Statui
Lumea-i oarbă
Din orgolii,
Dar şi surdă,
O fi modă?!
Ori e-n tine, omul
Gena lipsei de emoții?!
Stă şi-aşteaptă, cumințică
Urmărind ce se întâmplă
Aşteptând cu nerăbdare
Să se-ntâmple o schimbare
Neştiind că-n voia sorții...
Poți să-aştepți să-nvie morții!
Si te-ntrebi cu-ngrijorare:
Ce s-a intâmplat şi când şi cum?
Şi cum oare,
De nu doare?!
Marius Ene, Elblag, Poland, 16.03.2023, 08 ²⁰
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Marius Ene
Дата публикации: 16 марта 2023
Просмотры: 770
Стихи из этой категории
Mersul Edenului, Izolarea Bolii
Amărâta-i a noastră inima
Cea care mângâie conștiința
Și-și exprimă concepțiile necoapte,
Că și orologiul ce se roade ușor
Că să spună melos cântecul neastâmpărat și
Transcendent asupra trăirilor pământeșți.
Tu, cel cu îndemnarea divină de a compune
Pricepi să-ți pătrunzi în tegumente
Ce timp bovinele zbieră
Și te închini suveranului ceresc
Pentru încă un prilej.
Încăperea ornată cu specul vestit care răsfrânge înfățișarea unei ființe lipsită de caracteristici corporale, un trup ce este sprijinit de pardoseală ce se frământă domol asupra ale ei membrane. Aceeași pardoseală ce Îi glăsuiește o compoziție separată de argoul sărac spânzurat de a ei limba.
Anatomia lor se desface înrăutățit de oasele care mai de mult se cuprindeau că și cum erau chiar acelasi neam. Ultima lor bucătură este suspendată de ai ei dinți, prevezi dulcea salvare și ca o dorința ce s-a amestecat cu trupul Domnului Ceresc încăperea strălucește și reflectoarele se prefac în ochi. Înainte de a te scapă, cel divin îți rostește
-De ai fi știut că o barieră nu e evidențierea stingerii, ai fi mai avut al tău craniu.
Frunze ?
Tu nu vezi, dar cade frunza
Trece brusc şi nevoită
Fiind verde, dar lovită
Vîntul bate - cade frunza.
Tu n-auzi, dar cade frunza
Lin coboară şi-nplinită
Ca o rază, obosită
Dureros cînd cade frunza.
Tu nu ştii, dar cade frunza
Sus se vede-ndepartare
N-a plecat de bunăvoie
Timpul trece - cade frunza.
Eul e un infinit
În timpul vieții ce-o trăiesc,
Pe care încerc s-o construiesc,
Mă tot întreb, Cine sunt eu?
Și oare ce vrea Dumnezeu?
Nimeni din această lume
Nu poate să însume,
Dând răspunsuri evidente
Întrebărilor ce le voi pune.
"Câți de Eu pot fi oare?"
"Și câți îi pot pune-n valoare?
Că de-ar fi să știu acest fapt
Aș fi foarte consacrat.
Cunoașterea de sine
Nimeni n-o poate susține.
Căci ea nu este mărginită,
Ci este una infinită.
Din cenușă
Suferința mă sugrumă
În valuri de spumă,
Pereții mă apasă
Sub o ceață deasă.
Ploaia mă răzbate,
La geam,gândul bate,
Noaptea mă inundă
Dorul să l ascundă
Luna lăcrimează
Pe a pleoapei rază,
Stele căzătoare
Mă aruncă n mare.
Tăcerea se prelinge
Din poza care plânge
Și un bocănit în ușă
Mă scoase din cenușă..
Știi, câteodată...
știi, câteodată
îmi place cum apa
îmi perforează visele
pătate de umbrele mele egoiste
și alintate,
îmi place cum corpul se
macină-n moara infinitului,
dar mă tem veninul să
nu crească în broderii de
mucegai pe pâine,
dar mă tem nuferii
să își uite casele și să vină
după mine.
mai știi tu oare că
eroarea mi-e prietenă
mă conduce pe urme de
soare către luna cea sfredelitoare,
dar, totodată, mă tem să-mi
hotărască sentința în judecată...
eu am încredere în nebuloase
la fel ca și în astre,
aș vrea să sting tot ce mă face om,
chiar și intuiția stranie, neomenească,
să mă las tăiat și operat
sub orbite înfricoșătoare
să mă regăsesc
eu, copil, aer al dealului
îndrăgostit de-o zare...
deci, fie cum o fi,
eu sunt un
afluent venerat și înmulțit
de-ale mele siluete albăstrui
venite de pe alte planete,
de după cortina
teatrului oropsit.
Sensul
Coborând, din cer de-a lungul apusului, pășând pe a soarelui raze.
Speranțele și visele, zboară bătând din frumoasele aripi, pline de luciul miilor de stele.
Coborând din ceruri, cu speranța în viața, fără vicii și iubire sfântă fără multe fraze.
Creatorii, nevinovați cu puritate în suflet, credința sa o trasmit fără motive rele.
Creatorii destinului, vieții care deja a trecut, cu mii de ani în urmă.
O viața, ce sa terminat, atât de ușor ca o singură clipă în a soarelui apus.
Și în zguduirea, sa zbuciumata și groaznică, ca mii de bivoli în cea mai mare turmă.
Ușor, a citit sensul vieții oricărui om, fără multe cuvinte care trebuiau de spus.
Visele neîmplinite, sunt ca o carte a copilăriei, care se reflectă în clipele vieții.
Când ne-au văzut visele noastre pe noi la răscrucea destinui, parcă nu ar fi văzut sclipirea din ochii obosiți.
Este greu, de văzut și de auzit ,cum gândurile cu greutatea munților cad în pragul dimineții.
Este greu, de primit, viața unui lup singuratic ce traversează marginea universului construiut pe oasele visătorilor omoriți .
Doar curajoșii, care au putut să se ridice din genunchi roși până la sânge își creează destinul.
Și sufletul este calm și plin de bunăvoință, atunci când și-au găsit propria sa pace.
Vă rog, să turnați în pahare curajul, pentru oameni ca să treacă prin această tristețe atingănd seninul.
Că atât de tare sunt pline paharele cu frică și ură încât chiar și demonul de pe umărul stâng tace.
Trebuie, doar să înțeleagă oamenii, că este un mare păcat tăcerea indifirentă.
De fapt, voința și efortul fiind apa râului care schimbă chiar și forma pietrilor cu timpul trecător.
Nu trăiiți ca mașinile care sunt create pentru o sclavie obsedată și permanentă.
Trăiiți, suprinși de o obsesie nebună neuitând de frumusol sens al vieții devenind deja un om nemuritor.
Treziți-vă oameni buni,doar nu sunteți o turmă de berbeci care umblă în rând ascultând glasul blestemat.
Treziți-vă oamenii, cercurile iadului deja sunt predestinate pentru noi.
Treziți-vă, ridicați-vă, priviți în jur, lumea este foarte frumoasă chiarți are miile de minuni ce sunt de nenumărat.
Uitațivă doar în oglindă și îți vei vedea păcatul și sufletul murdărit de noroi.
Nu există o pedeapsă mai teribilă pentru cei care și-au vândur propriile vieți pentru zvonurile galbenilor aurii.
Greu e să privim tortura conștiincioasă a celor care și-au pierdut viața primind gustul aspru de blestemare.
Trăiți visele frumoase pentru propriile dorințe strălucitoare și străvezii.
Trăiește astfel încât să pară că în curând soarele va înceta să mai strălucească fără a voastră chemare.
Farmecul lumii, se descoperă prin prisma luminii orașelor într-o seară liniștită.
Sute și miile, de sclipiri din îndepărtare lumenează drumul spre pacea mult dorită.
Întâlnirile și despărțirile, trecerea pentru totdeauna a pragului în direcția necunoscută.
Câștigurile și dezămăgirile, deschiderea ușilor noi pentru rupereaa funiei de pe gât strânsă pe vremea cea mai posmorită.
Mersul Edenului, Izolarea Bolii
Amărâta-i a noastră inima
Cea care mângâie conștiința
Și-și exprimă concepțiile necoapte,
Că și orologiul ce se roade ușor
Că să spună melos cântecul neastâmpărat și
Transcendent asupra trăirilor pământeșți.
Tu, cel cu îndemnarea divină de a compune
Pricepi să-ți pătrunzi în tegumente
Ce timp bovinele zbieră
Și te închini suveranului ceresc
Pentru încă un prilej.
Încăperea ornată cu specul vestit care răsfrânge înfățișarea unei ființe lipsită de caracteristici corporale, un trup ce este sprijinit de pardoseală ce se frământă domol asupra ale ei membrane. Aceeași pardoseală ce Îi glăsuiește o compoziție separată de argoul sărac spânzurat de a ei limba.
Anatomia lor se desface înrăutățit de oasele care mai de mult se cuprindeau că și cum erau chiar acelasi neam. Ultima lor bucătură este suspendată de ai ei dinți, prevezi dulcea salvare și ca o dorința ce s-a amestecat cu trupul Domnului Ceresc încăperea strălucește și reflectoarele se prefac în ochi. Înainte de a te scapă, cel divin îți rostește
-De ai fi știut că o barieră nu e evidențierea stingerii, ai fi mai avut al tău craniu.
Frunze ?
Tu nu vezi, dar cade frunza
Trece brusc şi nevoită
Fiind verde, dar lovită
Vîntul bate - cade frunza.
Tu n-auzi, dar cade frunza
Lin coboară şi-nplinită
Ca o rază, obosită
Dureros cînd cade frunza.
Tu nu ştii, dar cade frunza
Sus se vede-ndepartare
N-a plecat de bunăvoie
Timpul trece - cade frunza.
Eul e un infinit
În timpul vieții ce-o trăiesc,
Pe care încerc s-o construiesc,
Mă tot întreb, Cine sunt eu?
Și oare ce vrea Dumnezeu?
Nimeni din această lume
Nu poate să însume,
Dând răspunsuri evidente
Întrebărilor ce le voi pune.
"Câți de Eu pot fi oare?"
"Și câți îi pot pune-n valoare?
Că de-ar fi să știu acest fapt
Aș fi foarte consacrat.
Cunoașterea de sine
Nimeni n-o poate susține.
Căci ea nu este mărginită,
Ci este una infinită.
Din cenușă
Suferința mă sugrumă
În valuri de spumă,
Pereții mă apasă
Sub o ceață deasă.
Ploaia mă răzbate,
La geam,gândul bate,
Noaptea mă inundă
Dorul să l ascundă
Luna lăcrimează
Pe a pleoapei rază,
Stele căzătoare
Mă aruncă n mare.
Tăcerea se prelinge
Din poza care plânge
Și un bocănit în ușă
Mă scoase din cenușă..
Știi, câteodată...
știi, câteodată
îmi place cum apa
îmi perforează visele
pătate de umbrele mele egoiste
și alintate,
îmi place cum corpul se
macină-n moara infinitului,
dar mă tem veninul să
nu crească în broderii de
mucegai pe pâine,
dar mă tem nuferii
să își uite casele și să vină
după mine.
mai știi tu oare că
eroarea mi-e prietenă
mă conduce pe urme de
soare către luna cea sfredelitoare,
dar, totodată, mă tem să-mi
hotărască sentința în judecată...
eu am încredere în nebuloase
la fel ca și în astre,
aș vrea să sting tot ce mă face om,
chiar și intuiția stranie, neomenească,
să mă las tăiat și operat
sub orbite înfricoșătoare
să mă regăsesc
eu, copil, aer al dealului
îndrăgostit de-o zare...
deci, fie cum o fi,
eu sunt un
afluent venerat și înmulțit
de-ale mele siluete albăstrui
venite de pe alte planete,
de după cortina
teatrului oropsit.
Sensul
Coborând, din cer de-a lungul apusului, pășând pe a soarelui raze.
Speranțele și visele, zboară bătând din frumoasele aripi, pline de luciul miilor de stele.
Coborând din ceruri, cu speranța în viața, fără vicii și iubire sfântă fără multe fraze.
Creatorii, nevinovați cu puritate în suflet, credința sa o trasmit fără motive rele.
Creatorii destinului, vieții care deja a trecut, cu mii de ani în urmă.
O viața, ce sa terminat, atât de ușor ca o singură clipă în a soarelui apus.
Și în zguduirea, sa zbuciumata și groaznică, ca mii de bivoli în cea mai mare turmă.
Ușor, a citit sensul vieții oricărui om, fără multe cuvinte care trebuiau de spus.
Visele neîmplinite, sunt ca o carte a copilăriei, care se reflectă în clipele vieții.
Când ne-au văzut visele noastre pe noi la răscrucea destinui, parcă nu ar fi văzut sclipirea din ochii obosiți.
Este greu, de văzut și de auzit ,cum gândurile cu greutatea munților cad în pragul dimineții.
Este greu, de primit, viața unui lup singuratic ce traversează marginea universului construiut pe oasele visătorilor omoriți .
Doar curajoșii, care au putut să se ridice din genunchi roși până la sânge își creează destinul.
Și sufletul este calm și plin de bunăvoință, atunci când și-au găsit propria sa pace.
Vă rog, să turnați în pahare curajul, pentru oameni ca să treacă prin această tristețe atingănd seninul.
Că atât de tare sunt pline paharele cu frică și ură încât chiar și demonul de pe umărul stâng tace.
Trebuie, doar să înțeleagă oamenii, că este un mare păcat tăcerea indifirentă.
De fapt, voința și efortul fiind apa râului care schimbă chiar și forma pietrilor cu timpul trecător.
Nu trăiiți ca mașinile care sunt create pentru o sclavie obsedată și permanentă.
Trăiiți, suprinși de o obsesie nebună neuitând de frumusol sens al vieții devenind deja un om nemuritor.
Treziți-vă oameni buni,doar nu sunteți o turmă de berbeci care umblă în rând ascultând glasul blestemat.
Treziți-vă oamenii, cercurile iadului deja sunt predestinate pentru noi.
Treziți-vă, ridicați-vă, priviți în jur, lumea este foarte frumoasă chiarți are miile de minuni ce sunt de nenumărat.
Uitațivă doar în oglindă și îți vei vedea păcatul și sufletul murdărit de noroi.
Nu există o pedeapsă mai teribilă pentru cei care și-au vândur propriile vieți pentru zvonurile galbenilor aurii.
Greu e să privim tortura conștiincioasă a celor care și-au pierdut viața primind gustul aspru de blestemare.
Trăiți visele frumoase pentru propriile dorințe strălucitoare și străvezii.
Trăiește astfel încât să pară că în curând soarele va înceta să mai strălucească fără a voastră chemare.
Farmecul lumii, se descoperă prin prisma luminii orașelor într-o seară liniștită.
Sute și miile, de sclipiri din îndepărtare lumenează drumul spre pacea mult dorită.
Întâlnirile și despărțirile, trecerea pentru totdeauna a pragului în direcția necunoscută.
Câștigurile și dezămăgirile, deschiderea ușilor noi pentru rupereaa funiei de pe gât strânsă pe vremea cea mai posmorită.
Другие стихотворения автора
Mai târziu
Mă gândeam așa, în timpul unui vis
Cum simple complicații urcau dintr-un abis
Nu-i de mirare c-atât de mult gândesc
Să-mi vie iar trecutul, un altul mai firesc
Deși n-aș putea spune de ce mai zăbovesc
În tot trecutul, taină a firii ce privesc
E năzuință slabă? Aș vrea să cercetez de ce
De firea-mi veche eu nu mă depărtez
Ce bine-ar fi, măcar o noapte, să privesc
Cum toată taina veche ce nu o deslușesc
Să se reverse minții, în har dumnezeiesc
Acum, aievea, eu, să pot s-o lămuresc
Un mâine nou, curat de gânduri, e tot ce îmi doresc
Marius Ene, Polonia, 25.05.2025
EGO
Se pierd simțuri, se pierd gânduri
Mii nenumărate suflete se pierd
Sunt doar valuri care se petrec
Se tot duc în largul nesfârșit, în rânduri
Rătăcit-am gusturi, rătăcim tradiții
Căutăm în van esența altor lumi, făliți
Mai presus de oameni și de sfinți copii
Facem decadența altar de neciopliți
Ne-am închis în viduri, ne-am închis în noi
Ne-am făcut armate, cuiburi, cazemate
Respirăm parfumuri, doar mirosuri noi
Repetăm haotic vise despre noi
Mințile, grădini întortocheate
Cândva temple raționale
Temple luminate, pline de balans
Pierd dendritele vibrante
Rătăcesc în golul ce le-a prins
Rămân acum adânc iraționale
Marius Ene, Iulie, Polonia
Logaritmici
Uităm că suntem încă ființe mici
Ce nu-și găsesc adesea rostul lor
Pe deplin îngăduit suntem un cor
Cu voci aritmice cântăm polemici
Întotdeauna suntem logaritmici
Marius Ene, Polonia, 30.03.2025
Reîntoarcere
Aş merge desculț, pe-un deal
Într-un sat de-odinioară
Unde păsări, cântă la vioară
De Enescu..rapsodie
Râd copaci din neam în neam
Câtă fericire vie!
Vuietul văratec al crengilor de pomi
Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori
Acum am înțeles, aievea
Dar nu-i încă târziu cât încă mai e dor
De veri toride, de dimineți pripite
De munca pe ogor,
De Azorei, de iezi, de iepuri şi de flori
Erau furtuni de dimineți de vară,
Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori
Pe ulițe înnoroite
Adeseori păşeam desculț, căci n-avem cizme
Dar fără teamă c-am să mor
muşcat de viețăți închipuite
Acum am înțeles, era o primitivă terapie
Marius Ene, Elbląg, Poland, 01.10.2023, 18⁰⁰
Capatul lumii
Galati, Prut....Braila, Mizil
La capatul lumii?!
Sau la azil?!
De ieri si de azi
In ele traim
Pe drumuri si poduri uitate de timp
La capatul lumii
Galati, Prut...Braila, Mizil
11.05.2022 / Elblag, Poland
Pentru Ionel A (context inteles de autor si persoana careia i-a fost dedicata, scrisa in urma primirii a 4 cuvinte).
Brânza și prietenia
Brânza și prietenia
Stăteau odată doi ciobani
Și se gândeau și socoteau
Să-nfăptuiască brânza-n bani
Căci brânza bună mai era
Însă.. pe nimeni nu interesa
Trecu' o luna, trecu' o toamnă
Trecură chiar și câțiva ani
Ciobanii tot mai socoteau
Să-nfăptuiască brânza-n bani
Și-atunci, ce se gândiră amândoi!?
-Dar stai!, grăiră unul dintre ei
-Cunosc mai mari ciobani ca noi
-Ce știu să facă brânza-n bani,
dar nu au oi!
-Le-om dară așadar pe toate,
Mioare bălțate, cu lâna ca de mătase
-Așa vom fi o echipă măreață
Cu multe oi, cu țeluri, cu brânză aleasă
Demni de oameni, mândri ciobani,
Dintre cei mai cei, aleși păcurari
Câmpean, Antonescu și Butum
Sunt trei dintre ei, veterani de război
Belaşcu, Drugă, Iacob și Lulu
Carismă, energie, și multă gândire
Se alăturară lor și altor doi
Ce nu-s cei din urmă, dar foarte vioi
Antohe, Chingaru
Toți sunt triumfători în feluri distincte
Creând o mică mânăstire cu adevărați eroi
Așa se-nhămară la drumul cel nou
Ales împreună, gândind să adune
Pe lângă banii de pe brânză
Faimă, măreție, reușite, prețuire
Fără să știe că după o vreme
Prieteni vor fi, legați, într-o mare
De oi rătăcite, de oi nechibzuite
Ce-i vor lăsa în uitare, amară defăimare
Ciobanul..aprig, de la munte,
Cu demnitate, sânge românesc,
Cu înțeleaptă frunte, valori ce răscolesc
În toată-i firea, ființa și puterea
Decis-a să-i adune, pe toți ai lui
Cei mai de preț, ciobani,
Auriferi prieteni, falnici, neclintiți
Statornici în prietenie, valori și modestie
Să se retragă-n munte,
De unde toți plecară-n lume
Crezând că trainică va fi a lor călătorie
În înegurată, falsă promisiune
Ce se numea cândva Q***
Sărată și totuși dulce amintire.
Marius Ene, Elbląg, Poland, 18:04, pt. Antohe
Mai târziu
Mă gândeam așa, în timpul unui vis
Cum simple complicații urcau dintr-un abis
Nu-i de mirare c-atât de mult gândesc
Să-mi vie iar trecutul, un altul mai firesc
Deși n-aș putea spune de ce mai zăbovesc
În tot trecutul, taină a firii ce privesc
E năzuință slabă? Aș vrea să cercetez de ce
De firea-mi veche eu nu mă depărtez
Ce bine-ar fi, măcar o noapte, să privesc
Cum toată taina veche ce nu o deslușesc
Să se reverse minții, în har dumnezeiesc
Acum, aievea, eu, să pot s-o lămuresc
Un mâine nou, curat de gânduri, e tot ce îmi doresc
Marius Ene, Polonia, 25.05.2025
EGO
Se pierd simțuri, se pierd gânduri
Mii nenumărate suflete se pierd
Sunt doar valuri care se petrec
Se tot duc în largul nesfârșit, în rânduri
Rătăcit-am gusturi, rătăcim tradiții
Căutăm în van esența altor lumi, făliți
Mai presus de oameni și de sfinți copii
Facem decadența altar de neciopliți
Ne-am închis în viduri, ne-am închis în noi
Ne-am făcut armate, cuiburi, cazemate
Respirăm parfumuri, doar mirosuri noi
Repetăm haotic vise despre noi
Mințile, grădini întortocheate
Cândva temple raționale
Temple luminate, pline de balans
Pierd dendritele vibrante
Rătăcesc în golul ce le-a prins
Rămân acum adânc iraționale
Marius Ene, Iulie, Polonia
Logaritmici
Uităm că suntem încă ființe mici
Ce nu-și găsesc adesea rostul lor
Pe deplin îngăduit suntem un cor
Cu voci aritmice cântăm polemici
Întotdeauna suntem logaritmici
Marius Ene, Polonia, 30.03.2025
Reîntoarcere
Aş merge desculț, pe-un deal
Într-un sat de-odinioară
Unde păsări, cântă la vioară
De Enescu..rapsodie
Râd copaci din neam în neam
Câtă fericire vie!
Vuietul văratec al crengilor de pomi
Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori
Acum am înțeles, aievea
Dar nu-i încă târziu cât încă mai e dor
De veri toride, de dimineți pripite
De munca pe ogor,
De Azorei, de iezi, de iepuri şi de flori
Erau furtuni de dimineți de vară,
Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori
Pe ulițe înnoroite
Adeseori păşeam desculț, căci n-avem cizme
Dar fără teamă c-am să mor
muşcat de viețăți închipuite
Acum am înțeles, era o primitivă terapie
Marius Ene, Elbląg, Poland, 01.10.2023, 18⁰⁰
Capatul lumii
Galati, Prut....Braila, Mizil
La capatul lumii?!
Sau la azil?!
De ieri si de azi
In ele traim
Pe drumuri si poduri uitate de timp
La capatul lumii
Galati, Prut...Braila, Mizil
11.05.2022 / Elblag, Poland
Pentru Ionel A (context inteles de autor si persoana careia i-a fost dedicata, scrisa in urma primirii a 4 cuvinte).
Brânza și prietenia
Brânza și prietenia
Stăteau odată doi ciobani
Și se gândeau și socoteau
Să-nfăptuiască brânza-n bani
Căci brânza bună mai era
Însă.. pe nimeni nu interesa
Trecu' o luna, trecu' o toamnă
Trecură chiar și câțiva ani
Ciobanii tot mai socoteau
Să-nfăptuiască brânza-n bani
Și-atunci, ce se gândiră amândoi!?
-Dar stai!, grăiră unul dintre ei
-Cunosc mai mari ciobani ca noi
-Ce știu să facă brânza-n bani,
dar nu au oi!
-Le-om dară așadar pe toate,
Mioare bălțate, cu lâna ca de mătase
-Așa vom fi o echipă măreață
Cu multe oi, cu țeluri, cu brânză aleasă
Demni de oameni, mândri ciobani,
Dintre cei mai cei, aleși păcurari
Câmpean, Antonescu și Butum
Sunt trei dintre ei, veterani de război
Belaşcu, Drugă, Iacob și Lulu
Carismă, energie, și multă gândire
Se alăturară lor și altor doi
Ce nu-s cei din urmă, dar foarte vioi
Antohe, Chingaru
Toți sunt triumfători în feluri distincte
Creând o mică mânăstire cu adevărați eroi
Așa se-nhămară la drumul cel nou
Ales împreună, gândind să adune
Pe lângă banii de pe brânză
Faimă, măreție, reușite, prețuire
Fără să știe că după o vreme
Prieteni vor fi, legați, într-o mare
De oi rătăcite, de oi nechibzuite
Ce-i vor lăsa în uitare, amară defăimare
Ciobanul..aprig, de la munte,
Cu demnitate, sânge românesc,
Cu înțeleaptă frunte, valori ce răscolesc
În toată-i firea, ființa și puterea
Decis-a să-i adune, pe toți ai lui
Cei mai de preț, ciobani,
Auriferi prieteni, falnici, neclintiți
Statornici în prietenie, valori și modestie
Să se retragă-n munte,
De unde toți plecară-n lume
Crezând că trainică va fi a lor călătorie
În înegurată, falsă promisiune
Ce se numea cândva Q***
Sărată și totuși dulce amintire.
Marius Ene, Elbląg, Poland, 18:04, pt. Antohe