Urcând pe drumul către-nțelepțire

Sub clar de lună munții glas îmi au,

Cu naiuri din vechime ș-adiere

De aburi printre care păstoreau

Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,

Iar ramul, parcă preschimbat în za,

Ia-n cercuri o-ncropire cu statură

De văz de Argus car’ pe el s-ar da

Pădurii glob vigil ca armătură.

Cândva și eu va fi să zbor

Spre zări cu falnice lumini.

Și-atunci, avântu-mbietor,

Pe când va fi și eu să zbor,

Prin cer mă va purta de zor,

Cu ochii de lucire plini.

Va fi și eu cândva să zbor

Spre zări cu falnice lumini.

Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații

Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,

Unui far al depărtării, din vechime luminând,

Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.

Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,

Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,

Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting

Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.

Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,

Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,

Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit

Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.

O, sufletele-n pură îndurare…

Ce înaintea hulei stau mereu,

Aflate sub săgeți cu-nveninare

Căzând ca ropotul de ploaie greu…

Oricare josnic gest o armă este,

Prilej un ins de liniște-a priva,

Și-atârnă intrigile ca o veste

Pe care mulți putea-o-ar saluta…

Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,

în orizonturile apropiate,

se APRIND.

Totul, și gărzile, se lichefiază,

cum parcă dau să încolțească

MAGISTRALE flori,

răsărite alb-argintii,

pe LESPEZI de pietre fumurii.

Vă dau o lume-ntreagă-n dar

Și-n schimb vă cer o aplecare,

Cum negustoru-ntr-un bazar

O plată pe obiect își are.

Iar prețul nu-i deloc amar,

Când mintea stă pe-mbelșugare.

Vă dau o lume-ntreagă-n dar

Și-n schimb vă cer o aplecare.

Mă-ncred în orele ce sar

Cu-acea malignă usturare

Alegerea că-i pe cântar

În loc prin talerul mai mare.

Vă dau o lume-ntreagă-n dar!

Un an cu căldură mare,

A incendiat hotare .

Pământul este crapat.

Lacuri întregi,au secat.

Ducem chiar o lipsă mare,

De apă la animale.

Fântânele au secat,

Și pe noi ne-a afectat.

Fructele, puține ele,

N-au nici o vlagă în ele.

Nici legumele se pare,

N-au avut nici o scăpare.

Stau și mă întreb mereu,

Aceste vremuri stricate,

Ori fi de la Dumnezeu..?

Suntem vinovați se pare..?

Știe numai Dumnezeu .

Aveam libertate multă,

De rău ne-am apropiat,

Răul, rău ne aduce nouă,

Căci asta am semănat.

Nici nu mă mir foarte tare !?

Căci uitând de Dumnezeu 

Am primit o palmă care...

Să ne îndreptăm,   zic eu .

Doamne îți cerem iertare,

Tu ești bun și iubitor,

Tu le poți face pe toate,

Vino doamne-n ajutor.

Când un fiu vine la tine ,

Și fiu-i rătăcitor...

Bucuria este mare,

S-a întors la al său pastor.

Domnul când este cu mine,

Nu port frică de ceva...

El mă apără firește..

Cu puterea sfântă a sa.

Făcând curățenie, descoperi o cutie la mansardă,

Comoară a trecutului, ce ai crezut chiar că o să se piardă,

În ea se află piese vintage de colecție,

Ce stârnesc în suflet teme de reflecție:

Un ceas cu pendul în miniatură,

O clapă defectă, ce a făcut parte dintr-o claviatură,

Un ceainic,

De care s-a prins praful într-un mod tainic,

Linguri din argint placat cu aur, luate de la târgurile de vechituri

Și mai multe partituri,

De timp îngălbenite,

De privit oricând binevenite,

Suport de pixuri ce nu mai scriu,

Dar încă păstrabile, după cum descriu,

Printre altele, mai este și o veioză, mai mult un fel de lampă

Din aceea de veghe, din copilărie uitată, dar care acum are o lumină mai amplă.

Este destul de ieșită din tipare,

Nu o spun cu supărare,

Este, de fapt, o lună,

Bineînțeles, mai mare decât o alună,

În mod firesc, ar fi albă,

Dar când pun becuri de diferite nuanțe și intensități, în culoare ea se scaldă,

E uimitor cum aceeași veioză poate fi, când verde, când albastră, când galbenă, când roz, când turcoaz,

În funcție de becul introdus în fiecare caz,

Încăperea are din nou o pată de culoare,

Când o pun să lumineze aproape de pervaz, ne încântă pe toți ca o floare.

Pustie inima îmi este

Mâhniri de peste tot m-apasă

C-așa e ea, loc nu-și găsește

Și liniște n-are în casă

Sunt remușcările de-o viață

Răpindu-mi pacea și e greu

Ofez și gândul mă presează

Dar mi-aminyesc de Dumnezeu

Cu îndelunga Sa răbdare

Nemărginita-i am văzut

Că peste tot Dânsul e veșnic

Ocrotitor de netemut

Fiindcă ispitele-s ca scaiul

Răgaz acestea nu ne dau

Vor fi cât lumea dăinuiește

Și pacea tihna ele-o iau

Dar sa lăsăm pe yoate-n grija

Stăpânului nostru Preasfânt

Că viața este-n a Lui mână

De l-om purta pe El în gând

De-ai dobândi averi cât munții

Nu e nimic, le vei lăsa

C-al nostru drum ne-ndreapt-acolo

Unde doar El ne va chema

C-așa voiește Domnul nostru

Așa va fi în veșnicie

Așa suntem pe astă lume

De ce, doar Domnul nostru știe

Din veac văzui necaz, probleme

Și piedici la tot pasul sunt

Vor fi cât dăinuie viața

Vremelnicia pe pământ

Dar știm care-i menirea noastră

Și care e al nostru țel

Să împlinim a Lui voință

C-așa din veac ne spuse El

Din veac Stăpânul mă păzește

Deși în multe am greșit

Dar cu-a Lui mila și iubire

Și-a  Sa răbdare, m-a-ntărit

Deși nevrednic sunt adesea

Și-anevoios în fapte bune

El nu mă lasă fiindcă eu 

Gândind la Dânsul, voi apune

Cu-a Sa putere mă-nconjoară

M-ajută doar privindu-mă

Mi-e Tată mamă în tot locul

La dreapta Lui păzindu-mă

O, Doamne rogu-Te mă iartă

Că mult răbdare-ai arătat

Și mi-ai păzit cu strășnicie

A mea viață ce mi-ai dat

Îți voi trimite colo-n slavă

Cât voi mai fi pe-acest pământ

Suspine, rugi, cântări și versuri

Spre Tine să își ia avânt

Mă port ca pe-o rană tăcută,
ca pe-un hram ce nu-l înțeleg.
În fiecare zi ce trece
îl simt cum devine întreg.

Ce pustiu, umplut de nimic,
unde pașii răsună prea tare,
iar tăcerea se sprijină-n mine,
și-n mine tăcerea devine chemare.

E-un gol care nu se sfârșește,
se-adâncește sub piele, tăcut,
și din el răsar gânduri-buruieni,
cu miros de tăcere și lut.

Nu urlă, nu cere, nu plânge,
nu vrea, nu iubește, nu strigă,
dar totul în jur se prelinge
în tăcerea lui, de frică.

E-un gol cu miros de durere,
cu gust de secundă ce pică,
un gol ce apasă-n tăcere,
întinzând spre ajutor o mână timidă.

Și totuși... în el e lumină,
o flacără mică, ascunsă,
care mai mare nu vrea să devină,
ci doar să nu fie stinsă.

Acel gol ce apasă devine
un semn că încă mai sunt,
că-n mine ceva mai suspină,
ceva viu, în adânc, în pământ.

La icoana Ta,

am îngenuchiat

fără cuvinte,

glasul meu pierzându-se

îm praf și întuneric.

Lumina icoanei

nu mă cerceta,

ci mă primea

exact ața cum eram

gol, tremurând, neputincios.

Lacrima mea

s-a prelins pe marginea sufletului

și a devenit rugăciune

fără formă,

dar plină de viață.

În această tăcere

am înțeles:

Dumnezeu nu cere cuvinte,

ci inimi

care se lasă găsite.

Și am simțit

că nu sunt singur,

că El mă ține 

În brațele Sale

înainte să știu

dacă merit să fiu iubit.

Gândindu-mă la tine eu

Te privesc tăcut-mirată;

Sărutându-ți fruntea ta

În noaptea mea uitată.

Tu ești cerul meu senin 

Plin de stele luminoase,

În noaptea ce se perindă lin 

Ce-mi scânteie în ochii mei raze.

Iubirea mea ești tu,

Cerule, senin, albastru,

Cel ce-nrourezi pământu 

Umplându-l de verdeață.