Poem Zen pentru sunet

Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.

Nu este deloc simplu,

mai ales atunci când sună clopotele

pentru tot ceea ce se poate înălța

dar nu se înalță, ci se scufundă.

Un țipăt poate însemna un coșmar

sau o frontieră pentru sfințenie

atunci când infinitul este în interior.

Viața este o iluzie sau o mască a unui ego

și poate că această disimulare are scopul

de a rostogoli acest ego într-un haos

mai mare decât Mare Imbrium

numită și Marea de Lacrimi.

Ea crede că atât cât are

este suficient pentru ea.

Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,

deși oarbecăiește și pare a fi un robot

care suflă în nisipul fierbinte

pentru a face obiecte de sticlă,

transparente, aproape invizibile.

Viața ei pare a fi un cristal de Murano

din care lipsește conținutul.

Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;

nicidecum să fie mântuită.

Poate că trebuie să mediteze

ca să înțeleagă lipsa de sens

a condiției sale umane.

Nu poate ține pasul cu nimic nou

în timp ce este blocată de acele obiecte

pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.

Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,

se transformă într-o frică care roade

și dă contur acelei tăceri stranii,

tăcere care este absorbită de pereți.

În timp ce își digeră visele cubice,

îi este frică că se va pierde în sine ;

îi este frică de propria ei metamorfoză. 

Reîntoarcerea în propriul ei abis intern

este o târâire ciclică, inelară,

dar nu o resemnare

și poate un râs pietrificat, un rânjet.

Deasupra capului ei,

câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;

cer plin de fulgere.

Poate că are nevoie de Dumnezeu,

dar ea se gândește doar la acele întrebări

lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură

și cade într-un somn psihedelic,

unde nu se mai poate ruga.

Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.

Nu-și pierde speranța.

Poate că se va trezi în Rai.

Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?

Poezie de Marieta Maglas

Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.

O lumină violetă pătrunde tot și, în special,

tot ce se crapă; buze pietrificate, sentimente

uitate, precum și stări amăgitoare de fericire.

Această lumină este o culoare, ce împodobește

urechea unei femei ; ureche, care poate auzi ;

un cântec violet ascuns în taina sânului~

frunze pentru a acoperi răni vechi; dureri după

dureri ; goliciune. Această femeie știe că tot

ceea ce strălucește nu este doar aur în universul

ei paralel ; templu, refracție, dispersie. Învață

cum să–și înfingă dinții într-un măr și-i înfinge

din nou până când acesta se crapă ; a mușca,

remușcare. Ulterior, ea mestecă pentru a se

hrăni; deschidere, transformare ; Ea are nevoie

de sentimentul conștiinței de sine; reflexie de

lumină pe marginea propriului ei abis; cruditate

lăptoasă, matitate, creștere, prăsire și maturație

de toamnă; părăsire. Subconștientul ei este un

cavou în care zace o puritate primară, puerilism.

Viața ei este o zbatere pentru nimic; o ramură

din pomul cunoașterii, care nu va înflori niciodată;

sămânță, a germina. Ea este încă existentă și vie

sub cerul ei plin de nori, îndepărtat și apatic ;

crepuscul trist. Ea are nevoie de o sărutare sfântă

pentru galaxia ei de sentimente. Aude sâsâitul șarpelui,

verde la față, și freamătul frunzelor ; mască~

fie alba, fie roșie, fie galbenă, fie cafenie. Viața ei

este întunecare. Ea nu vrea să se dezumanizeze.

Umbra ei este o formă în spațiu, una eterică.

Ea înțelege semnificația fructului interzis, pe care

îl păstrează în căușul iubirii ; zbârcire, mumificare.

Poezie de Marieta Maglas

„Sinele“ sunt „Eu“;

„noi“ provine din „Sine“.

Nu mă cunosc atât de bine precum

cred eu că mă cunosc,

dar tu ești cel care mă cunoști

cel mai bine dintre toți.

Tot ce știu eu despre mine însămi este că

sunt mai valoroasă decât

această inteligență kinestezică,

care ne învăluie pe amândoi și

aparține acestui lanț imens de

ființe umane formând un colos.

Eu sunt cu mult mai presus decât

această inteligență, doar atunci când

ea se blochează între logică și conștiință.

Această conștiință este, uneori,

atât de limitată încât,

atunci când îi ceri prea multe,

începe să se spargă și să se scurgă.

Spre deosebire de tine,

eu sunt o realistă, pentru că

tu ești încă un adormit în această lume

ce aparține vegherii și realității.

Încă mai simt sărutul tău criptic

ca pe o manifestare metafizică

având scopul de a-ți satisface niște dorințe și

de a-ți împlini dragostea.

Poate că acest sărut înseamnă doar pasiune sau,

pur și simplu, doar magnetism,

sau poate că nu este nimic altceva

decât o alunecare a limbii.

Nu știu, dar știu că, în vise,

tu vii să mă săruți. Apoi, chiar mă săruți.

Simt dorința ta de a fi fericit într-o lume pacifistă.

Emoția asta dă glasului tău un ton feminin.

Tu ești unic în univers.

Unu, uneori, înseamnă întreg;

„sinele“ sunt „eu“;

„noi“ provine din „Sine“.

Poezie de Marieta Maglas

Aceasta poezie este publicata in OPA.

În mijlocul florilor de Hibiscus strălucitoare,

Doar culori schimbătoare în îmbrățișarea soarelui,

Tahiti este plin de povești de pură încântare;

Din zori până la apusul mov, și zborul fluturelui.

Munții zimțuiesc cerul albastru, cu- a lor maiestate.

Verdele, jad nuanțat al lagunelor reflectante

Coralii de turcoaz, dansând, dau apei sonoritate.

Dansează cu anemonele roșii, exuberante.

În timp ce focul aprins la amiază pare de cobalt,

Valurile viridine-s cerneluri pentru tiparnițe.

Tonurile Murex sunt melci ascunși printre roci de bazalt.

Simboluri renascentiste, zambilele par lămpițe.

Tahiti, un Eden imortalizat pe șevalete,

Surprinde momentul istoric ~ natură și vis vibrant;

Pensula lui Gauguin, în zorile ultraviolete,

Ecouri de artă si lumini cu efect reverberant.

Un sonet recitat de zefir și de mișcarea apei,

Nuanțele de mov pictate ating corzile harpei.

Poezie de Marieta Maglas

Un timp înghețat aduce liniște și zăpadă abundentă ;

a-L prețui pe Dumnezeu atunci când ești înzăpezit.

Fulgii de nea cad pe tâmplele brazilor argintii, care sunt tăiați;

tot ce poți face este să cânți armonios imnuri religioase ~

un cer înghețat și lipsit de albinele care zboară în căutarea hranei ;

Plină de cocori, umbra toamnei trecute alunecă în uitare;

E ajunul Crăciunului și oamenii așteaptă iertarea, dar

fiecare tufiș alb se transformă într-un diavol de zăpadă;

zborurile de păsări , ciripiturile sferice și amintirile liturgice devin

icoane în trunchiurile de copaci~ iubire conștientizată și îngropată;

Îngerii de lumină coboară din înaltul cerului, în timp ce pădurea este defrișată.

Lumina stelelor învăluie liniștea noptii intr-o parte a lumii ;suferință și iubire.

Acea pădure chiar are nevoie de o nouă primăvară pentru revivifiere;

Imnurile pătrund spațiul cosmic divin; absorbție și dispariție; metamorfoză.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: aceasta poezia este publicata.

În mod iluzoriu, spațiul se extinde și

timpul se diminuează; viziune întunecată,

dimensiune emoțională. Poate că încă mai

putem simți pulsul cosmic, atunci când viața

ne inversează simțurile ; într-un mod spiralat

și sincron cu mișcarea pământului. Există riscul

de a ne pierde definitiv; a privi o boltă cerească

răsunătoare. Suntem într-o cameră plină de amintiri,

cameră pe care pașii tăi o ocolesc mereu.

Sentimentele noastre de iubire sunt pline până la

refuz de ecourile unor vise de mult uitate, vise

ce aparțin trecutului îndepărtat. Pe retină,

noi orizonturi eratice și eterne emerg din pâcla

unei tangibilități cubice; granule de cuarț cristalizat

în cronometre; ciclice precum notele muzicale sau

precum cifra zero; clepsidre care atârnă pe pereți

și care conțin nisip fierbinte. Un timp sonor în

liniștea înserării; bătrânețe privind în oglindă;

cer convex și cristalin; ca o lentilă. În zilele caniculare,

vederea poate suferi distorsiuni; o fată numită

morgana sau un tărâm al iluziei; substituirea realității ;

existență umană, care provine din praful cosmic;

devenit lut; Dumnezeu, un Sculptor; tu și cu mine,

un singur trup având un ochi unic spiritual; cubic

sau la puterea a treia; privirea care arde totul,

în fiecare zi; Creație; Asemănare. Chiar dacă

sunt mai mult decât tangibile, ideile noastre

sunt concepute pentru a fi, totuși, în sine;

ideea de sine; ideea de lepădare de sine

pentru sfințire. Lumea se schimbă și dispare

odată cu trecerea timpului. Dumnezeu rămâne.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Aceasta poezie este publicata.

Oh suflet drag ....

Iar în iluzi m-am priponit 

Iar alerg după răspunsuri deja știute 

Și refuzate a fi crezute ....

Iar inima se îmbată cu un parfum de speranță

Cu iz de încredere 

Însă ști clar că nu asta trebuie 

Adânc în sinea ta ști ce e de făcut 

Da oare ai curaj ? 

Ai curajul de a te lasă liber 

Să cazi în mâinile sufletului tău

Căci bine ști 

Că mintea te minte...

Ai să accepți oare cândva 

Că nu trebuie să cauți un răspuns 

Că deja ai înțeles tot ce necesar era

Și că restu numai a mintii rezultat este ...

Așa ca respiri si observi ca 

Tot ce ai de făcut 

Suflet drag .... este rai din tot ce ai!!

Am mers înainte ignorând cărarea

Am mers și mers, pe cărarea bună și rea

Pas cu pas, pași mici, pași mari, înainte și-napoi

Pași rapizi, pași înceți, pași ușori si pași greoi 

Și am mers prin foc și apă, prin furtuni și secetă

Prin spini, prin flori, prin flori cu spini, prin durere înceată

Prin durere violentă, prin plăcere deșartă

Prin oaze și miraje, și trezire adormită

Și mergând pe drumul meu, am stat o vreme

Am stat în multe locuri, cu multe probleme

Am stat ce-am stat, și-am continuat să merg pe cărare

Căci fiecare loc mi-a oferit putere și eliberare

Și mergând și ajungând în locuri seci

Mă-ntorceam acolo unde e ușor să treci

Și pe când speram, mă trezeam în locuri reci

Plecând, mă trezeam visând la un loc de veci

Și m-am întors de-atâtea ori spre locurile bune

Găsind doar pustietăți si pământuri brune

Încât am învățat să merg doar înainte 

Chiar de văd în jur doar moarte și morminte 

Mergând înainte, fără a mă-ntoarce înapoi 

Prin tărâm nestrăbătut, si aspru, si prin noroi

Am ajuns să am un nou tip de sentimente 

Să iubesc cărarea și să n-am nevoie de cuvinte 

Și ori de câte ori am dat de-un munte, am luat aminte

Și am mers înainte, înainte spre locuri sfinte 

Și am continuat să urc, fără încălțăminte 

Iar focul urcării m-a lăsat fără veșminte

Ca să pot urca în continuare am făcut jurăminte

Și de oboseală, am făcut cărării rugăminte

I-am cerut să-mi ușureze drumul, să mă lase fără minte

Și să mi se-arate, să-mi arate că-mi este părinte 

Iar cărarea, ca răspuns, m-a dus într-un loc cu umbră 

Cu izvor și fructe, și cu o priveliște rară, o operă

Și mi-a arătat înainte, drumul frumos care urmează 

O bunătate, o pace, o iubire ce nu-ncetează

Dacă îmi dai un an și o vară să-mi clădesc un viitor,
Tot n-aș ști să fug de mine și de teama c-am să mor.
Aș încetini doar ritmul, refuzând să-ți fiu actor
Într-o piesă ce se joacă într-un sens în care mor.

E o certitudine obscură, un vârtej stârnit din ură
Când în drumul spre dezastru întâlnești propriul sfârșit,
Mă ascund în poala vieții căci n-am unde să mă ascund
Și răstorn, prin rațiune, datoria de a mă naște doar ca să ajung să mor.

Prizonier pe puntea vieții, un captiv în propriul vid,
Îmi înfrunt umbra și frica cu un salt spre absolut
Unde îmi calc pe demnitate și îmi strig durerea-n vânt
Încercând să găsesc locul de a ieși din labirint.

Zeci de lanțuri stau legate de firavul trup de vulg
Și mă țin fixat de vremea când eram un simplu lut,
Îmi oprește înălțarea spre tărâmul celor mulți
Unde întunericul din mine va găsi locul cel sfânt.

Aș dori să schimb povestea și să scriu un început
Care să încheie totul, chiar și primul început
Și să se scufunde omul într-un loc fără de fund
Unde cartea se închide fără a scrie un cuvânt.

Atunci totul va fi moarte, va fi negru pretutindeni
Vom fi unul și cu altul, un concept de eu și tu,
Va fi pace și tăcere în imensul Univers,
Iar pământul va fi negru ca și soarele pe cer.

Dar cum toate sunt visare căci ce-i om, ca omul moare
Și se duce în depărtare către zarea cea mai mare
Unde șade peste noapte bunul nostru Dumnezeu
Ce în întunericul de afară hotărăște să mor eu...

Căzut din cer,

Stăpân pe tot ce-i viu,

Îngerul cu aripi arse ,

Cu  dorințe aprinse,

Trăiește-ntre două lumi,

Pierdut și pustiu,

Cu inima rănita.

Prin nopți exclusiviste,

Își poartă măști de aur,

Stăpân pe lumea-ntreagă,

Dar captiv în iad,

Traume adânci îl bântuie,

În al dorinței laur.

Ziua își joacă rolul,

Noaptea plânge-n abis,

Prins între lumină și intuneric,

Umbrele  îl ademenesc,

Dorința schimbării ,

Frământă mintea haină,

Sperând că-ntr-un târziu,

Va regăsi cerul mareț.

Puterea îl îmbată,

Sufletul e-n gheare,

Îngerul zdrobit,

Drumul său rătăcitor,

Vrea să scape de povară,

De dorințe arzătoare,

Să-și găsească pacea,

În  cerul salvator.

În noaptea albă, visele se pierd, 

Eu pe tine în brațul meu, te aștept, 

Aplecată-n inima purpurie,

Chipul tău este drept. 

Visele călătoare ce cântă,

În lacrima pură se aude o oglindă, 

Pe cerul azuriu se avântă, 

Stelele aplecate cu o privire timidă. 

Pe câmpul de stele, noaptea e albă

Ciripind dorințele revărsate de dor, 

Se aude o melancolie, îmbrăcată - ntr-o salbă,

Pe cerul stelat, privirea ta e amor. 

Cum luna răsare, inima se așterne 

Cu privirea ei albă, el vorbește 

Sufletul dornic cu muzicile eterne 

Lacrima suspinată șoptește. 

Într-un univers ce nu se aude, 

Pădurea tace, doarme - n smarald 

Cu păsările oftând, cu dorurile surde, 

Într-o noapte purpurie, amorul e cald. 

Un gardian al lunii, cu privirii de durerii, 

Te privește - n spinii cu fiorul dulce, 

Pe ramura stelelor plină de cântării, 

Somnul dornic să te culce. 

O, geană dulce ce cazi într-o lacrimă de mare 

Într-o noapte întunecată de vis, 

În universul auriu, noaptea e o visare 

— Pune-ți dorința cum ți-am zis. 

Stele de smaralde, suflete luminate, 

Suspinări deșarte, vremuri îndepărtate, 

Între cântării de melancolie și vise suspinate, 

Se revarsă povestea cu zile uitate. 

Într-un codru ce nu e de spus, 

Pe drumul argintiu ai pornit, 

În noaptea albă, visele tale ți le-am spus, 

Într-un cufăr de stele, tu m-ai promis. 

În zori de-oțel, când ochiul meu deschis

Nu vede-n sine decât o rădăcină

Adâncă, noduroasă, prinsă-n vis,

Ce mistuie sub piele, ca o vină.

Când mă privesc, din carne ies păcate,

Umbrite de un ceas tăcut și-nchis;

Mă-ntreb de-s doar o frunză-n vânt trădate,

Suflată-n lungul unui drum proscris.

Căci n-am în mine pace, nici cuvânt,

Nici zbor să-mi ducă umbra-n depărtare;

Sunt prins de sine-n lanțuri de pământ,

Cu ochii grei, ce doar pe jos coboare.

Și vocea-mi grea se stinge-ntr-un ecou,

În marea unde tremur și m-afund;

Și nu găsesc nici spațiu, nici un hău

În care să m-ascund, s-ajung rotund.

Ah, tot ce sunt – o urmă în noroi,

O umbră ce se pierde-n altă umbră,

O cruce stând pe margini de șuvoi,

A unui râu ce-n valurile-i sugrumă.