EVADARE DIN PREZENT

Ne trezim într-o lume

care se actualizează constant,

dar noi rămânem uneori

o versiune mai veche a noastră.

Gândurile ni se încarcă greu,

ca paginile cu semnal slab,

și dăm refresh sperând 

că o să doară mai puțin.

Vorbim mult,

dar nu spunem tot,

lăsăm spații goale

unde ar fi trebuit să fim sinceri.

Timpul nu mai curge,

doar se scurge

printre notificări,

deadline-uri și promisiuni.

Și totuși,

între două refresh-uri,

există un moment clar

în care ne amintim

că suntem mai mult

decât ce se vede pe ecran

Iubirea aproapelui nu e zgomot,

nu caută recunoaștere,

nu strigă că e mare sau importantă.

E mâna întinsă fără cuvinte,

umăr la care poți plânge,

zâmbet care luminează zile cenușii.

Ea nu întreabă cine ești,

de unde vii sau ce-ai greșit.

Se mulțumește să fie prezentă,

să aline, să ridice, aă împartă.

Iubirea aproapelui se înmulțește

precum focul care se dă

de la o lumânare la alta.

Nu scade niciodată, doar crește,

încălzind și pe cel care dă

și pe cel care primește.

Când o lași să pătrundă

în gesturi mărunte,

vei vedea că lumea

nu e doar întuneric

ci lumina ce se revarsă

dintr-un suflet în altul.

Ești începutul,

dar și sfârșitul meu blând.

Ești tăcerea care prinde glas.

Ești binecuvântarea care respiră,

femeie născută din rugăciune.

Ești primăvara din inima mea,

cuvântul nerostit

pe care-l aud doar eu,

în miezul nopții,

când Dumnezeu tace.

În al tău zâmbet

pacea se ascunde,

în mâinile tale iertarea.

Ești acea clipă

care sfințește timpul,

focul care nu mistuie

ci luminează.

Și de-ar pieri lumea

și cerul ar cădea,

tot tu ai rămâne -

răspunsul Domnului

la dorul meu de viață.

Ești primăvara din inima mea,

și în tine -

Dumnezeu zâmbești.

CASA PĂRINTEASCĂ

Casa părintească nu pleacă nicăieri.

Rămâne.

Cu ferestrele pline de amintiri

și cu pragul tocit

de pași care s-au întors mereu.

Acolo, timpul merge mai încet,

pereții știu numele tuturor,

iar masa mică

a ținut cândva 

mai multă iubire

decât încape într-o viață.

În curte, tăcerile sunt blânde,

iar serile au miros de pâine caldă

și de griji nerostite.

Nimeni nu întreabă

cine ai devenit -

e destul că ai venit.

Casa părintească

nu e din lemn sau piatră,

ci din glasuri,

din așteptare,

dintr-un „ai mâncat?”

spus ca o rugăciune.

Și oriunde ai fi,

când ți-e dor,

te întorci acolo

fără drum,

pentru că ea

a rămas în tine.

Sunt valuri

care nu lovesc țărmul,

ci trec prin mine fără zgomot.

Le simt în pauzele dintre gânduri,

în lucrurile nespuse,

în ochii care știu

dar nu întreabă.

Valurile tăcute nu cer atenție,

ele adună ce am lăsat neterminat.

Uneori par liniște, alteori oboseală.

Se retrag încet, lăsând urme

doar pentru cine privește

mai mult decât o clipă.

Nu distrug, doar schimbă forma

a ceea ce credem stabil.

Și, poate că, tocmai ele

mă țin în mișcare -

valurile care nu se aud,

dar nu se opresc.

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.

poți spune oricând că te întrebi
obsesiv din prima zi în care
cărarea desena peren, nisipul
din buzele mării prea dulci,

de ce au mai surâs înalt,
galaxiile și sorii învăpăiați,
cu șansa de unu la un milion
ca tu să afli adevărul

despicat în patru cu acuratețea
cu care doar zânele au admirat
licăritul astronomic de talentat,
din momentul întâi...

se ivește, din nou, un paradis
speculativ din punct
de vedere... subiectiv ca un alint
și ca o metamorfoză

a unui zâmbet alungit etern
în singularitata eludată din
arca pe care dansul apropie
polii ultimului răsărit

cu cratere ce scuipă nemurire
la tot pasul, cirezi împânzesc
întinderi de lut, într-o gravitație
absolută de zero...

râd miresmele din zorii
unor secunde matur vibrante
la unison, alături de o desfătare
spectaculos de introspectă

și n-ai să afli decât
intervalul dintre două puncte
de reper profund, aflate într-o
magnetică persuadare.

Prezentul calcă în picioare tot ce prinde în vajnicele-i brațe!

Pământul cu munții și marea

Pe tine,pe mine,pe voi,pe noi toți ;

Și-n timpul acesta se calcă pe sine fără să știe nebunul că moare!

Prezentul este viața sau moartea și istoria toată este clipa ce vine din trecutul ce mort pare dar nu este!

Vechiul trăiește clipa prezentă,

Precum strămoșii tăi morți de milenii

Respiră acum prin tine!

(10 septembrie 2023 H.S Irepetabila iubire)

Nu caut aur, caut poezie

În galeria timpului ireversibil,

Dar oarecum tangibil conştiinței

Şi spațiului durabil mioritic.

Vreau să descopăr iar setea de arte

S-o plimb prin creierii masivului Carpatic

Cu târnăcopul minții polimate,

În aur verde să meşteşugesc semantic.

În Crezul sfânt agăț o licărire,

Ca o scânteie'n flacăra iubirii.

Şi îmi cobor privirea în cascade

Peste imaşul nesecat de idealuri.

Câteodată vreau să zbor,

Dar nu mă pot desprinde de pământ

Şi atunci visez....

Câteodată vreau să privesc soarele în ochi,dar nu pot

Şi atunci mă închin lunii....

Câteodată vreau să fiu frumoasă,dar nu reuşesc

Şi atunci ascult glasul duios al iubirii....

Câteodată vreau să privesc stelele,dar nu le văd

Şi atunci îmi limpezesc mintea....

Câteodată vreau să zăresc surâsul Noului Început,

Dar ochii mi se închid

Şi atunci las zâmbet ochiului deschis....

Câteodată vreau să dorm în iarba mirosindă,

Dar mă tem să nu fiu văzută

Şi atunci ascult cântecul inimii....

Câteodată vreau să cred că florile nu se vor ofilii niciodată,

Dar mi le prind în păr 

Şi atunci chem îngerii să le plângă....

Câteodată vreau să ating cu vârful degetelor nemărginirea,

Dar sunt prea mică 

Şi atunci urc pe liniştea fiinţei....

Câteodată gândurile mele iau forma unui nor

Transformându-se în reverii,

Alteori iau forma cuvântului metamorfozându-se în ceva,

Alteori iau înfăţişarea tăcerii

În liniştea inimii .

Verdele moare-n dogoarea uscată,

Câmpul e ars, un mormânt de tăcere,

Soarele-nghite o lume secată,

Frunza se-ndoaie în lungă durere.

Umbrele fug în pădurea de zgură,

Izvorul a stins ultima lui suflare,

Natura își strânge o neagră căldură,

În pragul de vară și de pierzare.

Ai plâns?

Am plâns că mi-ai fost drag și ai plecat

Am plâns să văd că nu pot să te-mpac..

Am plâns să simt că pentru tine n-am contat

Am plâns c-ombratisare tu mi-ai refuzat..

Plângi?

Mai plâng când amintirile mă năpădesc

Și plâng cu gândul la vinul ce-l doresc..

Mai plâng când gândurile mắ învăluiesc

Și plâng când de zidul dintre noi mă izbesc.

Mai plângi?

Uneori când simt că nu mai am putere

Alteori când mult prea mult îmi pasă

Și... când în inimă simt doar durere

Dar plâng mereu...c-un licăr de speranță!