de nimeni, în tăcere adânc îngropată.
Fiicelor tale, captive pe negre corăbii,
Arată-le răni de gârbaci și dar nicicum nu grăi,
Vorbele astea urâte și grele cioplite de săbii,
Nimeni, uitate vreodată nu le va ști.
Luptând
Arată-mi drumul, dincolo de dealuri,
Potecile acelea șterse și uitate,
Să mă feresc de noapte și de valuri,
De mări întunecate și sărate...
Cum vântul rece care suflă-n mine,
Tăcut să se oprească doar o clipă,
Sălbatic tresărind în rime,
Însângerat legându-și o aripă...
Rostește-n simțuri, adormite,
De mult pierdutele chemări,
În rânduri printre pagini prăfuite,
De veacuri, ucigașe renunțări...
S-alerg eliberat de nori și frică,
Îmbrățișat într-un destin de kamikaze,
Neomenescul adevăr să-mi zică,
Dacă să-mi pun sau nu masca de gaze.
Că totul împrejur e doar cădere,
Un haos viu luptând cu timpul crunt,
Simt umbrele crucificate de durere,
Între ce par și cine sunt.