Nisipul din clepsidră

Ajută-mă dându-mi cuvinte
În clipa dangătului de sinceritate
Fii  ființa care mă cunoaște  
De vrei să arăți că  mă știi în toate.
Alege ce-aș vrea  să îmi cânte
Harpa, la ora înserării  liniștite
Nu-mi mai vorbi șoptind cuvinte
Din gândurile uneori  împrumutate.
Și lasă albul alb fără de pete
Vreau numai florile să fie colorate
Din gândurile ce-s sortite
Ajută-mă sa-mă slobod  de noi ispite.

Dacă, ai sfărâmat cu gândul privirii un licăr din vitraliul vieții, am să te iert, lipindu-l cu-a irisului meu culoare…

De-i cerul tău înnorat și sufletul ți-i gol, am să-ti dăruiesc o tușă de senin din cerul meu ;cândva copil fiind am primit-o în dar…

De vrei să-nchizi ferestre,să-ncui uși, seifuri și secrete, probează cheia și-apoi închide. Dar niciodată ușa sufletului să nu rămână ferecată…

Dacă…Glasul îți este stins, neputincios și nu poți ecoul să îl strigi,am să-l strig cu glasul din ecoul meu. Și nu,nu încerca să readuci ecoul ce nu mai vrea sa se-ntoarcă,sau nu mai vrea să fie ecou…
De-ți este dor, un dor de mine, am să vin chiar și numai c-un gând până la tine. Dar, de-ți este dor de tine întoarce-te în copilărie, eu m-am întors și te aștept…

O haină veche și uzată cât vârsta mea
Îmbrac în grabă
Și peste toate un șal
De mine croșetat cândva
Cu multe noduri strâns legate.
În oglindă să privesc
Nu-i timp, nici vrere nu-i
Sunt riduri pe tâmplă ,
Ascunse sub bor de pălărie largă
Iar buzele îmi sunt nerujate.
Așa cum sunt, sunt o clipă de infinit
O solitară printre mulțime
Și am să plec să caut fericirea
Sau un derdeluș
Pe care alunecă amintirea.

……………………………………………………

Nemulțumit de mine
Și de ținuta mea, cățelul
Companionul zglobiu și  credincios
Mușcă lesa și nu vrea să mi-o dea,
Nu vrea nici să mă-nsoțească..

……………………………………….

Eu singură m-am regăsit
Printre  copii îmbujorați
Din caruselul cu becuri  colorate
Timpul înghețat îmi curge prin vine
Zilele mi le transform în ani
Sub șuvoiul  nopții vârsta se  ascunde.
Zâmbesc și îmi zâmbește
Un copil prin ani fugar
Iar clipa din infinitul din mine
De coaja unui copac se lipește.
Cățelul, șalul mi-l trage
Se joacă zglobiu, credincios
În timp ce amintirea îmi vorbește.

Nu vrem să fim  actori
Deşi viaţa-i o scenă
Lăsăm ,adeseori,
Cădere de cortină.

Azi suntem spectatori
Punctuali si întârziaţi
La locuri cu valori
De destin crucificaţi.

Iată! sala - i plină,
Zumzete din când în când,
Copil , voce lină
Râde, bisează în gând..

Pe scenă  lumina
Întuneric în sală
Nu vedem lacrima
Pe un costum de gală.

Pătrund ţepi de lumini
Spectacolul s-a  terminat
Purtate de furtuni
Cortine s-au ridicat.  

Gongurile iar bat
Chemându-şi un spectator.

Când soarele înconjoară pământul
Îmi este sufletul răvășit de vânt
Te strig, te  caut  de mult și nu te - ajung
Iar tu,  din tine m-alungi c-un singur  cuvânt.
Hai vino !Doar noi cu noi să ne plimbăm
Printre coloane de lumină și mister
Mă găsești pe drumul cu cioburi și  trădări
Lâng-o albă caleașcă   părăsită
Și  murgul obosit să fie prizonier,
Din  potcoave  scăpărănd lumină
Își scutură liber coama  eșarfă
Pe umărul meu când privesc amurgul.
Deși tu mă desprinzi , din tine mă desprinzi
Strigându-te îmbrățișez dorințe
Picurate-n suflet prin umbra vremii
Din  cerul cu nori și multe  stele stinse.
Soarele  iar înconjoară pământul
Doar noi ,pentru noi, fredonăm cuvântul:
Adio!

Undeva, un necunoscut striga sau șoptea că toate din cele scrise de el nu sunt poezii, roman sau elegii, sunt picături și uneori ploi în șuvoaie din viața sa de anonim. Dezamăgiți, spectatori sau cititori aruncă filele scrise de el și fără să-l privească, spun disprețuitor : ANONIMULE ..! Deodată, cuvintele rușinându-se fug de pe file, fug și se cuibăresc în trecut. Se spune că , anonimul solitar s-ar afla pe o oază într-un deșert doar de el știut, unde:

Pe albă foaie de caiet

Mai picură din gând în gând

Câteva cuvinte de poet

Ce sunt doar, un ecou rătăcit…

Muza le adună

Le așează cum vrea ea

Și uitându-se la ele

Parcă le-ar mustra :

Sărmane cuvinte fără rimă

Dacă nu vă adunam

Anonimă vă era soarta

Pe o foaie de hârtie ,

Sub a timpului manta…

Umile, cuvintele s-au resemnat

Tăcând, în himere s-au transformat.
Din ce in ce mai mulți anonimi , în căutarea unei oaze, se rătăcesc printre cuvinte, solitari într-un deșert tot mai cuceritor de către neînțelegători… Doar timpul în timp înțelegându-i, nume și lauri le va da…

Si asa mergeam odata

Printre pomii din gradina

Admirand natura toata

Era un vis, doar noi de vina

Am visat trecutu n umbra

Viitorul generatiei noastre

Distrus de o hartie si o punga

Ajutat de mari relatii

Devenim niste roboti

Programati de bani, de hoți

Azi maine nu mai suntem

Traim doar sa *promitem

Iubirea aproapelui nu e zgomot,

nu caută recunoaștere,

nu strigă că e mare sau importantă.

E mâna întinsă fără cuvinte,

umăr la care poți plânge,

zâmbet care luminează zile cenușii.

Ea nu întreabă cine ești,

de unde vii sau ce-ai greșit.

Se mulțumește să fie prezentă,

să aline, să ridice, aă împartă.

Iubirea aproapelui se înmulțește

precum focul care se dă

de la o lumânare la alta.

Nu scade niciodată, doar crește,

încălzind și pe cel care dă

și pe cel care primește.

Când o lași să pătrundă

în gesturi mărunte,

vei vedea că lumea

nu e doar întuneric

ci lumina ce se revarsă

dintr-un suflet în altul.

Tac și tic, ușor dramatic,

Acele de ceas o spun

Când se mișcă sistematic,

Ticăie neobosite, se rotesc, dar nu scot fum

Înapoi ori înainte, tac și tic neîncetate,

Cântă monoton, etern în propriile cuvinte

Marius Ene, Iulie 2025, Polonia 

Poetul poetic poezește,

Din lemnul codrului ce îl zidește,

Din apa râului ce-l hărăzește,

Sau pârga câmpului ce îl hrănește!

Nimic din ce-i străin nu-i valoros,

Decât cei ce-au același sânge, obârșie sau tare os,

Venind cu frații săi din moși strămoși!

Iar Dumnezeu chiar de se spune că-i același pretutindeni,

Eu spun că doar Hristos împărățește!

Ca ortodox respir doar românește,

Așa mi-i mie bine dacă moartea mă găsește!

Iar renegatul este condamnatul ce trist sfârșește,

Căci lumea pe zi ce trece înnebunește!

(5 noiembrie 2022 Horia Stănicel)

Ce-i viaţa omului?

Un vis

Sau poate o himeră,

În al prăpastiei abis,

O floare efemeră.

Sau poate e un fulg de nea,

Ce într-o clipă moare,

Pe trupul său de catifea,

Odată atins de soare.

Ce-i viaţa omului?

Un nor

Ce se destramă-n dată

Ce primul vânt rătăcitor,

S-a nimeri să-l bată.

Sau e un val abia desprins

Din mrejele unor alge,

Care de vânt odată împins,

De primul ţărm se sparge.

Ce-i viaţa omului?

Doar fum

Ce se răsfiră-n pripă,

Că oricât de lung e al vieţii drum,

În Univers e o clipă.

Sau e-o scânteie cu noroc,

Ce-n vasta eternitate,

Desprinsă de-al creaţiei foc,

Pentru o clipă arde.

Fețe îmbătrânite de război;

cuvinte tăvălindu-se în ură ;

pe limbi de foc;torturi;

Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;

a zâmbi ; îngerii care cântă;

ploile de iubire care cad din Cer

si atunci cand totul se crapă;

ferestrele, candelabrele,

bibelourile de portelan,

sufletele,speranțele,

visele, fericirea,

ceainicele, orologiile,

continentele, statuile, dinții;

stele din univers.

Cu fețele îmbătrânite,

ei sunt foarte frumoși.

Au un zâmbet perfect.

Sunt câștigători. Râd.

Joacă acest joc al vieții

și al morții până la sfârșit.