RESPIRAȚIA CERULUI

Învăț să rămân

când gândurile aleargă

și ziua pare prea mare pentru mine.

Nu fug,

doar respir

și-mi adun pașii înapoi în inimă.

Învăț să rămân

în tăceri care nu mai sperie,

în întrebări  fără grabă de răspuns,

în clipa asta mică

care, cumva,

e suficientă.

Am vrut de multe ori să plec

din mine,

din ce nu înțelegeam încă.

Dar acum știu:

rămânerea e o formă de curaj

care crește încet.

Învăț să rămân

cu visurile  mele neterminate,

cu greșelile care mă învață,

cu speranța care nu strigă

și nici nu pleacă.

Și poate nu știu tot drumul,

dar știu asta:

astăzi rămân,

mâine mai învăț

și între ele

devin.

Copilăria mea avea o casă mică,

cu ferestre joase și miros de pâine.

Diminețile se ridicau încet în curte,

iar soarele intra sfios,

ca un nepot cuminte.

Bunica vorbea puțin -

mâinile ei știau tot.

din palmele acelea aspre

cădea liniștea peste lume

ca o binecuvântare.

Bunicul tăcea adânc,

ca pământul înainte de semănat.

Satul nu se grăbea nicăieri.

Drumul de praf știa toate poveștile,

clopotul tăia aerul duminica,

iar seara cobora

cu pași mari de umbră

peste garduri.

Eram mic și lumea era întreagă.

Nu știam ce e lipsa,

nici cum se frânge o inimă.

Timpul nu avea colți

și nici uneltele lui ascuțite.

Apoi anii au intrat în mine

fără zgomot.

Casa s-a strâns în amintire,

bunicii s-au făcut tăcere,

iar satul - un nume -

rostit cu grijă.

Astăzi, când mă întorc,

nu mai sunt copil.

Doar pragul își amintește pașii mei,

iar eu am înțeles târziu:

inocența nu pleacă -

se așază adânc

și doare frumos.

Pe masă a rămas 

un rest de lumină obosită,

subțire și tremurată,

ca respirația unei zile

care a învățat

să se retragă fără zgomot.

Nu arde, nu mângâie -

doar insistă să fie.

Ferestrele o țin captivă o clipă,

ca pe un adevăr fragil,

apoi o eliberează lent

pe podeaua rece,

unde cade asemenea unei promisiuni

care nu mai cere să fie împlinită.

Lucrurile, așezate cu o rigoare tăcută,

își poartă formele ca pe o vină minoră,

Masa, scaunul, peretele -

toate respiră egal,

martori neutri ai timpului

care a trecut fără martori.

Umbrele cresc în colțuri disciplinate,

ca niște gânduri care știu

unde să se oprească.

Întunericul nu invadează,

ci negociază fiecare suprafață,

cu răbdarea unui istoric al absenței.

Restul de lumină se subțiază,

devine memorie vizibilă,

o urmă caldă într-un aer impersonal,

ca o idee refuzată de realitate,

dar acceptată de conștiință.

În această lentoare exactă

se naște o formă de înțelegere:

că nu tot ce dispare se pierde,

că nu tot ce rămâne luminează.

Uneori, existența se confirmă

prin ceea ce mai lasă în urmă.

Și eu rămân aici,

în acest interval nesigur,

nici deplin luminat,

nici definitiv în umbră,

păstrând cu grijă

acest rest de lumină -

nu ca speranță,

ci ca dovadă

Seara a fost prima trecere.

La început a fost tăcerea,

nu lipsa, ci adâncul

care așteaptă cuvântul.

Creația nu a fost explozie,

ci trecere:

din neființă în chemare,

din întuneric în rost.

Logosul a străbătut haosul

fără grabă.

Lumina nu a forțat, ci a chemat.

Toate au venit la ființă

prin ascultare.

Omul a primit această trecere în sine.

Creat din lut și suflare,

între pământ și cer,

chemat să continue

ceea ce Dumnezeu a început.

Dar creația nu s-a încheiat.

Ea se lucrează

în fiecare inimă

care învață tăcerea,

în fiecare minte

când forma nu mai rezistă harului.

Sfântul maxim a numit aceasta sinergie:

Dumnezeu lucrează,

omul răspunde.

Și când harul atinge făptura,

nu o shimbă în altceva,

ci o aduce

la ceea ce trebuie să fie.

Atunci creația se împlinește

fără zgomot,

iar omul devine loc al trecerii

din lume în Dumnezeu.

În taina nopții veșnicia plânge,

Și-n stele dorul lumii se răsfrânge,

Căci tot ce moare lasă-n urma sa

Un sunet stins, ce veșnic va cânta.

Prin noaptea rece trece un străin,

Și el aude un strigăt venit din senin,

E glasul stelei stinse-n vechi hotare,

Ecou de gând din vremi nemuritoare.

Un murmur blând din zare se revarsă,

Ca un ecou din steaua cea retrasă,

Și-n noaptea blândă, plină de tăcered,

se naște iar un dor fără putere.

Pe lacul nopții, umbrele se joacă,

Și vântul adie molcom peste apă

Un gând se-nalță tainic către cer,

Și-n el se pierde tot ce-i efemer.

Din miile de stele curg lumini amare,

Ca lacrimi reci din veacuri milenare,

Și-n ele simt un glas străin, necunoscut,

este chemarea cerului ce m-a făcut.

ÎNTRE PACE ȘI CLIPE

Copilăria mea încă aleargă

pe drumuri de pământ bătătorit,

printre flori care nu știu

că timpul trece repede.

ascult vântul cum șoptește

povești pe care le știa mama

și-mi dau seama că tot ce contează

rămâne în inimă

chiar dacă lumea se schimbă.

Am învățat să privesc cu blândețe

omul care trece pe stradă,

să dau un cuvânt bun,

să nu uit să iubesc

și să mulțumesc pentru fiecare zi.

Și chiar dacă orașul urlă,

și telefoanele tac,

încă mai pot găsi liniștea

într-un zâmbet întâmplător,

într-o mână întinsă

sau într-un gând bun

pe care îl păstrez pentru cineva.

Pentru că tot ce contează

nu se vede cu ochii,

ci se simte în inimă.

Deschid fereastra larg la casă,

Să simt cum aerul pătrunde,

E dimineața și încă sunt acasă

Cer o cafea și nimeni n-aude

Vântu-adie, îl simt adânc în nări,

În zare cocorii se-nalța spre nori,

Se duc în cârduri spre alte zări,

E toamnă târzie ce mușca din flori

Închid fereastra, ceva nu-mi place,

Panoul la PECO cu prețu-afișat,

Șoferul înjură și cruce își face,

Văzând benzina, ce sus a urcat

Ma-mbrac în grabă, îmi iau un trenci,

La piață s-ajung cu a mea doamnă,

Să cumpăr verdețuri, să pun în beci,

Legume și fructe, culese pe toamnă

În piață e lume și marfă pe-alese,

Să cumperi produse, prășite cu sapa,

Să-l vezi pe țăran cu roada pe mese,

Bănuți adunând, de la oameni cu mapa

Privesc spre stânga, aud în dreapta,

Negocieri de prețuri, nu se dă banul,

Toți vrem reduceri, vorbim în șoaptă,

Nu plătim țăranul, precum barmanul

Cu el ne târguim, la ultimul bănuț,

Și vrem un preț mai mic și la mărar,

Știm cine muncește pentr-un leuț,

Și cine primește baccișu-n buznar

Mă-ntreb retoric, pe mine și  tine,

De ce nu dăm banul cui se cuvine,

Când  toți cunoaștem destul de bine,

Cine-i în câmp, ca noi s-avem pâine

Mă-ntorc acasă cu portbagajul plin,

Cu multe verdețuri și alte crudități,

Sunt mulțumit, am cheltuit puțin,

Și-am pus în beci..destule bunătăți!

Calc pe pământul sfânt al țării

De care-s ancorat de zeci de ani,

De când mama mi-a dat un nume

Și m-adormea pe vers de..nani, nani. 

La școală am auzit cuvântul Terra

Și că aceasta e o planetă-n galaxie,

Ce se învârte ușor în jurul soarelui

După cum spuse, tova' de geografie.

Și tot atunci mi s-a sădit în minte

Grijă s-avem că ea ne este adăpost,

Și dacă nu vom ști s-o protejăm

În timp cu toții..vom plăti un cost.

Ajuns adult am început să înțeleg

Cât adevăr purta cuvântul profei,

Iar astăzi, mai mult ca niciodată

Omenirea e în preajma catastrofei.

Încă nu e târziu planeta s-o salvăm

Și pacea pe pământ să dăinuiască,

Să evităm să ne distrugem singuri

Iar cei ce vin..slova să ne-o citească!

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,

iau cuvintele și le-nec în mare.

Șuier luna și o răsar și o prefac

într-o dragoste mare.

Émotion d'automne

L'automne est arrivé, couvre mon cœur de quelque chose

avec l'ombre d'un arbre ou mieux avec votre ombre.

J'ai peur de ne plus te revoir, parfois

que je ferai pousser des ailes pointues jusqu'aux nuages,

que tu te cacheras aux yeux d'un étranger,

et il se fermera avec une feuille d'absinthe.

Et puis je m'approche des pierres et je me tais,

Je prends les mots et je les noie dans la mer.

Je siffle la lune, je la lève et je fais semblant

dans un grand amour.

S-a descătușat iarna

Din lacăte cu multe chei .

Vine zăpada ,

Mătură lunci ,

Ucide  frunze ,

Le calcă în picioare ,

Îngheță  ape ,

Ucide izvoare ,

Lacrimi  de floare ,

Anină în crengi ,

Strânge  cu trena-i

Frnzele  moarte .

Ucide  și sufletul  meu!...

O nouă zi se scaldă-n raze

Ce joacă-n cerul azuriu,

Fug peste solul argintiu

Și-n neaua albă scânteiază.

Trosnește aerul de ger,

La fel și arborii. Povara

De nea va cădea doar la primăvară,

Când soarele va străluci din cer.

Tril... Cântul unei păsări mici

Ce vrea-n zăpadă să se scalde,

Iar gerul-mi arde pe obraji...

O, amintiri atât de dragi, atât de calde!

Iarna pogorâse -n prag,

Cerne prin văzduh zăpadă 

Peste al nostru drag meleag 

Și gerului căzurăm pradă.

Crivățul suflă pe sticlă 

Dalbe flori de gheață,

Aripi se topesc în pâclă,

Pomii scutură mătreață.

Sub streșini țurțuri de cristal 

Sculptați cu măiestrie,

Sclipesc în zare ireal 

Ca o podoabă vie.

Lacul bocnă se făcuse,

Alunecând sub palmă.

Ecoul chinuit de tuse,

Se chirci sub o năframă,

Țesută din stropi de mătase ,

Ce roiesc in dansul magic,

Fulguie tăcut pe case,

Făurind Momentul tainic.

Prin nămeți plutea agale 

Umbra norilor n culori,

Pașii își croiesc o cale,

Simțind în tălpi fiori...