Madame Bijoux la București

Actul I: Pe Calea Victoriei

În micul Paris, pe Calea Victoriei,

Madame Bijoux e legenda istoriei.

Cu pene de struț și dantele pe sâni,

Învârte pe degete domni și stăpâni.

Ea poartă tot luxul în poșeta mică,

Și-un fard care-ascunde că timpul o strică.

O duduie fină, cu mosc și mătasă,

Ce uită adesea drumul spre casă!

Zâmbește prin fumul de țigări subțiri,

Stârnind în cafenele dulci amintiri,

Căci Bijoux nu e doar o doamnă cu stare,

Ci însăși aroma de-odinioară, sub soare.

Actul II: Intrarea lui Charlatan

La Capșa, în ceasul când seara coboară,

Un alt personaj își face intrarea în seară.

Monsieur Charlatan, cu monoclu și baston,

Dictând în saloane un altfel de ton.

Cu jiletcă de catifea și fracul impecabil,

Ascunde sub zâmbet un plan formidabil.

Sărută pe mână cu falsă ardoare,

Lăsând în permisie doar inimi moarte.

În aburul cald de cafea și coniac,

Găsește la fete și doamne pe plac.

Promite palate și stele pe cer,

Dar vinde doar iluzii de fum și mister.

Actul III: Duelul măștilor

Se-apropie craiul de masa cochetei,

Schimbând reverențe în stilul epocii:

„Sărut mâna, Bijoux! Ce sclipire de gală!

Te văd pe Victoriei, regină în sală.

Ascunzi sub dantele secrete de stat,

Sau cauți un prinț care n-a falimentat?”

Ea râde ironic, cu gesturi ușoare,

Și-și stinge țigara cu iz de licoare:

„O, dragă Charlatan, tot cu vorbe de clacă?

Monoclul tău minte și jiletca e seacă!

Nu caut un prinț, am amanți de duzină,

Eu caut un domn, nu o umbră străină.”

„Un domn e o raritate în Micul Paris,

Aici totul-i teatru și vis interzis.

Eu vând scump iluzii la fete cochete,

Tu vinzi amintiri în buchete secrete.”

„Noi doi suntem marfă de lux, dragul meu,

Jucăm pentru public un rol mai mereu .

Dar fardul se șterge când zorii apar,

Și piesa se termină-n mod voluntar.”

„Atunci să ciocnim pentru noaptea ce vine,

Cât mosc și mătasă mai curg prin rubine.

Să fie poveste, minciună sau farsă...

Cât timp Calea Victoriei ne mai lasă!”

Actul IV: Revolta poetului

Dar masa tresare și sticla se-ascute,

Când Radu, poetul cu haina cea ruptă,

Se-ntoarce spre dânșii cu ochii de pară,

Scuipând poezia din inima-i amară:

„Oprește-ți paharul, Monsieur Charlatan!

Și tu, doamnă Bijoux, cu chip de sultan!

Voi vindeți parfumuri și aur falsificat,

Când Calea Victoriei moare pe pat!

Voi faceți din viață un ieftin cabaret,

O mască de ceară, un simplu bilet.

Dar unde-i trăirea? Și unde-i misterul?

Când voi pentru bani vă vindeți și cerul?”

Ea-l vede de sus și-i răspunde curtând:

„O, iată și geniul pe stradă plângând!

Misterul, băiete, se cumpără scump,

Nu crește pe stradă, în praf sau în crâng.

Poezia ta nu ține de foame,

Nici mătasea nu crește din simple epigrame.

Mai bea un coniac și lasă oftatul,

Căci visul tău moare când vine palatul!”

Iar Charlatan râde, potrivind ocheanul:

„Lăsați-l, mamițo, așa-i e tot anul!

Băiete, în Micul Paris de revistă,

Doar rima bogată și banii rezistă.

Tu scrii în taverne pe foi de ziar,

Eu scriu pe bilete de bancă, la bar.

Suntem amândoi impostori în destine:

Eu mint pentru aur, tu minți pentru rime!”

„Minciuna voastră e goală și rece,

Pe când versul meu peste veacuri va trece!

Voi veți fi doar umbre în fard și mătase,

Eu voi fi aroma din minți luminate!”

Epilog

Bătrânul crai joacă un teatru perfect,

Un ultim nostalgic cu aer defect.

Când zorii apar și lumina e crudă,

Rămâne doar umbra ce-n taină se-ascunde.

Iar foile scrise de tânărul mag

Rămân pe asfalt, la Capșa pe prag.

Trei suflete prinse în nodul istoriei,

Pierduți pentru veci pe Calea Victoriei.

Cineva m-a întrebat demult

Cum a fost copilăria mea?

M-am gândit mult să-i răspund

Și apoi am spus cuvântul..grea

S-a uitat mirat și lung la mine

Făr' a crede că ce zic e-adevărat,

Era mic copil, nimic nu îî lipsea

Nici că timpul multe a schimbat

Atunci în brațe l-am luat cu drag

Și-am povestit despre copilărie,

Ce-a fost frumos și greu în viață

Și cum s-a trăit în multă sărăcie

N-avea de und' să știe ce a fost

Că s-a născut în anul nouăzeci,

Când s-a murit pentru democrație

Iar tirania comunistă ,,rasă-n" veci

Acum ați înțeles cine a întrebat

Dorind să afle de a mea copilărie,

El este fiul nostru binecuvântat

Un dar dat mie..de-a mea Mărie!

Tăcerea se conectează lent

fără semnal, fără parolă

doar cu prezență.

Zgomotul se retrage

în foldere ascunse

ale zilei.

Îmi las gândurile pe modul avion

să văd

dacă mai rămâne ceva din mine.

Timpul clipește

ca un cursor obosit

așteptând

să fie scris.

Nimeni nu trimite mesaje

și totuși

simt că sunt chemat

de ceva mai mare

decât cuvintele.

La final

nu închid aplicația

las tăcerea deschisă

să lucreze în fundal.

În frumosul meu, oraş dunărean,

Două statui, impunătoare eu am.

Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,

Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.

Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,

În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.

Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,

Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.

Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,

Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.

Să îl apere, de armatele romane invadatoare,

Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.

Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,

Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.

Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,

Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.

Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,

Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.

Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,

Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.

Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,

Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.

Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,

Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !

S-a dus un an cu rele, bune,
Am râs, am plâns și am iubit ,
Dar la sfârșitul lui pot spune
Că l-am trăit cum mi-am dorit.

Am fost corect față de mine,
Față de cei din jurul meu,
De-am făcut rău, de-am făcut bine,
Mă judecă doar Dumnezeu.

Am încercat ca-n orice faptă
Să fac un bine și s-ajut
Și-am tras din greu să nu-i las baltă
Pe cei ce-n mine au crezut.

Am strâns din dinți, am muncit bine
Și la o parte nu m-am dat
Și am fost mulțumit de mine
În tot ce am realizat.

Un strop din mine-am pus în toate,
Fără ca-n schimb s-aștept ceva
Și astăzi, când mă uit în spate,
Nu am nimic ce regreta.

Sunt mândru de-orice vorbă spusă,
Sunt mândru de-orice gest făcut,
De orice alinare-adusă
Cuiva total necunoscut,

Că am trăit cu demnitate,
Că n-am făcut vreun compromis,
Sunt mândru în totalitate
De orice vers care l-am scris.

Am făcut ce-am crezut că-i bine
Și inima-am știut s-ascult
Cu ce sunt eu nu mi-e rușine,
La anul o să fiu mai mult!

Închis ca-ntr-o carapace

Privesc spre tine-ades;

Cu ochii plini de lacrimi

Suspin, eu tac, iubesc.

Mi-e dor să fii aproape,

Mi-e dor să fii a mea,

Eu rabd...privirea ta

Ce nu o pot avea.

Mi-e scris să rabd,

Mi-e scris să sper,

Iubirea mea încă -i departe

Căci eu tot mai aștept.

De ce-i atât de frig în noi,

De e atât de frig afară?

Și Soarele ne vede goi,

Îi e și greu să mai apară!

Ploaia în puhoi apasă,

Necontenit, ca o pedeapsă

O face tropotind, devine prea aftoasă,

Cu chip posomorât, în râuri se revarsă

Nu-i cere ploii socoteală,

Nu-și poate - alege altă soartă

Mânia lui Zeus ne golește norii,

Ce-nghite lui Leto și ruga răbdării

Însuși Apollo, cu lira fermecată,

Cu arcul de lumină ce vrea să spargă norii,

Îi cântă lin, sublim lui Zeus o sonată,

Îi cere să renunțe la sumbrele potopuri

Marius Ene, Polonia, Iunie 2025