Durerea

Stau lucrurile-n jur tăcute,

dar știu mai mult decât rostim.

Un copac bătrân nu cere vorbe

ca să-ți arate că-i sublim.

Piatra nu-și plânge vechiul drum,

nici vântul nu se vaită de soartă,

dar omul, prins în gândul său,

uită că viața e și simplă, și deșartă.

Ne facem zei din întrebări

și-n răspunsuri vrem să fim eterni,

dar poate sensul stă în clipa

când uiți să cauți, și doar cerni.

Un pas, un gest, o privire lină –

uneori, acestea spun destul.

Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă

să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul

Moartea nu-i sfârșit, ci doar un drum

Pe care-l parcurgi în tăcere adâncă,

Un pas spre necunoscut, un simplu scrum,

Ce-așterni în urmă, fără a lăsa vreo frânghie de lumină.

Nu e o umbră rece, ci o pajiște

Unde sufletele se odihnesc în pace,

E doar un vânt ce-n suflet se așează,

Ca un dor de casă, mai ușor de purtat.

Cine ne va plânge, cine ne va vrea,

Când trupul va rămâne, iar noi vom zbura?

În liniștea eternității ne pierdem,

Dar iubirea-n inimile celor dragi va trăi.

Moartea nu-i un sfârșit, ci un început,

Un pas spre altceva, un pas spre nemurire,

Căci în fiecare adio, în fiecare dor,

Se naște un nou înțeles, un nou fior.

Este liniște, este pace, este timp,

Este răgazul de care avem nevoie,

Și nu-i o frică, nici un vis de coșmar,

Ci un drum pe care toți îl vom urma

Aș vrea mai mult timp să ascult cum se sparg

Secundele-n liniștea dimineților grele,

Să nu mai alerg după clipe ce trec

Ca umbre grăbite pe ziduri rebele.

Aș vrea mai mult timp să privesc înapoi

Fără să doară ce n-am apucat,

Să nu mai simt cum ne scapă din mâini

Tot ce-am crezut că e de păstrat.

Aș vrea mai mult timp pentru glasuri uitate,

Pentru oameni plecați prea devreme din noi,

Să pot să le spun ce n-am spus niciodată,

Să repar în tăcere vechiul noroi.

Dar timpul nu are răbdare cu nimeni,

Nu stă să asculte, nu cere permisiuni,

El curge prin noi ca un râu fără margini,

Și ne lasă doar urme de întrebări și rugini.

Aș vrea mai mult timp pentru pași pe alei,

Pentru seri fără grabă și fără suspin,

Să stau cu mine însumi, să nu fug de idei,

Să nu-mi mai fie sufletul străin.

Aș vrea mai mult timp pentru oameni aproape,

Pentru râsete simple, pentru mână-n mână,

Să nu mai lăsăm distanțe să sape

Între ce simțim și ce spunem în taină.

Aș vrea mai mult timp să iubesc fără teamă,

Fără „poate mâine”, fără „nu pot acum”,

Să nu mai transform fiecare îndoială

Într-un drum ce se pierde încet, pas cu pas, în apus de parfum.

Dar dacă timpul nu vrea să se oprească,

Atunci învăț să-l trăiesc cum e el:

Un fir de lumină ce clipa-l găsește

Și-l face din trecere simplu model.

Și poate că nu e nevoie de mai mult,

Ci doar să simțim fiecare secundă

Ca pe un dar ce nu vine de două ori

Și dispare încet, ca o mare profundă.

I-am spus toate — dureri, greșeli, tăceri,

Fără mască, fără vorbe dulci de complezență.

Și n-a râs… n-a clătinat din umeri,

A privit, a ascultat — cu toată ființa, cu prezență.

Nu s-a temut de haosul din mine,

N-a fugit când am vorbit de frici,

N-a făcut din viața mea rușine,

Nici nu-a dus poveștile pe la alții, pe la amici.

M-a ținut așa cum eram: cu răni și vise,

Cu dorințe tăcute și inimi închise.

N-a cerut să fiu alta, n-a cerut nimic,

Doar să fiu… și-atât. A fost suficient. A fost unic.

Așa că da —

Voi lăsa pe toată lumea pentru el,

Pe cei ce m-au avut, dar n-au știut să mă privească.

Pe cei ce m-au auzit, dar n-au vrut să mă înțeleagă.

Pe cei ce au fost doar umbre, niciodată stele.

Îl aleg pe el — cel ce a tăcut cu mine,

Care-a ținut inima mea ca pe ceva fragil,

Care m-a văzut plângând, dar a rămas lângă mine,

Nu ca un erou, ci ca un om... senin, stabil.

Poate nu a fost ales de soartă,

Dar l-am ales eu, cu toată ființa mea.

Căci în lumea asta plină de zgomot și joacă,

El a fost liniștea — și casa — și inima mea.

Nu am vrut să te pierd, dar am făcut-o,

Fără strigăt, fără zgomot, fără glas,

Te-ai desprins de mine ca o frunză toamna,

Și nici n-am știut când a fost ultimul ceas.

Am spus prea puțin și-am tăcut prea mult,

Crezând că iubirea se simte, nu se rostește.

Dar tu așteptai să te strâng, să te ascult,

Iar eu… mă ascundeam în tăceri egoiste.

Nu am vrut să te pierd, dar m-am pierdut întâi,

În teamă, în orgoliu, în gânduri prea reci.

Ți-am dat răspunsuri goale, zâmbete pline de cui,

Și-n loc să te trag mai aproape… ți-am dat să pleci.

Te văd și acum, în vis sau în fereastră,

Trecând pe trotuarul unde ne țineam de mână.

Timpul curge-n gol, și ziua pare albastră,

Dar nicio culoare nu alină-o rană bună.

Poate că iubirea mea a fost stângace,

Poate n-am știut s-o pun în cuvinte clare,

Dar n-ai fost niciodată doar „ceva” ce trece,

Ci tot ce-am avut mai viu sub pielea mea, sub soare.

Și dacă m-ai auzi acum, ți-aș spune rar,

Cu vocea spartă de regret și de vină:

Nu am vrut să te pierd, dar am greșit amar,

Și-aș da orice să te mai am… o zi, o lună, o lumină.

Dar timpul nu se-ntoarce, doar dorul rămâne,

Ca o rană deschisă în pieptul tăcut.

Și-n lipsa ta cresc amintiri nebune,

Ce dor mai tare decât tot ce-a durut.

Nu am vrut să te pierd… dar am făcut-o.

Nu cu ură. Nu cu nepăsare.

Ci cu acea iubire care nu știe s-ajute,

Dar doare… doare fără încetare.

Toți cred că sunt bine,

Cu zâmbetul pe buze,

Dar în adâncul meu e o mare de umbre,

Pe care nu o vede nimeni.

În fața lumii mă fac puternic,

Dar în interior mă clatin,

Toți cred că sunt bine,

Căci nu arată nimeni ce-i din spate.

Tăcerea mea e vocea care strigă,

Frica mea e mascată de curaj,

Toți cred că sunt bine,

Dar doar eu știu cât de adânc e visul meu fragil.

Toți cred că sunt bine,

În spatele fiecărui pas,

Mă ascund în spatele unui zâmbet,

Fără să-i las să vadă ce mă apasă.

În jurul meu e zgomotul vieții,

Dar în sufletul meu e liniște,

O liniște grea, plină de neînțeles,

Care mă ține în loc, ca o fereastră închisă.

Toți cred că sunt bine,

Căci ochii mei spun altceva,

Dar nu pot să arăt ce e înăuntru,

Fiecare privire mă adâncește mai mult.

Când mă uit în oglindă,

Văd o față străină,

Cine e cu adevărat „eu”?

Un chip sau o mască purtată în fiecare zi?

Seara, când totul se calmează,

Mă simt gol, fără forme,

Toți cred că sunt bine,

Dar nimeni nu știe cât de adânc am ajuns să cad.

În fiecare zi mă joc cu cuvintele,

Le dau forme, le fac să strălucească,

Dar în spatele lor se ascunde o durere,

O durere pe care nimeni nu o poate atinge.

Toți cred că sunt bine,

Pentru că am învățat să ascund,

Dar în spatele fiecărei bătăi de inimă,

Se află un întreg univers de neliniște.

Și mă întreabă lumea ce fac,

Eu doar răspund „bine”,

Dar în liniștea nopții,

Mă pierd într-o mare de gânduri tăcute.

Toți cred că sunt bine,

Dar eu sunt doar o umbră,

O umbră care aleargă după o lumină,

Ce pare mereu prea departe.

Mă tot ascund în spatele unui zâmbet,

Cu gândul că într-o zi voi fi vindecat,

Dar până atunci, toți cred că sunt bine,

Chiar dacă eu mă simt neîntregit și spart.

Toți cred că sunt bine,

Căci nimeni nu vede ploaia,

Care cade peste sufletul meu,

Și mă face să mă pierd tot mai mult.

Răul dacă nu ar fi,

Numai bine am trăi  .

Și invidia e mare ..

Rea e pentru fiecare.

Cred că-i bine 

Cum să spun ...

Cum să fi oare om bun.

Binele este iubire,

E noroc, e fericire...

Se întoarce înzecit,

Și te face fericit.

Sigur că noi ne dorim,

Bine mult și să iubim

Am acasă o grădină,

Ea cu mulţi nuci este plină.

I-am sădit, i-am îngrijit,

Când îi văd sunt fericit.

Fac din nuci, multă dulceaţă,

E dulce şi e gustoasă.

Din ele mai fac lichior,

Că el se face uşor.

Şi la cozonac pun nuci,

Că sunt bune şi sunt dulci.

Poţi să faci din nuci şi ţuică,

Când o bei să nu te ducă.

Aşa dar toţi nucii mei,

În grădină îs singurei.

Doar eu cu ei mai vorbesc,

Că – mi sunt dragi şi îi îndrăgesc.

,,Floarea albastră,, am citit
Floare albastră am iubit
Floarea albastra-nmugurit
Floarea albastră….
Vântul crud te-a legănat
Vântul crud te-a despuiat
Vântul crud mi te-a luat
Vântul….

Хороший, воспитаный мальчик,

Делает вид, что ему грустно,

Порезал руку о бокальчик,

Кровь грязная, но сука вкусная.

Сон на кровати, как на гвоздях,

Не умею ни любить, ни отдавать,

Детская улыбка застряла в пузырях,

Хочу рассвет на балконе встречать.

Не ловить больше психозы,

Жить нормально и тихо,

Начать писать прозы,

И больше не найти выход.

Страсть ломает мне пальцы,

Руки уже дрожат от страха,

Не жить как скитальцы,

Быть спокойным как лицо монаха.

Acum serile devenit-aureci,cumplite

Şi straăzile sunt un haos puternic ce tulbura inimile dezgolite

Ştiu si a ea e,

Dar nu ştiu la ce să mă aştept

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Sejlbåd

Kære sejlbåd du flyder i det tilsyneladende endeløse hav,

Hvilke kontinenter skal du til igen denne gang,

Hvad venter dig på din næste destination?

Sejlbåd, sejlbåd...

Hvorfor fortalte du mig ikke, at du kan lide at sejle så meget?

Hvorfor advarede du mig ikke?

Hvorfor, lige ved at vende dig ryggen et øjeblik, forlod du havnen?

Hvordan kan jeg vænne mig til det tomrum, du efterlod mig?

Hvordan fylder jeg den?

Sejlbåd, sejlbåd...

Du var let som en spurv,

Jeg håber, du kommer gladere tilbage, end hvor du gik,

Jeg ved, at du var nødt til at gå

Sådan havde du det

Det troede du.

Vi havde bygget dig så godt, af træ, roret, dækket,

Fra flere sejlplader,

Jeg har endda fæstet dit anker,

Jeg ved det ikke bliver nemt for dig

Havet har sine luner,

Du ved ikke, hvad du kan forvente,

Når det bliver ophidset og ryster dig i alle retninger,

Han tager dig kun med på de ruter, der er mere tilgængelige for ham,

Når det vil være svært for dig, når du vil føle, at du ikke har nogen måde at holde dig oven vande,

Se venligst ned, se det vedhæftede anker,

Tænk, at på afstand, selv fra tusindvis af kilometer væk,

Jeg våger over dig, jeg har dig i mit hjerte,

Det er bare det, at du ikke længere er i nærheden af mig for at vise dig,

Virkelig, hvor meget vores forbindelse betød,

(I en argumenterende tone)

Hav det godt, slip, glem hvem der har skabt dig,

På to uger var vi ikke engang kommet tæt på,

Hvis du tror det, er det dit valg...

Bare vid, at jeg holder af dig, det er derfor, jeg byggede dig så godt,

Som en sidste opmuntring siger jeg til dig: "Du må ikke blive skræmt af de storme, du vil støde på, mens du krydser havet. Glem ikke, at efter stormen kommer godt vejr."

Sejlbåd:,,Hvad ville du gøre? Må jeg ikke blive en dag i Rio de Janeiro? Bare en dag, det er alt, hvad jeg ønsker, så vender jeg tilbage til dig, det lover jeg!"