ÎN TĂCEREA ICOANEI

În taina nopții veșnicia plânge,

Și-n stele dorul lumii se răsfrânge,

Căci tot ce moare lasă-n urma sa

Un sunet stins, ce veșnic va cânta.

Prin noaptea rece trece un străin,

Și el aude un strigăt venit din senin,

E glasul stelei stinse-n vechi hotare,

Ecou de gând din vremi nemuritoare.

Un murmur blând din zare se revarsă,

Ca un ecou din steaua cea retrasă,

Și-n noaptea blândă, plină de tăcered,

se naște iar un dor fără putere.

Pe lacul nopții, umbrele se joacă,

Și vântul adie molcom peste apă

Un gând se-nalță tainic către cer,

Și-n el se pierde tot ce-i efemer.

Din miile de stele curg lumini amare,

Ca lacrimi reci din veacuri milenare,

Și-n ele simt un glas străin, necunoscut,

este chemarea cerului ce m-a făcut.

Și dacă  iubirea ar fi un râu de lumină,

curgând prin universul nostru tăcut,

ne-ar purta în unduiri nesfârșite,

peste malurile timpului,

în abisuri de stele și nopți înfrânte.

Și dacă iubirea ar fi o stea de argint,

ne-am apleca cu pleoape grele de dor

peste licărul ei tremurat,

ascultând muzica nevăzută

a clipei care ne leagă fără margini.

Și dacă iubirea ar fi vântul etern,

ne-ar mângâia cu tăcerea sa densă,

ar risipi umbrele îndoielii,

ar aprinde ecouri de fericire

în toate spațiile dintre noi.

Dar iubirea există,

în valurile inimilor care se caută,

în șoapta ascunsă a gesturilor,

în felul în care universul ne învârtește

într-un dans de lumini și dor.

Și dacă iubirea ar fi legea tăcerii,

atunci despărțirea nu ar fi sfârșit,

ci o simfonie gravă și pură,

în care dorul devine rază,

iar timpul - o oglindă infinită

care ne apropie dincolo de lume.

Ești începutul,

dar și sfârșitul meu blând.

Ești tăcerea care prinde glas.

Ești binecuvântarea care respiră,

femeie născută din rugăciune.

Ești primăvara din inima mea,

cuvântul nerostit

pe care-l aud doar eu,

în miezul nopții,

când Dumnezeu tace.

În al tău zâmbet

pacea se ascunde,

în mâinile tale iertarea.

Ești acea clipă

care sfințește timpul,

focul care nu mistuie

ci luminează.

Și de-ar pieri lumea

și cerul ar cădea,

tot tu ai rămâne -

răspunsul Domnului

la dorul meu de viață.

Ești primăvara din inima mea,

și în tine -

Dumnezeu zâmbești.

Nu toate alegerile

se fac la răscruci vizibile.

Unele se întâmplă

în interior

unde hărțile sunt nesigure

și drumurile nu poartă nume.

Am măsurat distanțe

între ce pot fi

și ce mi-e teamă să devin,

între plecare ca reflex

și rămânerea ca asumare.

Există locuri

din care nu pleci,

ci le porți cu tine -

o tăcere,

o promisiune nespusă

un adevăr care cere timp.

Opțiunea nu a fost un gest mare,

ci o înclinare aproape invizibilă

a inimii

spre ce nu era sigur,

dar era al meu.

Așa am învățat

că geografia nu înseamnă spațiu,

ci sens,

iar direcția nu se caută

pe hartă,

ci în felul în care rămâi.

Tăcerea nu vine brusc.

Are un sunet discret

ca vibrația unui telefon

uitat pe masă.

Lumina alunecă pe pereți

fără să ceară atenție

iar ora se desface

în minute fragile.

Deschid fereastra

nu pentru aer

ci pentru spațiul dintre gânduri

unde nimeni nu mă caută.

Cuvintele rămân nefolosite

într-un colț de memorie

ca aplicații închise

care încă știu ce-au fost.

Respir mai rar

și lumea face la fel

ca și cum am fi decis

de comun acord.

Că uneori

cea mai importantă notificare

nu apare pe ecran

ci în liniștea

care rămâne.

Ai venit târziu -

când în mine

iarna își întinsese imperiul de gheață,

iar inimii mele

îi crescuseră ramuri goale

ca unui copac uitat de păsări.

Tăcerile atârnau grele

ca niște nori de plumb,

iar zilele mele

erau câmpuri părăsite

peste care vântul scria

poeme de singurătate.

Și totuși ai venit.

Ca o ploaie caldă de aprilie

căzută peste un pământ însetat,

ca o rază rătăcită

care sparge vitraliul iernii.

În urma pașilor tăi

au început să foșnească muguri,

iar sângele meu

s-a umplut de lumină

ca un râu dezghețat.

Privirea ta -

două ferestre

deschise spre cer.

Zâmbetul tău-

o pasăre de aur

care mi-a învățat tăcerea să zboare.

Și astfel,

în pieptul meu

a izbugnit o primăvară neașteptată -

târzie,

dar atât de vie

încât până și iarna

a început să înflorească.

Poezia nu se scrie,
ea se acordează —
precum o orchestră invizibilă
în care tăcerea mânuiește bagheta.

Fiecare literă — o notă,
cândva tremurată,
altminteri aprinsă ca o coardă atinsă prea viu.
O percepi?
Nu în priviri —
în stern,
acolo unde suflul deprinde rostul.

Cuvântul — portativul
pe care sufletul își așază pașii
fără de îngăduință.

Și, subit,
tot ce-ai fost —
o ezitare,
un dor nesfârșit,
o rană ce n-a învățat să tacă —
se rânduiește,
se înlănțuie,
se cântă.

Nu mai ești tu.
Ești sonoritate.

Ești vibrația dintre două tăceri
care au consimțit să se iubească.

Poezia nu reclamă,
nu strigă,
nu explică.

Ea doar îți așază inima
într-o cheie sol-ară
și te lasă
să te asculți.

Un omagiu adus ”Poeziei” cu prilejul Zilei internaționale a poeziei.

Satul doarme sub fum subțire,
Cu pieptul greu de amintiri,
Casele-s coaste ce suspină-n știre
De pași pierduți și vechi trăiri.

Drumul oftează sub copite stinse,
Își știe numele pe de rost;
Pe el au fost iubiri aprinse
Și jurăminte fără cost.

Fântâna bate-n cercuri rare,
Ca o inimă de pământ,
Acolo-au plâns femei amare
Și-au pus speranțe în cuvânt.

Ferestrele, cu ochi de sticlă,
Privesc un timp ce nu mai e,
În fiecare lampă pâlpâie-o frică
Și-un vis rămas la „poate”.

Biserica respiră greu,
Cu clopot vechi și glas de os,
Se roagă-n ea un Dumnezeu
Obosit de-același plâns frumos.

Cimitirul, spatele satului, strâmb,
Poartă tot ce n-a mai încăput,
Morții aici nu tac nicicând,
Ei țin satul viu, mut.

Iar eu trec printre toate-acestea
Ca gândul unui fiu uitat;
Satul mă știe, mă visează,
Deși de mult l-am lepădat.

Că satul nu e lut și lemn,
Nici fum, nici drum, nici gard,
E-o ființă veche, fără semn,
Ce respiră ce-am pierdut… și ard.

Judecata adevărată,

De DUMNEZEU este dată.

El sfântul judecător,

Este drept și de-ajutor.

Să ne pregătim, că iată...

Judecata ne așteaptă.

Ne rugăm și neîncetat,

Multe aveam de iertat...

Dumnezeu e iertător,

Tata care tuturor..

Cere să ne îngrijim,

De rele să ne ferim.

Lucruri bune de-s făcute 

Foarte mult o sa-ne ajute.

Dacă mă gândesc așa...

In iad nimeni nu ar vrea.

RAIUL este locul care,

Și-l dorește fiecare.

Pregătește creștine 

Să ajungi, unde ție bine.

Roagate neîncetat,

Să ai locul preferat.

Căzură trupuri pe asfalt 

De pe un pod înalt,

Stârnind valurile mării 

Și croncănitul ciorii.

Norii izbucniră -n plâns,

Cerul de jale e cuprins,

Cât și de-o furie nebună,

Ce dezlănțui furtună 

Peste sufletele goale 

De semne vitale.

Pustnicul chemă în grabă 

În modesta lui cocioabă 

Făptașii gestului nefast,

Ospătându -i cu fast.

Apoi cu fiecare -n parte

Vorbise despre moarte 

Și despre darul divin

Oferit fiecărui creștin;

De-a se naște pe pământ,

De -a trăi sub jurământ.

Prețuind fiecare clipă,

Cumpătat,nu în pripă.

Ii privi cu milă,nu dojană,

Promițând să dea pomană 

Pt iertarea de păcate 

Și dreptul la imunitate,

Când judecata de Apoi 

Ii va tără prin noroi..

-Urcati la Domnul, vă așteaptă,

Să motivați morbida faptă.

Îi îndrumă blândul sihastru,

Înălțându-se pe-un astru.

Când nu mai ceri drum,
fiecare pas e sosire.

Tăcerea nu fuge de tine —
e locul de unde vii.

Cine ești?

 CĂLĂTORIE 

Călătorie cu gândul,

trecutu-i prin cunoștința.

Trupul e efemer si nu o veșnica locuința.

Egoul e rustic,a sincerității elegantă.
Se arată adversar vrednic de balanța.

 LIBERTATE

Dragostea pluteste printre

petalele-i catifelate.

De amanți siroposi vor a fi salvate!
Intunericul rămâne la

persoanele selectate,
Viitorul e in iubire si a

dragostei păstrate.

IUBIRE

Cartea dragostei are in

gând înțelepciune,
Călcând peste a sufletului stricăciune.
Prietenia din trecut vine sa se răzbune,
Viitorul își bagă colții,înșelăciune!

DIAVOL

Diavolul se prezinta cu gânduri oficiale,
Păstrează discret cunoștințele-i reale.
Rămân in trecut planurile nupțiale.
Viitorul nu-i din drame superficiale.