Вы искали: "secretu mi"
Случайные публикации :)
Voi spune pas…
Voi spune pas în seara asta,
Și-n fața casei o să m-ascund,
Să mă vâneze de la geam nevasta,
Din tălpi și până în străfund.
Să mă despoaie luna de pe cer,
Să-mi sară nasturii în stele,
Și-apoi nevestei să-i ofer,
Vânatul adormit sub piele.
Voi spune pas iar întunericul să tacă,
Căci sângele în cai s-a subțiat,
Îi dau cu prafuri să le treacă,
Și-i las să pască o vreme pe sub pat.
Liniștea de-acasă
În liniştea de-acasă
Îmi place-aşa de mult!
Îmi plac umbrele serii
Şi greieri să ascult.
Copil al altor vremuri,
Mă trimeteau ai mei
Cu mieii pe izlazuri,
Să am grijă de ei...
Cu doru-i, pitpalacul
Mi se pierdea-n câmpii,
Plutea în aer pacea
Şi dragul de-a trăi.
Vedeam departe codrul,
Un cal fără stăpân,
Mă saluta izvorul
Şi mirosea a fân.
În faptul serii, mierla
Cu-acorduri de artist,
Îţi alina durerea
Oricât erai de trist.
Cânta privighetoarea
La margini de zăvoi,
Şi-o buhă, făr-să ştie,
Ne speria pe noi.
☆
Aşa se vedea viaţa
În veacul douăzeci
Dar ştiinţa şi progresul
Le-au risipit pe veci!
Pustiu
sufletul imi e incremenit
ochii ii simt grei si reci
pe al tau umar atat de puternic
obrajii ii simt tari si sufocati
in al tau chip de fier
pe care incerc sa l ating cu atat de multa forta
dar nu reusesc sa ajung la el
nu reusesc sa ti vad ochii inlacrimati
si atat de patati
de sange rece
de petale inverzite
si de mireasma sumbra
nu reusesc sa te vad zambind
intr un pasnic amor de primavara
intr un film atat de realistic
si bland
dar atat de neadevarat
nu reusesc sa te iau in brate
caci te ai incolacit in a ta disperare
de a ti cauta propria fericire
o minciuna oare?
nu e de parca ar fi prima data
nu e de parca nu ai vrut ca asta sa se intample
nu e de parca nu ai stiut
nu e de parca nu ai simtit
sau nu ai simtit?
un om crud, un om fara scrupule
un om care nu mai inseamna nimic pentru mine
un om care doar a vizitat gradina mea pitoreasca
un om care a stiut doar sa ia
un om care nu a stiut sa aprecieze
un om care nu vrea sa se schimbe
un om care va ramane la fel
un om care te intoarce si dupa te desface
dupa propriile lui dorinte
cu ce cost?
esecul dascalilor
Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,
O clasă întreagă bântuită de un har
Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,
Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.
Profesori, voi, mentori, luminători,
Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?
Cum ați putut să greșiți atât de mult,
Să lăsați atâtea minți în tumult?
Salariul vostru, o recompensă a muncii,
Dar când munca eșuează, ce merit mai are?
Cincizeci și șapte la sută, o rușine,
O oglindă crudă a incompetenței voastre.
Nu e vina elevilor, nu e vina lor,
Căci ei sunt doar niște copii, în floare,
Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,
Nu de note proaste și de un destin trist.
Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,
Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.
Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,
Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.
Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,
Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.
Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,
Și să transformați eșecul în lumină și speranță.
Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,
E o poezie dură, o oglindă crudă,
O realitate tristă, o lecție dureroasă,
Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.
Mai lasă de la tine…
Mai lasă de la tine câteodată,
Și pune-ți lacătul la gură,
Că vorba odată aruncată,
Împrăștie venin și ură.
Mai rătăcește printr-o carte,
Și adulmecă cuvinte noi,
Şi începe zilnic a le împarte,
La cei mânjiți de tine cu noroi.
Mai pune capul jos pe pernă,
Şi fugi cu gândul în văzduh,
Şi lasă dragostea maternă,
Să te cuprindă ca pe-un prunc.
Mai lasă de la tine creștinește,
Atunci când ești obijduit,
Căci sufletul se îndumnezeiește,
Din oful celui oropsit.
Mai caută să cucerești pustiul,
Și poartă-ți crucea fără ofensă,
Și va veni la tine de îndată Fiul,
Cu veșnicia în ceruri, recompensă.
Zefir
Adierea zefirului era ca foșnetul șoaptei
cineva lăsase deschisă colivia cu păsări măiestre
ale dimineții
iar aceastea-și luaseră zborul într-un foșnet tumultos de aripi
printre umbrele zorilor desprinse parcă de corpuri
de inimi
printre frunzele Maiestăți sale regale
Magnolia
cu tot albul năucitor al florilor și al parfumului ei
printre strigătele zglobii ale copiilor în drum spre școală
și printre suspinele străzii
amestecate cu mirosuri de cauciuc ars
peste care adierea zefirului
aluneca ca o rochie mătăsoasă
de pe trupul unei femei îndrăgostite
.
Am deschis vrăjit fereastra spre cer
ascultând respirația celestă a stelelor
care se îmbrățișau cu quasarii rătăcitori
și deveneau supernove
în meri pițigoi cântau îngeresc
desfăcându-și aripile în nuanțe de alb și albastru
doar pictorul bătrân de la capătul orizontului
rămas fără culori
își făcea loc cu mâinile
prin albul nemângâiat al pânze
.
Apoi te-am văzut ieșind din spuma valurilor
care se loveau de aurul spălăcit al țărmului
ca o zeiță din legendele adolescentine ale Olimpului
din clipa aceea mi-a trebuit încă o viață
să-nțeleg că femeile erau dincolo de mângâierea zefirului
și de vraja neverosimilă a gândului
tot oameni
Voi spune pas…
Voi spune pas în seara asta,
Și-n fața casei o să m-ascund,
Să mă vâneze de la geam nevasta,
Din tălpi și până în străfund.
Să mă despoaie luna de pe cer,
Să-mi sară nasturii în stele,
Și-apoi nevestei să-i ofer,
Vânatul adormit sub piele.
Voi spune pas iar întunericul să tacă,
Căci sângele în cai s-a subțiat,
Îi dau cu prafuri să le treacă,
Și-i las să pască o vreme pe sub pat.
Liniștea de-acasă
În liniştea de-acasă
Îmi place-aşa de mult!
Îmi plac umbrele serii
Şi greieri să ascult.
Copil al altor vremuri,
Mă trimeteau ai mei
Cu mieii pe izlazuri,
Să am grijă de ei...
Cu doru-i, pitpalacul
Mi se pierdea-n câmpii,
Plutea în aer pacea
Şi dragul de-a trăi.
Vedeam departe codrul,
Un cal fără stăpân,
Mă saluta izvorul
Şi mirosea a fân.
În faptul serii, mierla
Cu-acorduri de artist,
Îţi alina durerea
Oricât erai de trist.
Cânta privighetoarea
La margini de zăvoi,
Şi-o buhă, făr-să ştie,
Ne speria pe noi.
☆
Aşa se vedea viaţa
În veacul douăzeci
Dar ştiinţa şi progresul
Le-au risipit pe veci!
Pustiu
sufletul imi e incremenit
ochii ii simt grei si reci
pe al tau umar atat de puternic
obrajii ii simt tari si sufocati
in al tau chip de fier
pe care incerc sa l ating cu atat de multa forta
dar nu reusesc sa ajung la el
nu reusesc sa ti vad ochii inlacrimati
si atat de patati
de sange rece
de petale inverzite
si de mireasma sumbra
nu reusesc sa te vad zambind
intr un pasnic amor de primavara
intr un film atat de realistic
si bland
dar atat de neadevarat
nu reusesc sa te iau in brate
caci te ai incolacit in a ta disperare
de a ti cauta propria fericire
o minciuna oare?
nu e de parca ar fi prima data
nu e de parca nu ai vrut ca asta sa se intample
nu e de parca nu ai stiut
nu e de parca nu ai simtit
sau nu ai simtit?
un om crud, un om fara scrupule
un om care nu mai inseamna nimic pentru mine
un om care doar a vizitat gradina mea pitoreasca
un om care a stiut doar sa ia
un om care nu a stiut sa aprecieze
un om care nu vrea sa se schimbe
un om care va ramane la fel
un om care te intoarce si dupa te desface
dupa propriile lui dorinte
cu ce cost?
esecul dascalilor
Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,
O clasă întreagă bântuită de un har
Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,
Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.
Profesori, voi, mentori, luminători,
Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?
Cum ați putut să greșiți atât de mult,
Să lăsați atâtea minți în tumult?
Salariul vostru, o recompensă a muncii,
Dar când munca eșuează, ce merit mai are?
Cincizeci și șapte la sută, o rușine,
O oglindă crudă a incompetenței voastre.
Nu e vina elevilor, nu e vina lor,
Căci ei sunt doar niște copii, în floare,
Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,
Nu de note proaste și de un destin trist.
Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,
Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.
Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,
Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.
Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,
Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.
Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,
Și să transformați eșecul în lumină și speranță.
Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,
E o poezie dură, o oglindă crudă,
O realitate tristă, o lecție dureroasă,
Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.
Mai lasă de la tine…
Mai lasă de la tine câteodată,
Și pune-ți lacătul la gură,
Că vorba odată aruncată,
Împrăștie venin și ură.
Mai rătăcește printr-o carte,
Și adulmecă cuvinte noi,
Şi începe zilnic a le împarte,
La cei mânjiți de tine cu noroi.
Mai pune capul jos pe pernă,
Şi fugi cu gândul în văzduh,
Şi lasă dragostea maternă,
Să te cuprindă ca pe-un prunc.
Mai lasă de la tine creștinește,
Atunci când ești obijduit,
Căci sufletul se îndumnezeiește,
Din oful celui oropsit.
Mai caută să cucerești pustiul,
Și poartă-ți crucea fără ofensă,
Și va veni la tine de îndată Fiul,
Cu veșnicia în ceruri, recompensă.
Zefir
Adierea zefirului era ca foșnetul șoaptei
cineva lăsase deschisă colivia cu păsări măiestre
ale dimineții
iar aceastea-și luaseră zborul într-un foșnet tumultos de aripi
printre umbrele zorilor desprinse parcă de corpuri
de inimi
printre frunzele Maiestăți sale regale
Magnolia
cu tot albul năucitor al florilor și al parfumului ei
printre strigătele zglobii ale copiilor în drum spre școală
și printre suspinele străzii
amestecate cu mirosuri de cauciuc ars
peste care adierea zefirului
aluneca ca o rochie mătăsoasă
de pe trupul unei femei îndrăgostite
.
Am deschis vrăjit fereastra spre cer
ascultând respirația celestă a stelelor
care se îmbrățișau cu quasarii rătăcitori
și deveneau supernove
în meri pițigoi cântau îngeresc
desfăcându-și aripile în nuanțe de alb și albastru
doar pictorul bătrân de la capătul orizontului
rămas fără culori
își făcea loc cu mâinile
prin albul nemângâiat al pânze
.
Apoi te-am văzut ieșind din spuma valurilor
care se loveau de aurul spălăcit al țărmului
ca o zeiță din legendele adolescentine ale Olimpului
din clipa aceea mi-a trebuit încă o viață
să-nțeleg că femeile erau dincolo de mângâierea zefirului
și de vraja neverosimilă a gândului
tot oameni