Generația noastră neînțeleasă

Dacă nu era ea, pierdută-ntr-un abis,

Nici eu n-aș fi știut că-n mine stă un vis.

Tristețea pentru ea, ca un foc ascuns,

A pus pe hârtie un dor neajuns.

Ea, muza care n-a știut vreodată

Că-i port în suflet o flacără curată,

Mi-a arătat, fără să vrea, o cale,

Un drum pe care cuvintele sunt tale.

Nu era chipul, nici glasul, nici fapta,

Ci tăcerea ei ce-n mine aștepta

Să fie rostită, să fie cântată,

Durerea ei mi-a fost însemnată.

Din umbra ei s-a născut o lumină,

Cuvinte ce curg dintr-o rană divină.

Fără să știe, ea m-a aprins,

Pasiunea mea din lacrimi s-a întins.

O fi fost reală, un vis sau un fum?

O iluzie pierdută-n al vieții drum?

Nici nu contează, căci eu am simțit,

Și-n scrisul meu, ea n-a murit.

Muza mea tăcută, stinsă sau pierdută,

O parte din tine în mine e cusută.

Tu m-ai făcut să scriu, fără să știi,

O viață-n cuvinte, o lume-n poezii.

Vreau o mamă ce mă ține strâns la piept,

Ce știe să-mi șoptească: „Te iubesc, te aștept.”

Să-mi mângâie fruntea când somnul mă prinde,

Să-mi spele durerea când lumea m-atinge.

Vreau un tată ce râde și-mi spune povești,

Ce-mi dă aripi să cred în visele-mi pești.

Să fie un stâlp când furtuna mă strânge,

Să-mi arate că lumea nu-i doar durere și sânge.

Nu vreau strigăte, lovituri și tăceri,

Nu vreau uși trântite, nici plânsete-n seri.

Vreau o casă cu suflet, cu dor și cu soare,

Nu ziduri reci ce mă lasă-n uitare.

Vreau o mamă și un tată ce se țin de mână,

Ce știu să ierte și să aducă lumină.

Vreau o familie, nu un câmp de război,

Vreau iubire sinceră, vreau să fim doi.

Dar dacă nu vine această poveste,

Mă voi ridica, cu răni și cu teste.

Voi fi mama și tata ce eu n-am avut,

Voi da mai departe iubirea ce-am vrut.

Mai are rost să cred în vise

ce s-au pierdut pe drumuri reci?

Când tu, cu gânduri interzise,

ai învățat doar să te duci, nu să îmi treci?

Mai are rost să număr ploaia

pe geamul care nu te știe,

când tu ți-ai aruncat odaia

din suflet, fără să îmi scrii o poezie?

Mai are rost să-ți fiu lumină,

când ochii tăi privesc în jos?

Să sper că vântul mă adună

într-un destin deja întors?

Poate că nu, poate că da...

dar dacă vrei să știi răspunsul,

nu mă-ntreba de voi uita—

ci vino tu, să vezi apusul.

M-am săturat să fiu doar un ecou al durerii,

Un trup cariat în brațele tăcerii,

Între chinuri mă pierd,

Iar lumea, ca un val de gheață, mă înfășoară,

Rechinii nu văd—nu pot să vadă—

Cât de adâncă e tăcerea ce mă sfâșie.

Ei mă privesc cu ochii lor stinși,

Nici măcar nu înțeleg greutatea unui zâmbet subteran,

Cum mă rup de fiecare dată când vor să-mi înece speranța,

Fără să știe că sub fiecare lacrimă se nasc focuri,

Focuri care se aprind doar pentru a se stinge,

Într-o mare de vise moarte.

Ei mă doresc călcată în picioare,

Sunt un trofeu de suferință pentru mințile lor obosite,

Un copil pierdut în jungla lor de nefericire,

Cu o față pe care o citesc doar pentru a mă răni mai adânc.

Mă lupt pentru fiecare respirație,

În timp ce sufletul meu, ca un cimitir pustiu,

Se luptă cu umbrele ce-mi bântuie inima.

Am ajuns să uit cum e să râzi,

Cum e să îți găsești liniștea în mijlocul haosului.

Dar în adâncul meu, în colțurile prăfuite ale universului personal,

Unde totul e mort și totuși nu pot să mă opresc,

Eu sunt încă o flacără.

Chiar dacă nu mă vede nimeni.

Chiar dacă nu mă auziți,

Eu exist.

Nu vreau un Dumnezeu înghesuit în doctrine,

Nici credință ce sufletul în lanțuri își ține.

Nu vreau sfinți de carton ce aruncă osânde,

Dar trăiesc fără milă, cu inimi flămânde.

Nu vreau o religie ce desparte și frânge,

Ce pune hotare și suflarea o stinge.

Vreau un Dumnezeu ce iubește, ce iartă,

Ce nu judecă omul după haina purtată.

Mă numiți păcătoasă, fiindcă nu urăsc,

Fiindcă văd în oricine chip dumnezeiesc?

Dacă iadul înseamnă să iubesc pe oricine,

Atunci focul acela e mai sfânt decât tine.

Voi, ce scuipați venin în numele Lui,

Ce faceți din rai doar un club pentru voi,

Dumnezeu nu e zid, nu e lege pustie,

El e prieten, e viață, e blândețe, e glie.

Nu trăiesc să respect un tipar prefăcut,

Nici să cânt despre har, dar să fiu un mormânt.

Eu trăiesc să iubesc, să ridic, să alin,

Nu să împart lumea în „rău” și „divin”.

Credeți ce vreți, osândiți-mă iar,

Dar știu că în cer nu-i un tron de amar.

Dumnezeu nu e religie, nici frică, nici chin,

El e prietenul meu. Și-mi e de-ajuns. Amin.

De unde va știi conștiința vreodată gândul si realitatea acestei iubirii raționale, când respiram și suntem părtași iluziei acestei lumii?

Mai exista măcar o iubire 

autenica pe acest pământ cu oameni slabi, ce doresc sa-și satisfacă decât nevoile trupești? 

Există, dar doar în omul ce îți va fi trimis de la Dumnezeu.

Iar dacă ai trecut prin dezamăgirii și dureri, prin despărțirii și divorțuri crunte, acesta este răspunsul. 

Căci timpul petrecut cu Dumenzeu vindeca orice rană deoarece atunci vom realiza, ca nu avem nevoie de absolut nimeni ca să ne definească,iar atunci când nu vom mai cerși iubire și o vom dărui, vom fi răsplătiți de cer.

Dorința de avea un suflet cald care sa îți fie alături este firească, dar cu toți suntem deja compleți caci suntem oameni ce oferă viața, construiesc palate și viitoruri la care cerul visează. Suntem puternici și singuri. 

Avem nevoie doar de Dumnezeu să putem trai cu adevărat o iubire autentica caci el ne învață că-n viață mai întâi trebuie să te iubești pe tine, ca să poți iubi pe altcineva, în tocmai de asta nu trebuie să râvnim și să bocim, când domnul ne-a luat un lucru drag, un partener.

El știe mai bine sensul binecuvântărilor lui, el știe tot ce-i de făcut să ne coloreze viața pustie si sufletul pierdut. 

Ploaia se revarsă, liniștit în curte,

Pelerina, cizme de cauciuc

Și într-o vreme scurtă

Pe stradă eu străluc.

„E cam înnourat”

Spun cu plictiseală,

Dar se vede ceva luminat,

De sub nori, cu îndrăzneală.

Este soare dulce

Care în dans cu ploaie

Produce o minune,

După vremea amară.

Multicolor și preafrumos,

Un curcubeu apare.

După orice spăimos,

Vine-o sărbătoare.

Ce cauti aici oare

Tu care dai tarcoale

Ai ajuns aici din greseala 

Sau ai fost nevoit sa iesi 

Din a ta viata

Relaxeaza te,putin mai mult

In aceasta casa de zahar

Nu gresesti,deci nu ai cum sa platesti pentru ceea ce ai facut

Nu esti singurul sa stii

Doar unul din milioane de adulti,copii

Insa nu sta prea mult,

Logic ar fi sa stai pana consumi destul

Peretii pot avea ce gust vrei tu

Iar aerul sa miroasa a parfum

Tu decizi,in aceasta casa dulce si satioasa

Dar nu uita

Ca aici nimeni nu e real

Iar usa inchisa ca raul de care iti e frica sa nu intre si sa te sterpeleasca

Va ajunge sa te inchida pe viata

Iar tu vei muri de diabet

Ca altceva nu aveai de facut 

Decat sa mananci din aceasta

Casa de zahar 

Care te face acum sa crezi ca e mai mult nesanatoasa,amara

Iarna se așază peste lume

ca o scrisoare albă,

scrisă cu respirația cerului.

Orașul devine mai tăcut,

un gând limpede

înfășurat în frig.

Ninsoarea cade

pecum o rugăciune lentă,

iar străzile -

artere de lumină stinsă -

învață din nou

sensul așteptării.

Ferestrele ard blând,

ochi calzi ai serii,

în spatele lor

timpul se frânge

în felii de bucurie:

mese simple

râsete care dezgheață

anul obosit.

Sărbătoarea nu e un obiect,

ci o stare de gravitație:

ne trage unii spre alții,

ne adună din risipire.

Cuvintele devin mai rare,

dar mai adevărate,

ca aurul decantat din tăcere.

Copilăria revine

cu pași de zăpadă proaspătă,

iar părinții poartă în priviri

epitete de liniște și grijă,

o iubire veche

ca iarna însăși.

În noaptea aceasta,

frigul rămâne la ușă.

Înăuntru, inimile ard

ca niște felinare fragile,

dovedind că bucuria

nu încălzește lumea,

ci o face locuibilă.

Nopțile sunt făcute din timp stricat.
Se varsă peste noi
ca vinul de țară
pe fețele de masă.
Le strângem în pumni,
dar se scurg.
Nimeni nu mai reface ceasurile
care plâng.
Doar rugăciunile
mai știu
cât e ora,
dar și ele
tac.

Stau pe prispa casei de la țară și vreau cu cineva să povestesc,

Dar n-am o vorbă cui să arunc, că toți satul pe rând îl părăsesc.

Cei tineri au plecat demult prin țări străine pentru un colț de pâine,

Iar cei ce au rămas, au îmbătrânit și se vor duce și ei, ca mâine.

Mă uit la drumul pietruit, rămas în praf așa de zeci de ani,

Dar ce e trist că nu mai vezi pe el, nici vaci dar nici țărani.

În curte sunt multe bălării și n-are cin' să le cosească,

Cândva iarba de pe aici, tata lăsa calul și vaca să o pască.

Copacii sunt plini de multe poame, dar cine să le culeagă,

Cad toate jos la adieri de vânt, iar la furtuni și câte-o creangă.

Fântâna mai are apă de băut, dar n-are cine să o bea,

Că trecătorul demult nu mai oprește, să-si potolească setea.

E atâta liniște în jurul meu, că îmi aud și gândul cum îmi spune,

Să știi c-aici cu toții ați crescut și rând pe rând ați decolat în lume.

În fața mea este o cușcă mică, de unde își arată botul un câine,

Stă liniștit în așteptarea orei, când va primi un coltuc de pâine.

Tresar când ușa se deschide și tata îmi șoptește c-a început războiul,

Și tot din gura lui aud, că la Siret în vamă, trec oamenii precum puhoiul.

Mă uit mirat la el și nu-nțeleg ce vrea să spună cu războiul,

Îmi bate umărul și cu tristețe zice, să știi că rusul pare-a fi gunoiul.

Intrăm în casă imediat, uitând de tot ce-am apucat să scriu,

Și triști privim la știri un interviu și cum o mamă plânge..la sicriu!