SCROLL PRINTRE STELE

Am coborât valorile de pe pereți

și le-am așezat pe ecrane.

Nu mai strălucesc,

doar se aprind

când sunt atinse.

Binele a devenit negociabil,

adevărul - o opinie cu trafic,

iar conțtiința

un sunet dezactivat

în setările zilnice.

Nu ne-am lepădat de credință brusc,

ci din consens.

Ce e corect se votează,

ce e drept se ajustează,

iar omul rămâne

măsura tuturor lucrurilor

și a tuturor scuzelor.

Și totuși,

când luminile se sting

și nu mai e nimeni de convins,

ceva vechi se ridică în noi:

o teamă curată,

o întrebare fără răspuns,

un dor după sens.

poate că nu valorile au dispărut,

ci doar locul lor.

Poate că sacrul nu cere aplauze, ci  întoarcere.

Te-ai așezat în inima mea

ca luna într-un loc adormit,

tulburând cu lumină

toate nopțile

pe care le credeam pierdute.

Părul tău mirosea

a salcâm înflorit,

iar glasul tău răsuna

în urechile mele

ca un râu ce curge

peste pietrele singurătății.

Te priveam

cum privește dimineața

prima floare cde mai-

cu teamă să nu ating frumusețea

și ea să se prefacă în vis.

Sub pașii tăi,

iarba făcea plecăciune,

iar vântul își schimba mersul

ca să nu-ți rupă rochia de lumină.

Când mă țineai de mână,

timpul se făcea mic,

precum o pasăre 

ce se ascunde în palme,

iar lumea întreagă

devine una cu parfumul tău

rătăcitor prin aer.

Tu erai primăvara mea târzie,

floarea crescută pe marginea dorului,

singura minune

care mi-a înflorit în suflet

după atâtea ierni.

Și chiar dacă iubirea noastă

a trecut ca o ploaie de mai,

te văd permanent înflorind

prin toate grădinile inimii mele.

Floare de mai-

frumoasă și trecătoare-

tu ai făcut din dragoste

cea mai frumoasă rază a luminii.

Nu prin cuvânt,

ci prin kenoză a fost găsită.

În trupul ei mărginit

a încăput Cel neîncăput,

iar firea n-a ars,

ca rugul care știa deja

numele focului.

În ea, Logosul nu se explică,

ci se întrupează:

logoi-i creației

își recapătă axa,

materia învață să se destrame.

Pântecele nu este simbol,

ci dogmă vie:

locul unde cele două firi

nu se amestecă, nu se despart,

ci respiră aceeași tăcere.

Maria nu urcă pentru a cere,

ci primește.

Nu cucerește lumina,

ci o lasă să o umbrească

umbra care nu întunecă,

ci face loc energiilor necreate.

Scară a lui Iacob,

dar fără mișcare:

Dumnezeu  coboară

fără să părăsească cerul,

omul este ridicat

fără să-și piardă lutul.

Sub Cruce, nu suferința e adâncul,

ci consecința:

Fiul Se dă,

Maica nu-l oprește -

libertatea nu mai stă împotriva lui Dumnezeu

ci împreună cu El.

Aici, moartea greșește locul:

intră în trup,

dar întâlnește Viața.

intră în durere,

dar găsește rugăciune.

Theotokos -

hotar neconfundat,

unde creația începe să se îndumnezeiască,

nu prin putere,

ci prin comuniune.

Prin tine

mântuirea nu devine idee,

ci trup;

nu concept

ci Lumină

care poate fi purtată

fără să fie stăpânită.

Nu toate alegerile

se fac la răscruci vizibile.

Unele se întâmplă

în interior

unde hărțile sunt nesigure

și drumurile nu poartă nume.

Am măsurat distanțe

între ce pot fi

și ce mi-e teamă să devin,

între plecare ca reflex

și rămânerea ca asumare.

Există locuri

din care nu pleci,

ci le porți cu tine -

o tăcere,

o promisiune nespusă

un adevăr care cere timp.

Opțiunea nu a fost un gest mare,

ci o înclinare aproape invizibilă

a inimii

spre ce nu era sigur,

dar era al meu.

Așa am învățat

că geografia nu înseamnă spațiu,

ci sens,

iar direcția nu se caută

pe hartă,

ci în felul în care rămâi.

Uneori, tăcerea e o formă de iubire.

Alteori - o fugă.

Între ele,

suntem noi:

doi oameni care se caută

în același gând.

Te privesc

și timpul se preface în lumină.

Nu mai există ieri,

nici mâine,

doar acum

și respirația ta care curge

în locul inimii mele.

Îmi place cum taci,

cum lași aerul să te poarte,

cum aduni lumina pe piele

ca pe o promisiune nespusă.

Noaptea ne privește din colț,

ne recunoaște,

ne iartă.

Nici nu mai știu

dacă iubirea e un verb,

sau o tăcere care învață

să nu doară.

Dar știu că ești acolo

în fiecare bătaie de inimă,

în fiecare margine de dor,

în fiecare clipă

care nu se repetă.

Pădurea se deschide

ca un templu al veșniciei.

Frunzele tremură ca stelele albastre

pe orbita lor fragilă,

iar vântul le șoptește  

tainele lumii nemărginite.

Râul curge ca un fluviu de argint cosmic,

în el oglindindu-se galaxii nevăzute,

iar petrele lui tac,

purtând amprenta veacurilor

ca niște religve ale timpului.

Munții  se înalță ca gardieni de titan,

crestele lor -

spinii unei ordini cosmice,

iar norii se scurg peste ele

asemeni unei ploi de lumină

dintr-un cer de cristal.

Câmpia respiră adânc,

miros de pământ și de stele căzătoare;

iar iarba, fină ca un șuvoi de lumină,

se pleacă fără să se frângă,

ținând în fiecare fir

ecoul unei alte lumi.

Noaptea vine, transparentă și nemărginită,

iar luna cade ca un disc argintiu

în oglinda râului ceresc.

Stelele se aprind una câte una,

ca ochii tăcuți ai universului,

urmând pașii omului mic

care încearcă să înțeleagă eternul.

Eu stau în această vastitate

ca o scânteie de viață,

înfruntând tăcerea cosmică,

simțind cum sufletul meu se desface,

se contopește cu lumina

și cu umbrele veșniciei.

Natura nu este doar un spațiu verde,

ci infinită, nu doar vie ci veșnică.

În respirația ei nemărginită

învăț că tot ce trăiește

atinge, într-un fel, cosmosul,

iar fiecare pas, oricât de mic,

lasă urme de lumină

în întunericul universului.

Pe-o hartă largă,îmi port destinul,

Sunt un simplu om,dar trăiesc suspinul,

Cu gânduri și dorințe ascunse-n noapte,

In visele mele,caut speranțe-n șoapte.

Prin lume și drumuri de-aș umbla,

Există o singură cale spre întâlnirea mea.

Din ochi căprui, sclipiri umile renasc

Ca florile-n primăvară toate cresc.

Sunt câmp de maci sub cer senin,

O simfonie vie de culori,

In ochii mei căprui, e un destin,

Ce poarta sclipirile din mii de zori.

Și-o bătaie de vânt de aș fi prin crengi,

Aș schimba ale lumii legi.

Din lacrimi ți-aș transforma uitarea,

Din zâmbet ți-aș frânge rechemarea.

de DT0918

După ușile închise ale unui zâmbet larg
ce îmbrățișează chipul,
ascunse rămân frământările...
lacrimile se strâng în lacul sufletului.

Acest lac, odinioară,
purta albastrul imaculat al copilăriei…
anii au crescut pe el asemenea nuferilor —
ah, ce nuferi frumoși l-au împânzit.

Dar rădăcinile lor
au tulburat cristalinul apei.

Frământările se cuibăresc, se îmbulzesc
într-un cuib prea mic să le poată adăposti...
prea plin, prea greu să mai reziste.

Și iată — plesnește
precum un elastic
de care norii sunt legați de pământ.

În clipa rupturii, cerul plânge,
fiindu-i lovit obrazul conștiinței,
o durere adâncă,
pentru că a cedat —
a cedat presiunii furtunilor
ce bat în pânzele sufletului.

Frământările —
un fel de nuferi:
grație și frumusețe la suprafață,
rădăcini care tulbură
apele sufletului.

Noaptea - i acoperită de penele unei ciori,

Iar, fără nicio diferență... 

Omul face concurență. 

scumpul meu, recunosc, sint bolnava, fara speranta.

medicina e neputincioasa, doctorii ce sa faca, nu stiu.

violez aspru si nemilos cu trecutul visele de dimineata,

cind ma trezesc de la plinsetul nenascutului nostru fiu.

primavara-a venit , dar vintul nu inceteaza sa bata.

eu traiesc la timpul trecut imperfect - al meu si al tau.

de-as putea, as intoarce, ce a fost intre noi doi odata:

poezii, sarutari, fericire, chiar si ceea ce-a fost mai rau.

boala mea-i incurabila si traieste in mine, vrei sau nu vrei,

(tot ce-a fost in trecut, ce-am trait foarte greu putrezeste),

dar, prin zimbete si incurajari a vechilor prieteni ai mei,

eu sint vie!, eu traiesc fara tine si se pare, ca-mi reuseste.

scumpul meu, nu uita sa zimbesti si, te rog, traieste-n realitate,

niciodata sa nu te pierzi in ceilalti si mereu fii sincer cu tine.

intre noi, (de la mine la tine) - zeci de versuri triste, epuizate

si foarte multa iubire cu alta, intre noi, (de la tine la mine).

Dacă stai a judeca,

A fost dreptate cândva?

Sau este un cuvânt care,

Foarte curând va dispare.

Mă întreb uite așa...

Cei dreptatea? Ce e ea...?

Cum se poate unii oare,

Să câștige înzecit,

Au muncit mai diferit !?

S-au spetit oare mai tare,

Au o gură, mult mai mare ...

Unii chiar la judecată,

Na-au de ce se bucura,

Căci dreptate nu există,

Doar întâmplător așa...

Există un judecător 

Al nostru al tuturor,

Care cu dreptatea sa,

Pe toți ne va judeca.

Și ce dacă iarna vine
cernând fugii de zăpadă...
Eu, mă învelesc cu tine
lăsând sufletu-mi să cadă
în al drgostei cascadă.

Și ce dacă pe la geamuri
frigul a gravat flori albe
adunându-le drept  lauri
și țesând din ele salbe.

Și ce dacă bate vântul
mult prea zbuciumat și rece
Este la fel ca și gândul
că, încă un an se trece
care a schimbat Pământul.

Și ce dacă în văzduh
se aud doar glas de ciori
iar pe lac, acolo-n stuh,
mai sticlesc doi ochișori.

Și ce dacă iarna vine
lăsând pomii dezbrăcați
Eu mă pitulesc în tine
precum conurile-n brazi
și te țin ca să nu cazi.

Și ce dacă iarna vine
și cad fulgii ca-n poveste
Eu mă plimb la braț cu tine
dulce îți șoptesc o veste...
Fericire, tu-mi faci zilele senine.

Drepturi de autor
Anna Dzengan 07.12.2020