Târziu
Și timpul ăsta pământiu,
Credea că te-a învins,
Atunci când obosit, tărziu,
De margini te-ai desprins.
Pășind în gol, pe urma ta,
Un stol de serafimi,
Se întrebau cum ar putea,
Să urce-n înălțimi,
Abisul cenușiu închis,
Vibrând amețitor,
Ocean de gânduri, necuprins,
Ascuns, înșelător.
Acolo unde resemnat,
Cândva te-ai clătinat,
Și cât ai ars înveninat,
Nicicând nu au aflat.
Nu știu copii-n somnul lor,
Ce-i greutatea crucii,
Și mulți se nasc, se zbat și mor,
Trăind ca guguștiucii,
Visând, nu vor simți vreodată,
Ce gust are căderea,
Și cât de mult e vinovată,
Minciuna și tăcerea.
E ca un dans în ritm ciudat,
Pe cântec de sirene,
Nebuni în lifturi s-au blocat,
Și-acum se bat cu perne.
Nu te-amăgi, ca în trecut,
În urmă să privești,
De zeci de ori într-un minut,
Arată cine ești...
Doar timpul ăsta nesfârșit,
Credea că te-a atins,
Ca un arcaș, de vânt orbit,
Cu-n treacăt într-adins.
Nimic, din toate câte-or fi,
Pierdute printre rânduri,
Nu vor putea nici nu vor ști,
Să-ți tulbure prin gânduri,
Pe străzi, cum umblă câini flămânzi,
Adulmecânnd vreo rană,
Cum stropi din valuri se supun,
Când sunt împinși de ramă.
Atâtea glasuri ce te cheamă,
Atunci când zbori sau cazi,
De cât de inutil se sfarmă,
Ascunsul ieri, în azi.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Iulian Grigore
Дата публикации: 22 сентября 2024
Просмотры: 235
Стихи из этой категории
În praful timpului
Nu mă întreba de cărare
mereu îmi reneg picioarele,
pledează vulgaritate.
Nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă.
Poate conştiinţa?
La ce bun,
mă vizitează doar duminica,
în spatele bisericii.
Nu mă întreba încotro mă îndrept,
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
şi să murim mereu.
Dacă nu mă întrebi nimic,
obosit de aşteptare,
voi respira doar trecut.
Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi.
Ştii să înoţi?
Astăzi nu sunt acasă.
Poate mâine
vom juca şotronul copilăriei,
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară,
chiar în praful timpului.
Singurătate
Singurătate
În această clipă sunt singur. Ce mi-aş putea dori mai mult? O bucurie mai intensă nu există. Ba da, aceea de a auzi cum, de atâta tăcere, singurătatea-mi creşte.
Emil Cioran, Sfârtecare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 166
Stranie făptură-n noapte, o iubire spusă-n şoapte,
între vise şi suspine, de la mine către cine?
Îndoiala mă cuprinde, tot ce-n gânduri se întinde,
aruncând trăiri divine, de la mine către cine?
Arătări în ochi fugare printre stele căzătoare,
le-aş întoarce să aline, de la mine către cine?
Strânse-n dar din trează minte, slove spuse în cuvinte,
azvârlite-n nopţi senine, de la mine către cine?
Val zdrobit întorc în mare, veşnic adâncind cărare,
spre neantul ce revine, de la mine către mine.
Sfera
E noapte,
prin ceața densă am zărit-o...
–ajută-mă! mi-e groază!
E înaltă,
stă atârnată... ba nu, plutește!
în valuri repezi ea gonește...
E plină,
strălucește ca un far în sânul mării,
cu raza mi-a lovit ochelarii...
E perfectă,
colțuri nu are și e netedă,
se-nvârte-n jur ca o planetă...
Ce înseamnă? ce vrea de la mine?
cad pe trepte pân' la o linie.
Mă ridic și n-o mai văd în noapte...
a dispărut, mă urăște poate...
E zi,
sub lumina astrului e oarbă,
mai bine, nu-mi mai este teamă!
E scundă,
face un pas tiptil și obosește,
îi e greu că nu mai gonește...
E goală,
în suflet și aparență,
de rușine, mă privește cu greață...
E distrusă,
spartă la mijloc și zgâriată,
un gând atunci mi se arată.
Fug după ea; fug să o prind,
o ating, vreau s-o ridic.
În zadar, ea nu mai dorește,
și peste mine atunci se prăbușește...
E vis?
nu, e realitate și doare,
doare când te pălește...
E moarte?
poate, primele chinuri,
lacrimile curg șiroaie, râuri...
E bine?
rău oricum nu-mi este,
zbier când aud acea veste...
E sfârșit?
nu pentru mine, ci pentru sferă,
și mă zdrobește, sigur mă urăște!
Pentru ce traim?
Pentru ce traim?
Nimeni nu stie
Care raspunsul sa fie
Oare ca sa ne iubim?
Pentru ce traim?
Multi au speculat
Altii ne-au sugerat
Poate sa suferim?
Pentru ce traim?
Cu totii ne-am gandit
Intrebarea-m rasucit
Solutia s-o gasim
Pentru ce traim?
Raspunsul l-am aflat
Si apoi vi l-am dat
Traim ca sa murim
Viața ta , e în mâinile tale
Undeva în întuneric
Se ascunde viața ta
Sinucisă de durere
Și cu lacrimi de o stea
Ar putea fi mult mai bună
Dacă ai avea curaj
Ca să-ți mânuești destinul
Căci durerea nui un grajd
Ai putea să ai noroc
Dacă asta ți-ai dori
Dar destinul nu îți spune
Cine în viitor vei fi
Totul e la tine-n cap
Mânuește-l cu putere
Și dorințele vor fi
O amintire, nu durere
Printre stele și visuri
În miez de noapte, când cerul suspină,
Îmi caut visurile printre stele aprinse,
Poate mâine, într-o lume divină,
Te voi regăsi o umbră de doruri nescrise.
Am stat aseară de vorbă cu luna,
Ea mi-a șoptit secrete despre soare,
Eu i-am vorbit despre tine și struna
Pe care sufletul meu cântă iubirea ce doare.
Cerul ne-ar fi cunună, cu stelele nași,
Calea Lactee, altar de lumină eternă,
Dar știu că inima mea e un vis prea auster,
Nu-mi mai aparține, căci numele tău o inundă.
În praful timpului
Nu mă întreba de cărare
mereu îmi reneg picioarele,
pledează vulgaritate.
Nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă.
Poate conştiinţa?
La ce bun,
mă vizitează doar duminica,
în spatele bisericii.
Nu mă întreba încotro mă îndrept,
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
şi să murim mereu.
Dacă nu mă întrebi nimic,
obosit de aşteptare,
voi respira doar trecut.
Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi.
Ştii să înoţi?
Astăzi nu sunt acasă.
Poate mâine
vom juca şotronul copilăriei,
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară,
chiar în praful timpului.
Singurătate
Singurătate
În această clipă sunt singur. Ce mi-aş putea dori mai mult? O bucurie mai intensă nu există. Ba da, aceea de a auzi cum, de atâta tăcere, singurătatea-mi creşte.
Emil Cioran, Sfârtecare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 166
Stranie făptură-n noapte, o iubire spusă-n şoapte,
între vise şi suspine, de la mine către cine?
Îndoiala mă cuprinde, tot ce-n gânduri se întinde,
aruncând trăiri divine, de la mine către cine?
Arătări în ochi fugare printre stele căzătoare,
le-aş întoarce să aline, de la mine către cine?
Strânse-n dar din trează minte, slove spuse în cuvinte,
azvârlite-n nopţi senine, de la mine către cine?
Val zdrobit întorc în mare, veşnic adâncind cărare,
spre neantul ce revine, de la mine către mine.
Sfera
E noapte,
prin ceața densă am zărit-o...
–ajută-mă! mi-e groază!
E înaltă,
stă atârnată... ba nu, plutește!
în valuri repezi ea gonește...
E plină,
strălucește ca un far în sânul mării,
cu raza mi-a lovit ochelarii...
E perfectă,
colțuri nu are și e netedă,
se-nvârte-n jur ca o planetă...
Ce înseamnă? ce vrea de la mine?
cad pe trepte pân' la o linie.
Mă ridic și n-o mai văd în noapte...
a dispărut, mă urăște poate...
E zi,
sub lumina astrului e oarbă,
mai bine, nu-mi mai este teamă!
E scundă,
face un pas tiptil și obosește,
îi e greu că nu mai gonește...
E goală,
în suflet și aparență,
de rușine, mă privește cu greață...
E distrusă,
spartă la mijloc și zgâriată,
un gând atunci mi se arată.
Fug după ea; fug să o prind,
o ating, vreau s-o ridic.
În zadar, ea nu mai dorește,
și peste mine atunci se prăbușește...
E vis?
nu, e realitate și doare,
doare când te pălește...
E moarte?
poate, primele chinuri,
lacrimile curg șiroaie, râuri...
E bine?
rău oricum nu-mi este,
zbier când aud acea veste...
E sfârșit?
nu pentru mine, ci pentru sferă,
și mă zdrobește, sigur mă urăște!
Pentru ce traim?
Pentru ce traim?
Nimeni nu stie
Care raspunsul sa fie
Oare ca sa ne iubim?
Pentru ce traim?
Multi au speculat
Altii ne-au sugerat
Poate sa suferim?
Pentru ce traim?
Cu totii ne-am gandit
Intrebarea-m rasucit
Solutia s-o gasim
Pentru ce traim?
Raspunsul l-am aflat
Si apoi vi l-am dat
Traim ca sa murim
Viața ta , e în mâinile tale
Undeva în întuneric
Se ascunde viața ta
Sinucisă de durere
Și cu lacrimi de o stea
Ar putea fi mult mai bună
Dacă ai avea curaj
Ca să-ți mânuești destinul
Căci durerea nui un grajd
Ai putea să ai noroc
Dacă asta ți-ai dori
Dar destinul nu îți spune
Cine în viitor vei fi
Totul e la tine-n cap
Mânuește-l cu putere
Și dorințele vor fi
O amintire, nu durere
Printre stele și visuri
În miez de noapte, când cerul suspină,
Îmi caut visurile printre stele aprinse,
Poate mâine, într-o lume divină,
Te voi regăsi o umbră de doruri nescrise.
Am stat aseară de vorbă cu luna,
Ea mi-a șoptit secrete despre soare,
Eu i-am vorbit despre tine și struna
Pe care sufletul meu cântă iubirea ce doare.
Cerul ne-ar fi cunună, cu stelele nași,
Calea Lactee, altar de lumină eternă,
Dar știu că inima mea e un vis prea auster,
Nu-mi mai aparține, căci numele tău o inundă.
Другие стихотворения автора
Însigurare
De unde-mi vii singurătate,
Cu glasul tău de vifor ruginit?
Atâta vreme te-am crezut departe...
Văd limpede acum că zeii m-au mințit.
Îmi curgi prin suflet aspră în șuvoaie,
Iar, flăcări înghețate mă străpung,
Tigroaică neagră, rătăcind în ploaie,
Prin ochii tăi din mine mă alung.
Știam că ai plecat la vânătoare,
Amar de vorbe înțelepte mi-am șoptit,
De unde te întorci însingurare,
Când străjile în turn au adormit?
...sub pașii tăi s-aud foșnind regrete,
În noaptea lungă ca o veșnicie,
Demoni absurzi cerând dovezi concrete,
Sărutul tău sublim, cu gust de nebunie.
Ah, ...sângele în apă mi-l preface,
Privirea ta sălbatică și rece,
În jurul nostru universul tace,
Că norii ăștia au uitat să plece.
Și gânduri fără de noimă stau să-mi cadă,
Prin haosul turnat în sticlă,
Ca iedera mușcând dintr-o fațadă,
Zidită-n solitudine și-n frică.
Ce era de făcut
Nu te teme de grecul, ascuns printre dune,
Așteptând vreo chemare, dinspre Troia să sune,
În vuiet de valuri șoptindu-și anume,
Al fiilor număr și-al soțiilor nume...
Sub praful acesta, de timp și cenușă,
Stau veacuri de ură, pândind după ușă,
Broboane de sânge picurând din țepușă,
Dușmănia firească dintre om și căpușă.
Dacă știi undeva, spre apus vreo cărare,
Mai departe de umbre, mai aproape de soare,
Îndârjitelor neamuri, părăsite-n uitare,
Tu arată-le calea, dă-le drum de scăpare.
Dă-le brânci peste margini zăvorâte-n minciună,
Printre ere de fum, ce s-au scurs fără urmă,
Peste cruci fără noimă, răstignite-ntr-o doară,
Vechi poeme de-amor pregătite să moară.
Spune tu fără frică, adevărul nebun,
Ca un înger ce doarme, într-o țeavă de tun,
Adevărul acela din cana cu vin,
Cu o aripă ruptă, înotând în sarin.
Nu te teme de grecul ascuns după dună,
De săgeata grăbită ce-ți vine din urmă,
Dacă știi undeva, vreun popas pentru turmă,
Izbăvește-o de lupii păstori și de ciumă.
Ca plecând de la Troia, acasă cu bine,
Să privești înapoi, înspre țărm la Ahile,
Peste vârfuri de lance, rezemat de un scut,
Ai făcut ca și ceilalți, ce era de făcut.
Cobor
Nu râdeți! ...e vreun doctor pe aici?
Să sune cineva la 112,
Mi-e rău de-atâta fericire cu sclipici,
Și beznă cât încape-n noi.
Să vină cine vrea să vină,
Să spună orice-ar vrea să spună,
Degeaba-afară e lumină...
Dacă în noi e noapte, fără lună.
Și roiuri nesfărșite de himere,
Trecând prin timp, purtate de uitare,
Asemeni unor de haite de hiene,
Pândind orice moment de ezitare...
Să vină cu cisterne pompierii!
Cu ei, furtun și-o scară să aducă,
Să spele lumea de bacterii,
Cu mult săpun, și cu un ghem de cârpă.
Ca oamenii să vadă adevărul,
Din urmă așteptându-l să trăiască,
Pe-Adam senin, mâncându-și mărul,
Curaj de vor avea în ochi să îl privească.
Ce greu miroase cerul a ospiciu,
Oare să vin, ...sau să mă duc?
Martor întâmplător la un etern supliciu,
În colț, pe drum spre balamuc.
Să sune careva la prefectură!
M-aude cineva în univers?
M-am rătăcit cu cei ce mint și fură!
Opriți planeta! ...sau cobor din mers...
…spre mai departe
Rămâi în pace, ...dormi tihnit de-acum cât vrei,
Cât în zadar pierdut, să-ți treacă timpul,
Crezând în bâlbâielile, bătrânilor ovrei,
Că-ntrezărești pe undeva la orizont, Olimpul.
De gânduri multe, îndulcite cu venin,
Precum un câine aciuiat la vatra părintească,
Încetinit de vorbe proaste și de vin,
Să te ascunzi de cei ce vor să te trezească.
Știi tu? ...momentele acelea,
Îți amintești, când speriat de viață ai tăcut?
Când singur am rămas, să-mi vândă pielea,
Prohirisitele omizi ce mușcă din trecut?
Și eu la fel ca tine, am simțit ce-i groaza,
Dar am rămas pe metereze, liniștit și drept,
Atunci când oilor le tremura găoaza,
De spaima sângerândelor țepuși, înfipte-n rect.
Am strâns în dinți orice grumaz de urlet,
Și fără scut, prin lupte-am rătăcit,
Cu nopți de ploi și vânt m-am învelit în cuget,
Furtuni mi-am atârnat, în pieptul ruginit.
Ca ori de câte ori împresurat de hoarde,
De demoni orbi și priculici nebuni, în gloate,
Din scrum, făcut bucăți în mii de miliarde,
Să mă adun din drum, ...spre mai departe.
Mai departe
Voi trece singur mai departe,
Cum neștiut o fac mereu,
Prăpastia ascunsă-n noapte,
Tăiat-adânc în pieptul meu.
Tăcând cu ochii în pământ,
Asemeni unui prizonier,
Legat de glie și cuvânt,
Cu umbre cenușii de fier.
Voi arde podurile iar,
Cu lacrimi să mă spăl pe mâini,
Vărsând amestecat prin jar,
Otravă neagră în fântâni.
Vei crede poate că-s pierdut,
Cum rătăcesc așa pustiu,
Prin lume surd, orbit și mut,
Pe căi pe care nu le știu.
Vei spune altora că ieri,
Pe când zburai prin visul tău,
Ne-am întâlnit între căderi,
Că eram trist pășind în hāu.
Nici nu vei bănui măcar,
Ce foc nebun în mine urlă,
Și nici cum timpul în zadar,
Rămâne tot mai mult în urmă.
Ce răni ascunse încă dor,
Curgând șuvoi, nevindecate,
Sau câte clipe goale mor,
În reci priviri întunecate.
Căscate surd în pieptul meu,
Prăpăstii cu miros de noapte,
Cum neștiut o fac mereu,
Purtate dincolo de moarte.
Va veni o vreme
Să fie circ! …din nou prostimii în delir,
Să-i dăm miros, de coji de mămăligă…
Prin botniță să-i strecurăm un fir,
De amnezie când de foame strigă.
Priviți cum gloata-ntunecată, se grăbește,
Din zori în pași de dans, spre abatoare,
Cât întunericul prin fiecare crește,
Făcând din noaptea minții sărbătoare.
Că doar s-a spus mereu: așa e scris!
E soarta robului să stea cu ochii în pământ,
Visând absent, obedient un cer închis,
Împiedicat pe drumul spre mormânt.
Să fie beznă rece, frică și durere,
Mulțimi de demoni histrionici cu umor,
Sa toarne peste noi oțet și fiere,
Dintr-un potir kitschos, otrăvitor.
Dar vine, …sigur va veni o vreme,
Când toate cele rele se vor îndrepta,
Când praful care suntem se va cerne,
Și lumea asta strâmbă va-nceta.
Însigurare
De unde-mi vii singurătate,
Cu glasul tău de vifor ruginit?
Atâta vreme te-am crezut departe...
Văd limpede acum că zeii m-au mințit.
Îmi curgi prin suflet aspră în șuvoaie,
Iar, flăcări înghețate mă străpung,
Tigroaică neagră, rătăcind în ploaie,
Prin ochii tăi din mine mă alung.
Știam că ai plecat la vânătoare,
Amar de vorbe înțelepte mi-am șoptit,
De unde te întorci însingurare,
Când străjile în turn au adormit?
...sub pașii tăi s-aud foșnind regrete,
În noaptea lungă ca o veșnicie,
Demoni absurzi cerând dovezi concrete,
Sărutul tău sublim, cu gust de nebunie.
Ah, ...sângele în apă mi-l preface,
Privirea ta sălbatică și rece,
În jurul nostru universul tace,
Că norii ăștia au uitat să plece.
Și gânduri fără de noimă stau să-mi cadă,
Prin haosul turnat în sticlă,
Ca iedera mușcând dintr-o fațadă,
Zidită-n solitudine și-n frică.
Ce era de făcut
Nu te teme de grecul, ascuns printre dune,
Așteptând vreo chemare, dinspre Troia să sune,
În vuiet de valuri șoptindu-și anume,
Al fiilor număr și-al soțiilor nume...
Sub praful acesta, de timp și cenușă,
Stau veacuri de ură, pândind după ușă,
Broboane de sânge picurând din țepușă,
Dușmănia firească dintre om și căpușă.
Dacă știi undeva, spre apus vreo cărare,
Mai departe de umbre, mai aproape de soare,
Îndârjitelor neamuri, părăsite-n uitare,
Tu arată-le calea, dă-le drum de scăpare.
Dă-le brânci peste margini zăvorâte-n minciună,
Printre ere de fum, ce s-au scurs fără urmă,
Peste cruci fără noimă, răstignite-ntr-o doară,
Vechi poeme de-amor pregătite să moară.
Spune tu fără frică, adevărul nebun,
Ca un înger ce doarme, într-o țeavă de tun,
Adevărul acela din cana cu vin,
Cu o aripă ruptă, înotând în sarin.
Nu te teme de grecul ascuns după dună,
De săgeata grăbită ce-ți vine din urmă,
Dacă știi undeva, vreun popas pentru turmă,
Izbăvește-o de lupii păstori și de ciumă.
Ca plecând de la Troia, acasă cu bine,
Să privești înapoi, înspre țărm la Ahile,
Peste vârfuri de lance, rezemat de un scut,
Ai făcut ca și ceilalți, ce era de făcut.
Cobor
Nu râdeți! ...e vreun doctor pe aici?
Să sune cineva la 112,
Mi-e rău de-atâta fericire cu sclipici,
Și beznă cât încape-n noi.
Să vină cine vrea să vină,
Să spună orice-ar vrea să spună,
Degeaba-afară e lumină...
Dacă în noi e noapte, fără lună.
Și roiuri nesfărșite de himere,
Trecând prin timp, purtate de uitare,
Asemeni unor de haite de hiene,
Pândind orice moment de ezitare...
Să vină cu cisterne pompierii!
Cu ei, furtun și-o scară să aducă,
Să spele lumea de bacterii,
Cu mult săpun, și cu un ghem de cârpă.
Ca oamenii să vadă adevărul,
Din urmă așteptându-l să trăiască,
Pe-Adam senin, mâncându-și mărul,
Curaj de vor avea în ochi să îl privească.
Ce greu miroase cerul a ospiciu,
Oare să vin, ...sau să mă duc?
Martor întâmplător la un etern supliciu,
În colț, pe drum spre balamuc.
Să sune careva la prefectură!
M-aude cineva în univers?
M-am rătăcit cu cei ce mint și fură!
Opriți planeta! ...sau cobor din mers...
…spre mai departe
Rămâi în pace, ...dormi tihnit de-acum cât vrei,
Cât în zadar pierdut, să-ți treacă timpul,
Crezând în bâlbâielile, bătrânilor ovrei,
Că-ntrezărești pe undeva la orizont, Olimpul.
De gânduri multe, îndulcite cu venin,
Precum un câine aciuiat la vatra părintească,
Încetinit de vorbe proaste și de vin,
Să te ascunzi de cei ce vor să te trezească.
Știi tu? ...momentele acelea,
Îți amintești, când speriat de viață ai tăcut?
Când singur am rămas, să-mi vândă pielea,
Prohirisitele omizi ce mușcă din trecut?
Și eu la fel ca tine, am simțit ce-i groaza,
Dar am rămas pe metereze, liniștit și drept,
Atunci când oilor le tremura găoaza,
De spaima sângerândelor țepuși, înfipte-n rect.
Am strâns în dinți orice grumaz de urlet,
Și fără scut, prin lupte-am rătăcit,
Cu nopți de ploi și vânt m-am învelit în cuget,
Furtuni mi-am atârnat, în pieptul ruginit.
Ca ori de câte ori împresurat de hoarde,
De demoni orbi și priculici nebuni, în gloate,
Din scrum, făcut bucăți în mii de miliarde,
Să mă adun din drum, ...spre mai departe.
Mai departe
Voi trece singur mai departe,
Cum neștiut o fac mereu,
Prăpastia ascunsă-n noapte,
Tăiat-adânc în pieptul meu.
Tăcând cu ochii în pământ,
Asemeni unui prizonier,
Legat de glie și cuvânt,
Cu umbre cenușii de fier.
Voi arde podurile iar,
Cu lacrimi să mă spăl pe mâini,
Vărsând amestecat prin jar,
Otravă neagră în fântâni.
Vei crede poate că-s pierdut,
Cum rătăcesc așa pustiu,
Prin lume surd, orbit și mut,
Pe căi pe care nu le știu.
Vei spune altora că ieri,
Pe când zburai prin visul tău,
Ne-am întâlnit între căderi,
Că eram trist pășind în hāu.
Nici nu vei bănui măcar,
Ce foc nebun în mine urlă,
Și nici cum timpul în zadar,
Rămâne tot mai mult în urmă.
Ce răni ascunse încă dor,
Curgând șuvoi, nevindecate,
Sau câte clipe goale mor,
În reci priviri întunecate.
Căscate surd în pieptul meu,
Prăpăstii cu miros de noapte,
Cum neștiut o fac mereu,
Purtate dincolo de moarte.
Va veni o vreme
Să fie circ! …din nou prostimii în delir,
Să-i dăm miros, de coji de mămăligă…
Prin botniță să-i strecurăm un fir,
De amnezie când de foame strigă.
Priviți cum gloata-ntunecată, se grăbește,
Din zori în pași de dans, spre abatoare,
Cât întunericul prin fiecare crește,
Făcând din noaptea minții sărbătoare.
Că doar s-a spus mereu: așa e scris!
E soarta robului să stea cu ochii în pământ,
Visând absent, obedient un cer închis,
Împiedicat pe drumul spre mormânt.
Să fie beznă rece, frică și durere,
Mulțimi de demoni histrionici cu umor,
Sa toarne peste noi oțet și fiere,
Dintr-un potir kitschos, otrăvitor.
Dar vine, …sigur va veni o vreme,
Când toate cele rele se vor îndrepta,
Când praful care suntem se va cerne,
Și lumea asta strâmbă va-nceta.