O pasăre de pradă e iubirea

Am un secret iubito

Şi acum că ne-am luat,

Am să ţi-l spun şi ţie,

Sunt hoţ şi te-am furat.

Povestea este simplă,

Chiar de la început,

Când ne plimbam pe alee,

Îţi luam câte un sărut.

Iar când şedeam pe banca

De sub bătrânul tei

Şi te-mbăta parfumul,

Îţi luam şi două, trei.

Să nu găseşti sărutul,

Ce tocmai îl furam,

Prevăzător din fire,

La inimă-l puneam.

Îl ascundeam chiar unde

Păstrez amestecate,

Dragi amintiri cu tine

Şi dorurile toate.

Acum că ai aflat,

Să nu declari război,

Săruturile luate,

Ţi le voi da-napoi.

Ce dacă fapta e gravă,

Nevinovat pledez,

Că am o circumstanţă...

Doar ştii cât te iubesc!

Sub soarele iubirii,

Mereu e primăvară

Şi înfrunzesc arinii,

Mereu cocorii zboară.

Mereu au flori salcâmii

Şi roşii-s trandafirii,

Ca ale tale buze,

Sub soarele iubirii.

Şi e mereu explozie

De verde prin livezi,

Şi dealurile arată

Ca ochii tăi cei verzi.

Şi-ntruna cântă mierla,

Şi izvoru'-ntruna curge,

Şi glasul lor se-ngână

Cu glasul tău cel dulce.

Sub al iubirii soare,

Dă iarba să răsară,

Mereu răsare o floare,

Mereu e primăvară.

Doar trupul tău fierbinte

Ca a soarelui dogoare,

Mai mult aduce a vară,

Sub al iubirii soare.

Chiar dacă ne năşteam departe

Şi-n alte galaxii trăiam,

Ne-ar fi legat aceeaşi soartă,

Că tot pe tine te iubeam.

Şi oriunde-n timp ne-am fi născut,

Mai la-nceput sau la sfârşit,

Am fi avut aceeaşi soartă,

Că tot la fel te-aş fi iubit.

Deci, scriu această poezie,

Cu gândul să-ţi mărturisesc,

Din când în când, când vei citi-o,

Că-n timp şi spaţiu...te iubesc!

Probabil că te-ntrebi

De ce te tot privesc,

Fiindcă nu ştiu iubito

Şi mâine de trăiesc.

De ce te alint întruna

Aşa stăruitor,

Fiindcă orice-i posibil

Şi poate mâine mor.

Şi mă întrebi surprinsă

De ce de tine scriu,

Fiindcă mă tem ca mâine

Să nu fie târziu...

Vreau doar să mă asigur

Că mă comport cu tine

Ca şi cum niciodată

Nu va mai fi alt mâine.

Total nonconformistă,

Pe plajă înspre mine,

Din spuma mării vine

O tânără nudistă.

Sub delicata-i faţă

Văd forme apetisante,

Măsuri mirobolante,

O amforă în viaţă.

Pe lângă mine trece

Şi după atâta mare,

Ea se opreşte-n soare

La haine, vrând să plece.

Ah, îngere de-ai face,

Sub soarele de foc,

Să stea timpul în loc,

Să nu se mai îmbrace.

Prin parcul ăsta doamnă,

Mai ştii când te-am văzut?

Era-nceput de toamnă,

Când totul a-nceput.

Sub salcia asta uite,

Stăteai când te-am zărit,

Venise toamna iute

Şi august lua sfârşit.

Pe banca asta iată,

Ţi-am dat primul sărut,

Trecea septembrie-n grabă

Şi octombrie a-nceput.

Şi-n deget pe alee,

Acest inel ţi-am pus

Şi-ai devenit femeie,

Şi era noiembrie dus.

Prin parcul ăsta doamnă,

Şi azi încă venim,

Şi este iarăşi toamnă,

Şi încă ne iubim.

Ineca-tu-m-am de parfumul morbid,

Desele crengi, in sicriu' de molid...

Infrigurat e universul lui Saturn,

Hercul' infrange, eu nu curm.

Parfumul efemer, al dragostei etern,

Legatura rupta a materialului tern.

Ura, desparte numeroase turme,

Iubirea despica ale inimii urme... 

Irigă pustiul din mine, Doamne,

căci uscăciunea m-a învățat să tac.

Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască

în lutul acesta ars de așteptare.

Mi-am pierdut lacrimile

printre pietrele care mi-au fost pat,

și dorul — odată izvor —

s-a întors în mine ca un spin.

Unde e roua Ta,

cea care odinioară îmi uda privirea

în zorii rugăciunii?

Unde e atingerea Ta

ce făcea din rănile mele candele?

Pustiu sunt, Doamne,

dar nu piatră.

Încă mai simt cum sub coajă

se frământă o sete ce nu moare.

Trimite o adiere din Duhul Tău

să-mi răscolească nisipul inimii.

Dă-mi o rană care sângerează lumină

și o rană care nu uită să spere.

Irigă-mă, Doamne,

nu cu belșug, ci cu Tine.

Un strop din Tine

poate face din deșert o grădină.

Prefer să tac când alţii spun

Poveşti şi snoave, fel de fel,

Cu zmei cu aripi de oţel,

Cu puşti, din bâtă de alun...

Nu-i felul meu să zic ceva

Numai de dragul de-a fi zis;

Căci vorba este un zapis

În stare a te obliga

Să faci ce n-ai fi vrut să faci,

Să fii ce nu ai vrea să fii.

Cuvintele, dacă nu ştii,

Sunt nemiloşii tăi ortaci!

La începutu-acestui veac

Atât de multă vorbărie,

E-o nemiloasă pandemie

Ce pare să nu aibă leac!

Şi, în sfârşit, un glas în plus

De ce aş face să răsune?

De ce să pun şi pasiune

Când nu se-aude ce am spus?

Nu sunt absurd şi nici posac

Dar, cum am spus-o mai devreme,

Ca rezumat acestei teme:

Când toţi vorbesc, prefer să tac.

Lucrarea Domnului există,

Dar fără de credință ea,

Nu are ea putere,

Spre a se realiza.

Cu rugăciunea noastră,

Ne ajută neîncetat,

Ce însuși noi îi cerem,

Să fie realizat.

Dacă în rugăciune,

Nu pui sufletul tău,

Ca floarea-i fară apă,

Se usucă tot mereu.

Credința noastră este...

Lucrul cel important,

Ea e dată de Domnul,

Cel mult prea lăudat.

S-au inchis portile iadului

Pentru cei ce gresesc la ordinea zilei

Intentionat...

Raul se zbate alaturea de noi

Oamenii isi poarta dusmanie la tot pasul

Iar dragostea e un concept de mult uitat

Daca e sa fie ceva adevarat...

Minciunile se scurg pe buzele noastre

Ca mierea florilor de mult ofilite

Ne iluzionam reciproc pana la loc comanda

Si traim viata derulata cu telecomanda.

Ce zile goale...

Sub candelabre grele, de cristal,

Se-ntinde masa ca un vis feeric,

Iar fiecare farfurie-i un portal

Spre-un tărâm de artă și misteric.

Prin catifea și aur poleită,

Se-așază tainele din bucătărie,

Fiecare fel devine o ispită,

Un poem servit pe albă armonie.

Pâinea se frânge ca versul dintâi,

Din miezul său se naște o poveste,

Iar untul moale, uns cu pasătui,

E rima blândă ce de suflet crește.

Peștele, prins din ape de cristal,

Plutește lin în sosuri de smarald,

Ca un catren curat și imoral,

Ce-și poartă farmecul în gust rafinat.

Vinul rubiniu, scos din pivniți vechi,

E strofa care cântă fără grabă,

Din cupa-naltă curg nectare reci,

Și ard în piept ca-n inimă o sabă.

Și prăjitura, dulce-n final,

E rima-ntoarsă, cea mai așteptată,

Ea pune sigiliu triumfal

Pe poezia mesei încununată.

Majestate, festin de vis și cânt,

În fiecare mușcătură e destin,

Ospățul devine legământ,

Și arta hranei — un veșnic divin.