Muza care nu știa
Dacă nu era ea, pierdută-ntr-un abis,
Nici eu n-aș fi știut că-n mine stă un vis.
Tristețea pentru ea, ca un foc ascuns,
A pus pe hârtie un dor neajuns.
Ea, muza care n-a știut vreodată
Că-i port în suflet o flacără curată,
Mi-a arătat, fără să vrea, o cale,
Un drum pe care cuvintele sunt tale.
Nu era chipul, nici glasul, nici fapta,
Ci tăcerea ei ce-n mine aștepta
Să fie rostită, să fie cântată,
Durerea ei mi-a fost însemnată.
Din umbra ei s-a născut o lumină,
Cuvinte ce curg dintr-o rană divină.
Fără să știe, ea m-a aprins,
Pasiunea mea din lacrimi s-a întins.
O fi fost reală, un vis sau un fum?
O iluzie pierdută-n al vieții drum?
Nici nu contează, căci eu am simțit,
Și-n scrisul meu, ea n-a murit.
Muza mea tăcută, stinsă sau pierdută,
O parte din tine în mine e cusută.
Tu m-ai făcut să scriu, fără să știi,
O viață-n cuvinte, o lume-n poezii.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: jessica_brescan
Дата публикации: 21 января
Просмотры: 165
Стихи из этой категории
Mai ține Domne clipa-n loc
Mai ține, Doamne, sfârșitul, nu-l lăsa să cadă,
Că inima-mi arde și încă n-a spus tot.
Mai dă-mi o zi, o noapte — o stradă,
S-o fac a mea, sub cerul tău rotund și socotit de foc.
Am în sânge dorință, și-n palme promisiuni,
Nu cer veșnicie, doar puțin din infinit
Să-i simt sufletul fremătând, între rugă și dorinți,
Să-i spun că o iubesc… nu-n vis, nu-n gând, la răsărit.
Mai am să-i spun că e frumoasă
Într-un fel pe care stelele l-ar invidia.
Mai am să-i dau și ultima mea dorință
Să nu mai fie lume fără ea.
Și-apoi, dacă vrei, sfârșește, sfărâmă tot pământul,
Dar nu-mi răpi secunda în care am fost al ei.
Mai lasă-mi dragostea să-i ardă începutul,
Căci mor cu ea în gând… și-n gândul ei sunt zeu.
ATINGERE
M-ai atins cu a ta caldura
Iar pielea mea te-a absorbit cu toata fiinta ei
M-ai atins cu mana ta calda
iar corpul mea a tresarit la fiecare mangaiere
Mi-ai atins buzele
Iar ele ti au dat inapoi toata suflarea lor
Mi-ai atins fata
Iar s-a luminat vazandu-ti chipul
Mi-ai atins inima
Iar ea a inceput sa bata doar pentru tine
Mi-ai atins sufletul
Iar el a fost al tau.....
Mai atinge-ma o singura data IUBIRE
Si fa-ma sa uit de dor si de durere!
Mai atinge-ma cu a ta ATINGERE
Si trezeste-ma la viata!
Scrisoare către tine partea 13
M-ai cucerit prima dată cu zâmbetul tău fermecător,
De aceea nu te pot uita ușor,
Cu ochii strălucind de dor,
Tu pentru mine însemni tot,
Și viața mea alături de tine am un scop.
Tu ești motivul pentru care te-am așteptat,
Și mă faci să zâmbesc mai des,
Te-as desena pe tine să dorm cu chipul tău,
Și să ne întâlnim întâmplător,
E tot ce îmi doresc.
Vreau să am amintiri noi cu tine,
Să ieșim în lume,
Să ne facem planuri de viitor,
Să mă mut cu tine,
E un pas înainte.
Încă îți port amintirea
Încă îți port amintirea....
Pitită într-un colț de inimă
Unde nu ajunge lumina
Și totuși e-atât de vie, fără...vină.
Încă îți port amintirea...
În brațele tale o lume se topea
Să creeze timp și spațiu
Pentru tot ce sufletul simțea.
Încă îți port amintirea....
Erai paharul meu divin,
Ce-ai născut în mine simțirea
De dor...un sentiment sublim...
Încă îți port amintirea...
Esti clipa mea de neuitat
Deși m-ai obligat să te uit
Cu dor...in suflet te-am păstrat.
Încă îți port amintirea...
Pe retine mi-a rămas privirea
Impregnat în suflet e parfumul tău
Ca o adiere mă-nvăluie mereu...
Încă iți port amintirea...
Dar nu mai port povara.
M-am dăruit cu sufletul întreg
Dovadă că pot simți curat
Și ăsta nu e un regret...
Ce-ar fi să fim
Ce-ar fi să ne-ntâlnim într-un salcâm
Când primăvara scoate florile din creangă
Strivind tăcerile să nu le auzim
Vorbind culorile din alb să crească nalbă
Ce-ar fi căderile să nu le mai primim
Urcând în suflete lumina către vară
Stârniți de zâmbete pe buze să vopsim
Cu mierea dulce gura roșie de fragă
Ce-ar fi privirile să nu le dezlipim
Developănd aceleași stele pe sub pleapă
Când adormim ne va rula în vise film
Despre un soare ce aprinde lunii salbă
Ce-ar fi secundele să nu le auzim
Bătăi de inimă surzind eterna roată
Pe timpul rege încurcând să-l ațipim
De noi uitând să ne petrecem doi în șoaptă
Ce-ar fi culorile pe toate să le știm
Din curcubeu să adunăm o înghețată
Gustând plăcerile din viață să sorbim
Topind încet buchetul fin de ciocolată
Ce-ar fi un doi creat din noi să făurim
Cu eu și tu să împletim o cazemată
Visele toate adunând să le-mplinim
Ce-ar fi să fim același pas pe-aceiași treaptă
Mai ține Domne clipa-n loc
Mai ține, Doamne, sfârșitul, nu-l lăsa să cadă,
Că inima-mi arde și încă n-a spus tot.
Mai dă-mi o zi, o noapte — o stradă,
S-o fac a mea, sub cerul tău rotund și socotit de foc.
Am în sânge dorință, și-n palme promisiuni,
Nu cer veșnicie, doar puțin din infinit
Să-i simt sufletul fremătând, între rugă și dorinți,
Să-i spun că o iubesc… nu-n vis, nu-n gând, la răsărit.
Mai am să-i spun că e frumoasă
Într-un fel pe care stelele l-ar invidia.
Mai am să-i dau și ultima mea dorință
Să nu mai fie lume fără ea.
Și-apoi, dacă vrei, sfârșește, sfărâmă tot pământul,
Dar nu-mi răpi secunda în care am fost al ei.
Mai lasă-mi dragostea să-i ardă începutul,
Căci mor cu ea în gând… și-n gândul ei sunt zeu.
ATINGERE
M-ai atins cu a ta caldura
Iar pielea mea te-a absorbit cu toata fiinta ei
M-ai atins cu mana ta calda
iar corpul mea a tresarit la fiecare mangaiere
Mi-ai atins buzele
Iar ele ti au dat inapoi toata suflarea lor
Mi-ai atins fata
Iar s-a luminat vazandu-ti chipul
Mi-ai atins inima
Iar ea a inceput sa bata doar pentru tine
Mi-ai atins sufletul
Iar el a fost al tau.....
Mai atinge-ma o singura data IUBIRE
Si fa-ma sa uit de dor si de durere!
Mai atinge-ma cu a ta ATINGERE
Si trezeste-ma la viata!
Scrisoare către tine partea 13
M-ai cucerit prima dată cu zâmbetul tău fermecător,
De aceea nu te pot uita ușor,
Cu ochii strălucind de dor,
Tu pentru mine însemni tot,
Și viața mea alături de tine am un scop.
Tu ești motivul pentru care te-am așteptat,
Și mă faci să zâmbesc mai des,
Te-as desena pe tine să dorm cu chipul tău,
Și să ne întâlnim întâmplător,
E tot ce îmi doresc.
Vreau să am amintiri noi cu tine,
Să ieșim în lume,
Să ne facem planuri de viitor,
Să mă mut cu tine,
E un pas înainte.
Încă îți port amintirea
Încă îți port amintirea....
Pitită într-un colț de inimă
Unde nu ajunge lumina
Și totuși e-atât de vie, fără...vină.
Încă îți port amintirea...
În brațele tale o lume se topea
Să creeze timp și spațiu
Pentru tot ce sufletul simțea.
Încă îți port amintirea....
Erai paharul meu divin,
Ce-ai născut în mine simțirea
De dor...un sentiment sublim...
Încă îți port amintirea...
Esti clipa mea de neuitat
Deși m-ai obligat să te uit
Cu dor...in suflet te-am păstrat.
Încă îți port amintirea...
Pe retine mi-a rămas privirea
Impregnat în suflet e parfumul tău
Ca o adiere mă-nvăluie mereu...
Încă iți port amintirea...
Dar nu mai port povara.
M-am dăruit cu sufletul întreg
Dovadă că pot simți curat
Și ăsta nu e un regret...
Ce-ar fi să fim
Ce-ar fi să ne-ntâlnim într-un salcâm
Când primăvara scoate florile din creangă
Strivind tăcerile să nu le auzim
Vorbind culorile din alb să crească nalbă
Ce-ar fi căderile să nu le mai primim
Urcând în suflete lumina către vară
Stârniți de zâmbete pe buze să vopsim
Cu mierea dulce gura roșie de fragă
Ce-ar fi privirile să nu le dezlipim
Developănd aceleași stele pe sub pleapă
Când adormim ne va rula în vise film
Despre un soare ce aprinde lunii salbă
Ce-ar fi secundele să nu le auzim
Bătăi de inimă surzind eterna roată
Pe timpul rege încurcând să-l ațipim
De noi uitând să ne petrecem doi în șoaptă
Ce-ar fi culorile pe toate să le știm
Din curcubeu să adunăm o înghețată
Gustând plăcerile din viață să sorbim
Topind încet buchetul fin de ciocolată
Ce-ar fi un doi creat din noi să făurim
Cu eu și tu să împletim o cazemată
Visele toate adunând să le-mplinim
Ce-ar fi să fim același pas pe-aceiași treaptă
Другие стихотворения автора
O zare îndurerată
Lacrimile tale curg precum un zid care stă să sfâșie a durerii tale fragede doruri
Și curg precum un asfințit ce își pierde lumina, lacrimile tale poartă un gust rece și amar, dar tu doar îl înghițit într-un dans al ecourilor mute
Și privești cu al tău suflet gol la zarea ce se destramă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat
Prima dată am crezut că e din nepăsare, dar asta îți este doar răspunsul amaraciunii, iar umbra ce se reflectă câtre lac izbucnește în întrebarea friguroasă a care răsunare îngheață fiecare împrejurare a sufletului meu
De ce eu am devenit acea ființă?
Iar privirea mea a devenit o zare îndurerată, un dor nexprimat și neînțeles de a omenirii aprige sulte
Mima amorului
M-am săturat de versuri goale,
De rime false, de roze pale.
În cărțile-mi pline de amor,
Eu nu mai sunt, doar scrum și dor.
Cu mâna mea, prin cețuri dense,
Scriu poezii fără pretinse
Trăiri, ce-ar trebui să ardă-n mine –
Dar nu-i iubire, nici ruine.
Tu, care-ai fost al meu izvor,
M-ai părăsit și sunt un nor
Ce rătăcește-n noaptea mută,
Pe străzi pustii, de ploi bătută.
Îmi tremură stiloul stins,
Sub gândul tău pierdut, întins
Ca o aripă de vânt departe,
Ce frânge-n mine frunze moarte.
Scriu „te iubesc” de formă, sec,
Dar nu-i nimic, doar un decor veșted.
Nici un cuvânt nu-ți port în dar,
Nici un altar nu-ți fac, doar jar.
De-ai reveni, ai da fior
Poeziilor fără dor,
Și-ai înflori din nou în pagini
Un vis uitat, sub mii de margini.
Dar tu ești dus, iar eu, stingheră,
Cuvintele-mi sunt doar o povară.
Scriu despre dragoste, dar nu știu
Cum să mai simt. Tot ce-i al meu e pustiu.
O, întoarce-te, fă-mă vie,
Ca să-nțeleg ce-nseamnă a scrie
Din inima care, iară, bate –
Nu din ecouri, ci dintr-o șoaptă.
Sătulă să fiu doar eu
M-am săturat să fiu cea care dă,
Să-mi rup inima, să n-o pot salva.
Să-mi fac din iubire un dar fără preț,
Dar nimeni să nu-l vadă, să-l lase pe veci.
M-am săturat să fiu mereu blândă,
Să țin suflete ce nu-mi dau o secundă.
Să iert fără margini, să sper fără rost,
Când tot ce primesc e doar umbră și post.
Am dat tot ce-am fost, tot ce-aș mai putea,
Și-am primit doar tăcere, răni pe inima mea.
Unde-i iubirea pe care-am visat-o?
Unde-i un umăr ce-mi știe durerea toată?
M-am săturat să-mi frâng aripi de dor,
Să privesc cerul, să-mi pară absurd și gol.
Eu nu cer palate, nici stele din zare,
Doar o inimă caldă, o clipă de soare.
De azi, nu mai dau ce nu pot primi,
Nu mai calc în genunchi pentru firimituri de zi.
Voi păstra pentru mine lumina din piept,
Căci dacă nu-i reciproc, n-are sens să mai aștept.
Amorul unei poete
E-un dar să fii iubit de o poetă,
Cuvintele-i se-nalță ca o cometă,
Un foc ce arde ceruri fără milă,
O hartă spre un vis ce nu se-nchide-n filă.
Pe tine te-am ales, cu umbră și cu gheață,
Cu ochii plini de iad, cu inima de ceață.
Satanic suflet, ars în dor străin,
Dar lira mea ți-e templu, iubitul meu divin.
Te port în rime, veșnic, ca pe-o rugă,
Chiar dacă lumea-mi spune: „Nu-l păstra, te frângă.”
Ce știu ei despre focul din privirea ta?
Când mă-nțeapă, tot pe tine te-aș ierta.
Ești un paradox – lumină întunecată,
O muză ce mă pierde, dar niciodată toată.
Și, da, m-ai rănit, dar rana-mi e poetă,
Din ea se naște arta, iubirea nediscretă.
Eu scriu de parcă veacuri ne despart,
Dar știu că-n altă viață vom avea un alt start.
Vom dansa prin ceruri ce nu cunosc sfârșire,
Și iadul tău va fi, în fine, mântuire.
Căci poeții nu iubesc cu jumătate,
Ei prind în cerneala lor eternități uitate.
Și orice-ar spune lumea, orice-ar râde-n cor,
Eu te voi duce-n suflet, ultimul meu decor.
Într-o zi, timpul ne va scrie din nou,
Tu – demonul pierdut, eu – a ta ecou.
Și-n versuri vom renaște, poate, mai senini,
Iubirea mea, păcatul meu divin.
Fără un amor de iubire
Cu ochii grei de dor, în tăcerea nopții,
Privesc în cerul plin de stele moarte,
Mă simt ca o frunză ce se scutură-n vânt,
Ca un dor ce se risipește în păduri uitate.
Iubirea mea nu e nici un cântec dulce,
Ci doar o tăcere-n care mă pierd,
Un dor ce se naște în miezul negrului,
Și se frânge în tăcerea ce mă apasă, mă măcină.
O, dacă-ai ști ce-i inima mea,
Cum bate fără de-nceput și fără sfârșit,
Cum scriu pe hârtie doruri nespuse,
Căci tu mă privești doar cu ochii tăi de piatră.
Ce înseamnă iubirea când nu te simt al meu?
Când tu îți urmezi pașii în lumina altora,
Iar eu rămân în umbra mea, o fărâmă de speranță,
Un vis ce se frânge într-o noapte fără lună.
Am scris în poezii, am scris cu sângele meu,
Cu fiecare vers, o speranță pierdută,
Dar tu nu mă vezi, nici măcar nu simți
Că inima mea se stinge, ca o floare uscată.
Aș vrea să fiu în fața ta, cu glasul cald și lin,
Să-ți cânt în ureche versuri de iubire,
Dar tu nu mă auzi, nu mă simți,
Și mă pierd în cuvinte ce nu te ating, nu te rănesc.
O, de ce nu mă vezi, tu care mă ții în umbra ta,
De ce nu îmi răspunzi când îți strig numele?
Și eu, rătăcind prin doruri, voi rămâne singur,
O umbră ce se stinge în nopțile fără stele.
În zadar voi scrie, în zadar mă voi frânge,
Căci tu mă vei uita, așa cum uiți tot ce-i fragil,
Și inima mea va rămâne o poveste nerostită,
Un cântec ce nu va ajunge niciodată să fie auzit.
Alchimia Iubirii
Inima mea, un cerșetor rătăcit,
Caută fluturi în plasa timpului,
Răsărit de dorințe în nopțile eterice,
Însă melancolia mea vicleană îmi umple doar cupa sufletului cu lacrimi
Ce din ea toarnă un toast de suferință și revarsă-n nimicirea a fiecărui fărâme din mine
Așa fi vrut sa fie iubite, sa aibă de ce să se aline ci nu să se spargă în reflexiile unei iubirii de fațadă
Aș vrea și inima să vadă cu proprii ochii că lumea-i nu-i rea ci e doar momentul nepotrivit
Și că într-o zi va fi iubită si nu v-a mai răzbi de durere, iar atunci orice durere va merita
Căci la sfârșitul ei, va exista un sfârșit ce se va contopi într-un destin
Atunci când două inimii pe cer vor poposi împărtășindu-si iubirea
O zare îndurerată
Lacrimile tale curg precum un zid care stă să sfâșie a durerii tale fragede doruri
Și curg precum un asfințit ce își pierde lumina, lacrimile tale poartă un gust rece și amar, dar tu doar îl înghițit într-un dans al ecourilor mute
Și privești cu al tău suflet gol la zarea ce se destramă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat
Prima dată am crezut că e din nepăsare, dar asta îți este doar răspunsul amaraciunii, iar umbra ce se reflectă câtre lac izbucnește în întrebarea friguroasă a care răsunare îngheață fiecare împrejurare a sufletului meu
De ce eu am devenit acea ființă?
Iar privirea mea a devenit o zare îndurerată, un dor nexprimat și neînțeles de a omenirii aprige sulte
Mima amorului
M-am săturat de versuri goale,
De rime false, de roze pale.
În cărțile-mi pline de amor,
Eu nu mai sunt, doar scrum și dor.
Cu mâna mea, prin cețuri dense,
Scriu poezii fără pretinse
Trăiri, ce-ar trebui să ardă-n mine –
Dar nu-i iubire, nici ruine.
Tu, care-ai fost al meu izvor,
M-ai părăsit și sunt un nor
Ce rătăcește-n noaptea mută,
Pe străzi pustii, de ploi bătută.
Îmi tremură stiloul stins,
Sub gândul tău pierdut, întins
Ca o aripă de vânt departe,
Ce frânge-n mine frunze moarte.
Scriu „te iubesc” de formă, sec,
Dar nu-i nimic, doar un decor veșted.
Nici un cuvânt nu-ți port în dar,
Nici un altar nu-ți fac, doar jar.
De-ai reveni, ai da fior
Poeziilor fără dor,
Și-ai înflori din nou în pagini
Un vis uitat, sub mii de margini.
Dar tu ești dus, iar eu, stingheră,
Cuvintele-mi sunt doar o povară.
Scriu despre dragoste, dar nu știu
Cum să mai simt. Tot ce-i al meu e pustiu.
O, întoarce-te, fă-mă vie,
Ca să-nțeleg ce-nseamnă a scrie
Din inima care, iară, bate –
Nu din ecouri, ci dintr-o șoaptă.
Sătulă să fiu doar eu
M-am săturat să fiu cea care dă,
Să-mi rup inima, să n-o pot salva.
Să-mi fac din iubire un dar fără preț,
Dar nimeni să nu-l vadă, să-l lase pe veci.
M-am săturat să fiu mereu blândă,
Să țin suflete ce nu-mi dau o secundă.
Să iert fără margini, să sper fără rost,
Când tot ce primesc e doar umbră și post.
Am dat tot ce-am fost, tot ce-aș mai putea,
Și-am primit doar tăcere, răni pe inima mea.
Unde-i iubirea pe care-am visat-o?
Unde-i un umăr ce-mi știe durerea toată?
M-am săturat să-mi frâng aripi de dor,
Să privesc cerul, să-mi pară absurd și gol.
Eu nu cer palate, nici stele din zare,
Doar o inimă caldă, o clipă de soare.
De azi, nu mai dau ce nu pot primi,
Nu mai calc în genunchi pentru firimituri de zi.
Voi păstra pentru mine lumina din piept,
Căci dacă nu-i reciproc, n-are sens să mai aștept.
Amorul unei poete
E-un dar să fii iubit de o poetă,
Cuvintele-i se-nalță ca o cometă,
Un foc ce arde ceruri fără milă,
O hartă spre un vis ce nu se-nchide-n filă.
Pe tine te-am ales, cu umbră și cu gheață,
Cu ochii plini de iad, cu inima de ceață.
Satanic suflet, ars în dor străin,
Dar lira mea ți-e templu, iubitul meu divin.
Te port în rime, veșnic, ca pe-o rugă,
Chiar dacă lumea-mi spune: „Nu-l păstra, te frângă.”
Ce știu ei despre focul din privirea ta?
Când mă-nțeapă, tot pe tine te-aș ierta.
Ești un paradox – lumină întunecată,
O muză ce mă pierde, dar niciodată toată.
Și, da, m-ai rănit, dar rana-mi e poetă,
Din ea se naște arta, iubirea nediscretă.
Eu scriu de parcă veacuri ne despart,
Dar știu că-n altă viață vom avea un alt start.
Vom dansa prin ceruri ce nu cunosc sfârșire,
Și iadul tău va fi, în fine, mântuire.
Căci poeții nu iubesc cu jumătate,
Ei prind în cerneala lor eternități uitate.
Și orice-ar spune lumea, orice-ar râde-n cor,
Eu te voi duce-n suflet, ultimul meu decor.
Într-o zi, timpul ne va scrie din nou,
Tu – demonul pierdut, eu – a ta ecou.
Și-n versuri vom renaște, poate, mai senini,
Iubirea mea, păcatul meu divin.
Fără un amor de iubire
Cu ochii grei de dor, în tăcerea nopții,
Privesc în cerul plin de stele moarte,
Mă simt ca o frunză ce se scutură-n vânt,
Ca un dor ce se risipește în păduri uitate.
Iubirea mea nu e nici un cântec dulce,
Ci doar o tăcere-n care mă pierd,
Un dor ce se naște în miezul negrului,
Și se frânge în tăcerea ce mă apasă, mă măcină.
O, dacă-ai ști ce-i inima mea,
Cum bate fără de-nceput și fără sfârșit,
Cum scriu pe hârtie doruri nespuse,
Căci tu mă privești doar cu ochii tăi de piatră.
Ce înseamnă iubirea când nu te simt al meu?
Când tu îți urmezi pașii în lumina altora,
Iar eu rămân în umbra mea, o fărâmă de speranță,
Un vis ce se frânge într-o noapte fără lună.
Am scris în poezii, am scris cu sângele meu,
Cu fiecare vers, o speranță pierdută,
Dar tu nu mă vezi, nici măcar nu simți
Că inima mea se stinge, ca o floare uscată.
Aș vrea să fiu în fața ta, cu glasul cald și lin,
Să-ți cânt în ureche versuri de iubire,
Dar tu nu mă auzi, nu mă simți,
Și mă pierd în cuvinte ce nu te ating, nu te rănesc.
O, de ce nu mă vezi, tu care mă ții în umbra ta,
De ce nu îmi răspunzi când îți strig numele?
Și eu, rătăcind prin doruri, voi rămâne singur,
O umbră ce se stinge în nopțile fără stele.
În zadar voi scrie, în zadar mă voi frânge,
Căci tu mă vei uita, așa cum uiți tot ce-i fragil,
Și inima mea va rămâne o poveste nerostită,
Un cântec ce nu va ajunge niciodată să fie auzit.
Alchimia Iubirii
Inima mea, un cerșetor rătăcit,
Caută fluturi în plasa timpului,
Răsărit de dorințe în nopțile eterice,
Însă melancolia mea vicleană îmi umple doar cupa sufletului cu lacrimi
Ce din ea toarnă un toast de suferință și revarsă-n nimicirea a fiecărui fărâme din mine
Așa fi vrut sa fie iubite, sa aibă de ce să se aline ci nu să se spargă în reflexiile unei iubirii de fațadă
Aș vrea și inima să vadă cu proprii ochii că lumea-i nu-i rea ci e doar momentul nepotrivit
Și că într-o zi va fi iubită si nu v-a mai răzbi de durere, iar atunci orice durere va merita
Căci la sfârșitul ei, va exista un sfârșit ce se va contopi într-un destin
Atunci când două inimii pe cer vor poposi împărtășindu-si iubirea