Ai căutat: "drugoe"
Nu au fost găsite rezultate!
Creaţii aleatorii :)
Amurgul duhurilor pierdute in etern
Printre demoni și morminte
Spiritele ne atrag prin forțe divine
Viață nesfârșită de apoi abia acum începe
Iar totul se termină în amurg
Printr-un etern nesfârșit
Dintre spațiu și timp
Duhurile pleacă urechea la strigarea noastră cu suspin
Învăluite de ura … se odihnesc în eternul somn
Urzela timpului ne cuprinde
Fără să ne gândim la cele mai importante lucruri
Materia murdară ne atrage spre rău
Dar nu realizăm că vom fii doar niște duhuri în nesfaristul amurg
Mă iubesc
Știu,pentru oameni nu însemna ceva,
Dar eu mă iubesc,
Mă iubesc pentru culorile gândurilor mele,
Pentru melodia sufletului,
Pentru ochii mei ca două stele,
Pentru frumusețea cu care văd marea,și omul,
Pentru ceea ce mă fac cuvintele mele,
Pentru viața ce pulseaza in mine..
Atât de imperfecta,și totuși,frumoasa,
Poate nu la chip,poate nu la trup,
Ce la imaginea aceea ce tine de inimă.
(Monica)
Recviem
Uscate zilele atârnă pe tulpină
Le smulge timpul alergând irațional
Ucise zboară pe o pajiște străină
Foșnind supuse recviemul natural
Privirea umblă căutând fără lumină
Scânteia ochilor s-a stins emoțional
Șade-ntunericul plângând ziua senină
Murmură misa inspirată cauzal
Tristețea caută speranța clandestină
Ascunsă-n suflet e-mbrăcată rațional
Înfige-n inimă săgeata asasină
Lăsând otrava să pătrundă visceral
Concert de lacrimi se aude în surdină
Curgând vibrează pe obraz un recital
E recviemul scris de liniștea sublimă
Cuvinte calde au murit sentimental
Sufletu-i smuls neașteptat din rădăcină
Zburând se scutură lipsit fundamental
Cade răpus în hipogeu fără de vină
Îi cântă norii recviemul procesual
Cortegiul viselor pierdute mă deprimă
Încolonate se îndreaptă spre sanctuar
Petrec blazate biata inimă infirmă
Sfârșită bate recviemul infernal
Pământul cade năvălind ca o cortină
Ascunde dragostea în gânduri abisal
Iubirea plânge refuzată în surdină
Doar recviemul se aude pe fundal
Cred
Știu,
Cred,
Voi iubi,
Nu există frică, nici îndoieli,
Doar fericire de a crea.
Sunt valuri de căderi,
Dar am puterea să mă ridic,
Și toți, cu uimire,
Văd cine pot deveni.
Ești unică,
Iubește-te pe tine însăți,
Nu lăsa vorbele rele
Să-ți întunece sufletul.
Cred,
Știu,
Vei fi mereu plină,
Doar de tine însăți,
Și îndrăgostită de viață.
Suras de muză
Mă îmbăt cu dezordinea cuvintelor
Știu să legiferez două texte literare
Devin critic cand moralul tău de critic literar
e judecat dur de muză.
Să mă înveselesc cu gandul la muză
ce se frămantă în gol de erori literare
puse capcană de niște poeți iscusiți,
la limbajul poetic,
Muza dorește să judece poeții și poeziile
dar nu o face,
în schimb le dă o inspirație fructoasă
pe calea poetică.
Nu...
Din vârfuri de munte mă cheamă tăcerea,
Nu duhul, ci vântul îmi cântă durerea,
Și-n urme pierdute sub cerul cărunt,
Pământul îmi strigă pasul mărunt.
Sub tălpi se destramă o iarnă târzie,
Nu timpul, ci soarta, viața mi-o scrie,
Și-n clipa ce-ngheață în pumn uneori,
E îndeajuns să trăiești și să mori.
Din piept se desprinde o umbră, o șoaptă,
Nu teamă, ci neîncrederea ce stă și așteaptă,
Și-n drumuri pierdute, sub ploaia nebună,
Aievea mă plimb cu toate zilele-n mână.
Sub pleoape am umbre de vise străine,
Nu pasul, ci dorul mă duce spre tine,
Iar viața mă-îmbie cu șoapte mieroase,
Când totul în jur a minciună miroase.
Se frânge-n lumină un cântec târziu,
Nu moartea, ci ruga mă duce-n pustiu,
Iar pașii lăsați peste dâre de scrum,
E urma ce duce spre ultimul drum.
Amurgul duhurilor pierdute in etern
Printre demoni și morminte
Spiritele ne atrag prin forțe divine
Viață nesfârșită de apoi abia acum începe
Iar totul se termină în amurg
Printr-un etern nesfârșit
Dintre spațiu și timp
Duhurile pleacă urechea la strigarea noastră cu suspin
Învăluite de ura … se odihnesc în eternul somn
Urzela timpului ne cuprinde
Fără să ne gândim la cele mai importante lucruri
Materia murdară ne atrage spre rău
Dar nu realizăm că vom fii doar niște duhuri în nesfaristul amurg
Mă iubesc
Știu,pentru oameni nu însemna ceva,
Dar eu mă iubesc,
Mă iubesc pentru culorile gândurilor mele,
Pentru melodia sufletului,
Pentru ochii mei ca două stele,
Pentru frumusețea cu care văd marea,și omul,
Pentru ceea ce mă fac cuvintele mele,
Pentru viața ce pulseaza in mine..
Atât de imperfecta,și totuși,frumoasa,
Poate nu la chip,poate nu la trup,
Ce la imaginea aceea ce tine de inimă.
(Monica)
Recviem
Uscate zilele atârnă pe tulpină
Le smulge timpul alergând irațional
Ucise zboară pe o pajiște străină
Foșnind supuse recviemul natural
Privirea umblă căutând fără lumină
Scânteia ochilor s-a stins emoțional
Șade-ntunericul plângând ziua senină
Murmură misa inspirată cauzal
Tristețea caută speranța clandestină
Ascunsă-n suflet e-mbrăcată rațional
Înfige-n inimă săgeata asasină
Lăsând otrava să pătrundă visceral
Concert de lacrimi se aude în surdină
Curgând vibrează pe obraz un recital
E recviemul scris de liniștea sublimă
Cuvinte calde au murit sentimental
Sufletu-i smuls neașteptat din rădăcină
Zburând se scutură lipsit fundamental
Cade răpus în hipogeu fără de vină
Îi cântă norii recviemul procesual
Cortegiul viselor pierdute mă deprimă
Încolonate se îndreaptă spre sanctuar
Petrec blazate biata inimă infirmă
Sfârșită bate recviemul infernal
Pământul cade năvălind ca o cortină
Ascunde dragostea în gânduri abisal
Iubirea plânge refuzată în surdină
Doar recviemul se aude pe fundal
Cred
Știu,
Cred,
Voi iubi,
Nu există frică, nici îndoieli,
Doar fericire de a crea.
Sunt valuri de căderi,
Dar am puterea să mă ridic,
Și toți, cu uimire,
Văd cine pot deveni.
Ești unică,
Iubește-te pe tine însăți,
Nu lăsa vorbele rele
Să-ți întunece sufletul.
Cred,
Știu,
Vei fi mereu plină,
Doar de tine însăți,
Și îndrăgostită de viață.
Suras de muză
Mă îmbăt cu dezordinea cuvintelor
Știu să legiferez două texte literare
Devin critic cand moralul tău de critic literar
e judecat dur de muză.
Să mă înveselesc cu gandul la muză
ce se frămantă în gol de erori literare
puse capcană de niște poeți iscusiți,
la limbajul poetic,
Muza dorește să judece poeții și poeziile
dar nu o face,
în schimb le dă o inspirație fructoasă
pe calea poetică.
Nu...
Din vârfuri de munte mă cheamă tăcerea,
Nu duhul, ci vântul îmi cântă durerea,
Și-n urme pierdute sub cerul cărunt,
Pământul îmi strigă pasul mărunt.
Sub tălpi se destramă o iarnă târzie,
Nu timpul, ci soarta, viața mi-o scrie,
Și-n clipa ce-ngheață în pumn uneori,
E îndeajuns să trăiești și să mori.
Din piept se desprinde o umbră, o șoaptă,
Nu teamă, ci neîncrederea ce stă și așteaptă,
Și-n drumuri pierdute, sub ploaia nebună,
Aievea mă plimb cu toate zilele-n mână.
Sub pleoape am umbre de vise străine,
Nu pasul, ci dorul mă duce spre tine,
Iar viața mă-îmbie cu șoapte mieroase,
Când totul în jur a minciună miroase.
Se frânge-n lumină un cântec târziu,
Nu moartea, ci ruga mă duce-n pustiu,
Iar pașii lăsați peste dâre de scrum,
E urma ce duce spre ultimul drum.