O pasăre de pradă e iubirea

De-aş fi pământ în glastră

Şi tu a mea floare,

Te-aş ţine ca în palmă,

Cu săruri şi cu soare.

Aş fi atent cu tine,

Să ai tot ce-ţi doreşti,

Ţi-aş da apa din mine,

Să nu te ofileşti.

Am sta sus la fereastră,

Să poţi fii admirată,

În rochia din petale

Şi frunze-nveşmântată.

Te-aş îndemna întruna,

La cât de dulce eşti,

În vizită la tine,

Albine să primeşti.

Te-aş apăra desigur

De gâzele mai mari,

De mitocana muscă

Şi trântorii hoinari.

Am fi ca o regină

Şi un cavaler de lut,

Ţi-aş da pe rădăcină,

Teluricul sărut.

Şi ai deveni o mamă

Şi eu aş fi un tată,

Pe lângă noi în glastră

Cu un boboc de fată.

Şi ne-am petrece viaţa,

Pământ şi două fire,

Tot în parfum de floare,

În tihnă şi iubire.

De s-ar mira oricine,

Trecând pe la fereastră,

Atâta fericire

Să vadă într-o...glastră!

Aş vrea o picătură

De ploaie ca să fiu,

Să pot cădea fecioară

Pe sânul tău zglobiu.

Cu mâna-ţi delicată

Să mă opreşti uşor,

Atunci când de acolo

Mai jos vreau să cobor.

Aş vrea cumva o rază

De soare să devin,

Să pot cădea fecioară

Pe gâtul tău cel fin.

Să te retragi sfioasă

În umbra de sub nuc,

Atunci când de acolo

Pe buze vreau să-ţi urc.

Aş vrea să fiu o floare,

Într-un salcâm să fiu,

Să pot cădea fecioară

În păru-ţi castaniu.

Tu să mă prinzi în bucle

Cu mâna, graţios,

Atunci când de acolo

Vreau să mă las mai jos.

Aş vrea un vânt de vară

Să fiu, ce adie uşor,

Să pot cădea fecioară

Peste al tău picior.

Tu să-ţi fereşti piciorul

Sub rochia de satin,

Atunci când de acolo

Vreau să mai urc puţin...

Degeaba se-ncălzeşte

Şi soarele-i pe cer,

Şi nu mai este ger,

Şi nici omăt pe creste.

Degeaba mierle cântă

Şi pui prin cuiburi cresc,

Şi zarzări înfrunzesc,

Şi iezi se iau la trântă.

Degeaba-i primăvară

Şi peste tot sunt flori,

Şi-s peste tot culori,

Şi e frumos pe afară.

Şi chiar dacă răsună

Glas de cocor întors,

Degeaba-i, n-are rost,

În oameni încă-i brumă.

Iubirea e o tânără frumoasă,

Cu pielea-ntinsă, albă cu pistrui

Sau neagră sau de altă rasă,

Cu ochii verzi, albaştri sau căprui.

Cu gesturi delicate, pudibonde

Şi zâmbet inocent şi generos,

Cu bucle roşii sau cu bucle blonde

Sau negre ca şi lemnul de abanos.

Cu glasul cristalin, catifelat,

Ce ca un susur de izvor răsună,

Cu vorbele rostite aşezat

Sau, dimpotrivă, cu vervă nebună.

Cu buze dulci ca flora meliferă

Şi gâtul graţios şi alungit,

Cu sânul sau rotund precum o sferă

Sau ca un con cu vârful ascuţit.

Cu şolduri mlădioase şi picioare,

Ce ies de sub rochiţe elegante,

Cu braţul plin de roze încântătoare

Sau crini sau gladiole colorate.

Iubirea e o angelică făptură,

Sensibilă, discretă, misterioasă

Sau plină de lumină, de căldură...

Iubirea e o tânără frumoasă!

Doamne, Ţie-Ţi mulţumesc,

Că ai fost cu mine bun,

Că ai fost cu mine darnic

Şi-am prins vârsta de acum.

Că de m-ai fi luat în grabă,

N-apucam să fac şi bune,

N-apucam să înţeleg

Ce contează-n astă lume.

Să pricep că am greşit,

Şi faţă de fiecare,

Şi faţă de Tine, Doamne,

Şi acum să-mi cer iertare!

Tu, iartă-mă, Hristose!

Tu iartă-mă, că-s om

Şi că sunt şi piron

Ce încă-Ţi trec prin oase.

Că-n coastele-Ţi împunse,

Eu suliţă încă sunt

Şi spin pe capul sfânt

Şi oţetul de pe buze.

Tu, iartă-mă, Isuse!

Că Te tot răstignesc,

Cum tot păcătuiesc

Şi tot îmi caut scuze.

De parcă nu-Ţi ajunge

Să simţi de sânge scurse

Picioarele-Ţi străpunse,

De mii de ani pe cruce.

Tu, iartă-mă, Isuse!

La început a fost dorința

de a ajunge mai repede,

de a scurta distanța

dintre întrebare și răspuns,

dintre „eu” și „tu”.

Am construit din lumină

drumuri fără praf,

orașe care încap într-un buzunar,

memorie mai mare

decât ne poate cuprinde.

tehnologia ne știe chipul,

ne cunoaște vocea,

pașii mărunți de zi cu zi.

Ne numără bătăile

când uităm să ne ascultăm inimile.

Sunt online,

dar uneori absenți.

Înconjurați de semnale,

dar flămânzi de sens.

Derulăm vieți străine

în timp ce a noastră

așteaptă să fie trăită.

Și totuși, prin fire și cod,

trimitem speranță

învățăm, vindecăm,

salvăm timp, salvăm vieți.

Tehnologia nu e vină, ci oglindă.

Ne arată cât de repede gândim

și cât de greu simțim.

Viitorul nu e scris în algoritmi,

ci în alegerile noastre:

dacă vom folosi mașinile

ca să fim mai mari

sau mai siguri.

căci adevărata conexiune

nu are semnal,

dar ține. 

Pe masă a rămas 

un rest de lumină obosită,

subțire și tremurată,

ca respirația unei zile

care a învățat

să se retragă fără zgomot.

Nu arde, nu mângâie -

doar insistă să fie.

Ferestrele o țin captivă o clipă,

ca pe un adevăr fragil,

apoi o eliberează lent

pe podeaua rece,

unde cade asemenea unei promisiuni

care nu mai cere să fie împlinită.

Lucrurile, așezate cu o rigoare tăcută,

își poartă formele ca pe o vină minoră,

Masa, scaunul, peretele -

toate respiră egal,

martori neutri ai timpului

care a trecut fără martori.

Umbrele cresc în colțuri disciplinate,

ca niște gânduri care știu

unde să se oprească.

Întunericul nu invadează,

ci negociază fiecare suprafață,

cu răbdarea unui istoric al absenței.

Restul de lumină se subțiază,

devine memorie vizibilă,

o urmă caldă într-un aer impersonal,

ca o idee refuzată de realitate,

dar acceptată de conștiință.

În această lentoare exactă

se naște o formă de înțelegere:

că nu tot ce dispare se pierde,

că nu tot ce rămâne luminează.

Uneori, existența se confirmă

prin ceea ce mai lasă în urmă.

Și eu rămân aici,

în acest interval nesigur,

nici deplin luminat,

nici definitiv în umbră,

păstrând cu grijă

acest rest de lumină -

nu ca speranță,

ci ca dovadă

Orișicine-i acolo sus,

în fiecare zi, la un test m-a pus.

De rareori sunt pregătit,

și de multe ori m-am îmbulzit

El, într-o singură zi,

teste poate da mii și mii.

„Fete, glume, oameni... diferiți,

câte-un test pe zi tu meriți”

Dar dacă astea o fi doar teste,

Cum va fi oare,

la examenul cel mare?

Un iubitor de vise, am devenit în timp

Și un poet oniric, rareori lucid.

Frenetic când pe brațe, se contopesc încet,

Pixul și cu foaia, mirific sentiment.

Mă plimb spre orizonturi, vagi, imaginare

Și îmi urmez visele cuprins de alienare.

Străbat în lung și-n lat un drum rece, pustiu

Un drum de țară vechi ce pare alotriu.

Prin nori de praf și ceață o lumină se vede,

Ce-n fiecare seară spre apus purcede,

Apare dimineața, calea mi-o luminează,

Mintea ostenită permanent mi-o ține trează.

Lumina ei m-apasă, mi-e în suflet astenie,

Corpul mi-e obosit dar pixul încă scrie.

Și când ajung aproape de-ambiție condus,

Se mistuiește-n zare iar eu mă simt răpus.

În fiecare noapte, mă pierd în întuneric.

Tot mai agitat, am devenit coleric.

Vise deșarte, mă poartă spre apus,

Exteriorul mi-e intact dar sufletul distrus.

Doamne,

sunt obosit de atâta mizerie străină,

de atâtea răni care nu sunt ale mele,

dar pe care le port în sufletul meu

ca și cum ar fi fost împănate adânc

în carnea mea.

Am primit durerea ca pe un dar,

un dar care nu îmi este al meu,

dar care m-a învățat să simt

fiecare frântură de durere

ca și cum ar fi fost a mea.

Mă tem să las această povară,

căci cum voi înțelege eu, Doamne,

dacă nu trăiesc în străinătatea

celorlalți?

Cum voi ști, cum voi învăța

dacă nu sunt eu însumi

măcar o fărâmă din chinul lor?

Dar nu mai pot, Doamne.

Nu mai pot purta atâtea păcate

care nu sunt ale mele.

Ia-le asupra Ta Doamne,

căci nu sunt vrednic a le purta.

Fă-mă ușor, Doamne,

fă-mă ușor ca o pană

care poate fi luată de vânt

fără ca să lase urme.

Fă-mi liniște în suflet,

și eliberează-mă din străinătatea altora,

și clădește-mi

altfel mântuirea.

Departe cu minciuna, 

N-ai lăsat-o pe niciuna,

Dar de ce o înfăptuiești, 

Nu