Nuntă

Mai ții tu minte, sat bătrân,

Când fierbea laptele-n căldări,

Când râdeau pruncii pe la fân

Și miroseau a flori și mări?

Când clopotele-n zori băteau

Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,

Când păsări albe se-ntorceau

Și ulița era netoaptă?

Când joia stăteau la răscruci

Bătrânii-n straie de lumină,

Vorbind de morți, de vremi mai dulci,

Cu ochii plini de rădăcină?

Acum doar vântul mai șoptește

Prin case stinse, fără fum,

Doar ploaia ușilor jelește

Și scârțâie-ntristat pe drum.

În prag, bunica nu mai iese,

Nici tata nu mai sapă-n vie...

Doar luna peste văi culese

Mai poartă visul dintr-o mie.

Și-mi pare că aud în noapte

Un bucium stins, un pas uitat...

Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—

S-a dus și ultimul băiat.

Moartea n-are nici glugă,
nici cal.
Are doar o coasă ruginită
și răbdare.
O ține la dos
și vine seara,
când toți dorm
și-și scutură visele.
Trece ușor,
ca o frunză tăiată-n aer,
și lasă în locul tău
o liniște
care nu poate fi strigată.

La douăzeci de ani, sub cer de primăvară,
Ne-am întâlnit ca focul cu scânteia vie,
Credeam că lumea toată ne e scară
Și veșnicia, lucru de-o zi.

Ne-am jurat dragostea cu glas nebun,
Râzând de timp și de mormânt,
Căci moartea ni se părea un zvon
Iar viața, un cuvânt flămând.

La treizeci de ani, sub fruntea-ngândurată,
Ne-am revăzut mai rari în zâmbet,
Cu visele puțin tocite-n poartă
Și dorul mai așezat în cuget.

Vorbeam de rost, de drum, de pâine,
De ce-am fi fost și n-am ajuns,
Iubirea nu mai ardea, rămâne
Ca jarul mut, dar nepătruns.

La patruzeci, sub cer de toamnă grea,
Ne-am întâlnit ca doi străini cunoscuți,
Cu riduri noi și altă grea povară
Și ochii mai adânc tăcuți.

Nu ne-am mai spus ce ne durea,
Știam prea bine fiecare,
Iubirea nu mai cerea ceva,
Era o taină, nu-ntrebare.

La cincizeci de ani, sub frunza moartă,
Ne-am revăzut ca doi supraviețuitori,
Cu sufletul ca o casă spartă
Și pașii plini de vechi erori.

Ne-am ținut mâinile o clipă doar,
Ca doi ce-au învățat pierderea,
Iubirea nu mai era hotar,
Ci însăși adânca tăcerea.

La șaizeci de ani, în iarnă blândă,
Ne-am întâlnit fără cuvinte multe,
Privirea spunea tot ce se-ascundă
În vieți trăite pe jumătate.

Nu mai era dor, nici vină,
Ci doar o pace dureroasă,
Iubirea, o icoană veche, plină
De rugăciuni nerostite-n casă.

La șaptezeci de ani, sub cer stins,
Am venit singur la întâlnire;
Tu nu mai erai, și-am înțeles
Că moartea nu cere iubire.

Am stat pe banca știută-n vânt
Și-am vorbit ca și când ai fi,
Căci dragostea nu moare-n pământ,
Doar trupul cade, nu și ce știe.

La optzeci de ani, cu pasul rar,
Am venit totuși, deși eram gol,
Și-am stat de vorbă cu tine-n zadar
Ca și cu propriul meu ocol.

Nu mai plângeam, nu mai ceream,
Eram doar umbră ce-și aduce aminte,
Iubirea nu mai ardea, rămânea
Ca un nume spus fără cuvinte.

La nouăzeci de ani nu ne-am mai văzut,
Căci amândoi eram de mult plecați,
Dar poate, dincolo de început,
Ne-am recunoscut fără de pași.

Și poate-acolo, unde timpul cade
Și anii nu mai au putere,
Ne-am întâlnit, nu ca odată,
Ci ca adevăr fără durere.

Căci dragostea ce n-a fost viață
Devine veșnicie curată:
O întâlnire rară pe pământ,
Dar una singură, adevărată.

Ușa n-a scârțâit când ai plecat,
Ai închis-o prea lin, ca să doară,
Dar casa, sărmana, a știut
Că nu vei mai trece pe scară.

Pereții îți poartă umbra în ziduri,
În aer miroase a vechi,
Dar nimeni nu vine, nimeni nu bate,
Și cheia ruginește-n tăceri.

Și-n noaptea aceasta mă culc tot aici,
În casa ce-ai părăsit.
Dar știu că pereții se vor dărâma,
Și mâine, poate, voi ieși.

Te port cu mine ca pe-o lipsă grea,
ce nu se vindecă, ci mă așază;
în fiecare pas e urma ta,
ca un cuvânt pe care nu-l mai scapă gura, dar mă arde.

Mi-e dor nu ca de-o rană ce se-nchide,
ci ca de aerul ce nu ajunge;
trăiesc atent, să nu se vadă
cât de adânc prezența ta mă frânge.

În nopți târzii, când totul pare drept,

chem numele-ți încet, fără chemare;
nu vreau să vii, vreau doar să știu că ești,
cum știe inima de sânge: doare.

Și dacă lumea mi-ar lua pe rând
tot ce-am numit vreodată alinare,
rămâi tu , dorul meu constant și sfânt,
neostoit, ca foamea care știe să mă țină-n stare.

Doamne,
Cel ce ești peste toate și în toate,
Cel ce vezi și când închid ochii,
Cel ce numeri firele de păr
și gândurile pe care le ascund sub limbă,

îți vorbesc cu mâna stângă
pentru că dreapta mea minte frumos.

Binecuvântează-mi începutul,
căci sfârșitul îl stric singur.

Tată,
am venit la Tine murdar,
dar nu de noroi,
ci de amintiri calde
care nu se spală cu apă sfințită.

Îmi aduc aminte de trupuri
așa cum alții își aduc aminte de icoane.
Le știu formele pe de rost
și totuși mă mir
că nu mă arde fulgerul.

Spune-mi:
păcatul e în carne
sau în dorința de a nu fi singur?

Doamne al oștirilor,
eu nu lupt ca sfinții.
Eu mă târguiesc.
Îți dau post
ca să-mi lași o amintire.
Îți dau o lumânare
ca să nu-mi ceri inima întreagă.

Mi-e frică de mântuire,
Doamne.
Prea multă lumină
pentru ochii mei obișnuiți cu penumbra.
Prea mult adevăr
pentru un om care și-a clădit viața
din jumătăți de mărturisire.

Iartă-mă
că Te folosesc ca decor
când îmi convine
și ca judecător
când mă sperii.

Iartă-mă
că spun „voia Ta”
cu speranța secretă
că nu o vei face.

Doamne,
dacă mă vezi tăcând,
să știi: nu m-am lepădat.
Doar mi-e rușine.

Rușinea mea nu e refuz,
e singurul adevăr
pe care încă îl pot spune fără să tremur.

Primește rugăciunea mea stângace,
scrisă strâmb,
cu cerneală care încă miroase a trup,
și dacă nu poți să mă cureți,
măcar ține-mă aproape,

ca pe unul care încă se luptă
și n-a învățat
să creadă fără să sângereze.

Amin.

După ușile închise ale unui zâmbet larg
ce îmbrățișează chipul,
ascunse rămân frământările...
lacrimile se strâng în lacul sufletului.

Acest lac, odinioară,
purta albastrul imaculat al copilăriei…
anii au crescut pe el asemenea nuferilor —
ah, ce nuferi frumoși l-au împânzit.

Dar rădăcinile lor
au tulburat cristalinul apei.

Frământările se cuibăresc, se îmbulzesc
într-un cuib prea mic să le poată adăposti...
prea plin, prea greu să mai reziste.

Și iată — plesnește
precum un elastic
de care norii sunt legați de pământ.

În clipa rupturii, cerul plânge,
fiindu-i lovit obrazul conștiinței,
o durere adâncă,
pentru că a cedat —
a cedat presiunii furtunilor
ce bat în pânzele sufletului.

Frământările —
un fel de nuferi:
grație și frumusețe la suprafață,
rădăcini care tulbură
apele sufletului.

Satul meu copilăresc ,

Eu cu drag mi-l amintesc

Iar acum vă povestesc,

Ce din inimă iubesc



De ulița casei mele,

Îmi amintesc cu plăcere 

Cum vara mă jucam ,

Cu prietenii râdeam



La bunicii mei acasă,

La bunica mea frumoasă

La bunicul muncitor,

N-am să uit iubirea lor



Iar acum totu-i pustiu,

Ce mai este nu mai știu

Doar bătrâni mai sunt acasă ,

Așteptând copii să vină,

Să stea cu toți la masă



Au plecat în țări străine

Ca să aibe bani de pâine ,

Să vină în țara lor frumoasă 

Că-i așteaptă cineva acasă.

Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale. 

Urlã lupii-n Cioaca Morii,

Urlã la Releu!

Se-nspãimântã trecãtorii,

Mã-nspãimânt şi eu!

Urlã lupii în Fundata,

Şi, urlând aşa,

Sar deodatã, gata-gata

De-a mã sfâşia!

Urlã lupii-n Câmpul-Babii

Urlã satu-ntreg;

Şi de ce se mirã şvabii,

Chiar cã nu-nţeleg!

Urlã lupii, urlã-ntruna

În Vârf la Grãdini;

Urlã cãtre cei de-ai casei

Şi-apoi la strãini!

Urlã lupii! Sigur, urle,

Cât mai pot urla!

Cã n-au cum, o veşnicie

Sã tot urle-aşa!... 

Râvnim adeseori vulcanic

Spre strălucire,laudă,avere

Prizionieri compuși dintr-un produs metalic,

Sevraj stilat sorbim tăcuți plăcere

Poțiune cu efect real

Uităm modestele origini,

Ne cățărăm pe-naltul piedestal

Prețios prilej ne înbucură în inimi

Străbunii ce nu-i mai amintim

Sunt doar tablou umplut de acuarelă

Și totuși datorită lor trăim,

Ei fiind și azi o santinelă

Defilăm acum cu papion la gât

De un alb papal noi îmbrăcăm veșminte,

Extaz dulceag trăim! dar cât?

Căci falsa pace naște doar morminte.

LUMINA DE DIMINEAȚĂ

Dimineața se strcoară ușor

printre perdele,

aducând cu ea

mirosul de pâine caldă

și cântecul nevăzut al păsărilor.

Îmi amintesc de vocea mamei

care spunea: „Fii bun, copile,

chiar și când lumea pare surdă.”

Și în aceste clipe mici,

între ceasuri și pași grăbiți,

învăț să văd lumina

într-un zâmbet curat.

Pentru că viața, așa cum e ea,

nu stă în clădiri înalte sau telefoane,

ci în inimile care iubesc,

în oameni care rămân,

în gesturi care nu se uită.

Domnule doctor, mă doare un nerv,

Chiar in călcâiul lui Ahile.

Îs ingrozit cumplit de moarte... serios!

Şi Dumnezeu e îngrozit de mine...

Ah! Şi măseaua minții a străpuns

Acut din falcă prin obraz

Şi-acum îmi palpitează ochiu-nchis

Şi m-amețeşte-un iureş de cromatic nărăvaş.

Nu înțelegi?! Dă-mi un diazepam!

Te rog....frumos! Căci nuuu maaai pooot...

Sunt copleşit... şi parcă simt ceva calamitos,

muşcând brutal din nervul vag.