Bătrânul singur cuc

Număr zilele 

În tăcerea timpului;

Picură gândurile 

În bătaia vântului. 

În Surâsul dimineții 

Deșteptătorul sună;

Rămășițele vieții 

Le culege,le adună...

Oare cât mi a rămas 

Pe cărările umblate

Să port al meu pas

Spre vise inspirate..?

Mi e prielnic oare

Prognosticul menit

Din vremea curgătoare 

Spre fatidicul sfârșit?..

Și n urma mea,obscură 

Vocile mă judecă;

Să nu scap vreo picătură 

În bezna ce alunecă...

Și n nopțile bântuite 

Mai sper un răsărit 

Pt clipele iubite 

În suflet cuibărit..

Suntem complet imperfecți,

Imprevizibili și defecți,

Călcăm strâmb, Impulsiv 

Fără un real Motiv.

Suntem atât de fragili 

Și de multe ori labili.

Ne pierdem în amănunte,

Complicăm lucruri mărunte..

Ne-agătăm de -un rost în lume,

S -avem parte de -un renume 

Și chiar tindem tot mai sus

Spre idealul presupus.

Competitivi suntem din fire,

Ne jertfim cu dăruire.

Mănați de -un resentiment,

Iscăm cate-un incident..

Apoi regretăm amarnic,

Lamentăndu-ne slugarnic.

Hai să trecem peste asta,

Să ne iertăm și basta;

Supărarea bat-o vină

Ne umbrește doar rutina.

De trecut eu mă dezbrac ,

Adulmecând torentul 

Cu viitorul mă îmbrac,

Cutreierând prezentul.

Anii mei se scurg,

Cu răsunet mă străpung,

Risipiți în amurg

Din urmă nu -i ajung.

Mă privește din oglindă 

Chipul de demult 

Și ploaia rece udă 

Obrazul meu adult.

Parcă ieri creșteam

Cu pletele in vânt;

Matur, să fiu tânjeam 

Pe aripi de avânt.

Aș da clipele rămase 

Copil să mai colind 

Tinerețile frumoase,

Bătrânețea, ocolind...

Voi, Suflete îngenuncheate 

Cât îmi este dor de voi;

Ați zburat departe 

Străini de azi și noi 

Ce nu aș da ,ca să răzbat

Prin trecutul răpus 

Pe aripi ce se mai zbat

Pentru timpul apus.

După inimi de cleștar,

Ce -mi plângeau amarul.

Și -mi șopteau cu har,

Umpländu -mi paharul 

S -au risipit,nu le găsesc,

Căci s -au topit în zare;

Ființe dragi,eu vă iubesc 

Până la ultima suflare!...

Ul

Freamătă printre frunze

Numele tău pe buze.

Chipul meu curge din nor,

Plouat de al tău dor.

Prin pădurea -ntunecata 

Silueta mea ciudată 

Se perinda printre șoapte, 

Rătăcind zi și noapte. 

Pasărea imi cântă jalea.,

Vântul răscolește calea,

Pomii ma cuprind in taină, 

Smulgandu ma de haină. 

Aud urlete de fiară, 

Ce in mine înghețara;

Să fug de ea,ori de mine,

Sa pot uita de tine?..

Căzuse-n palma mea

Din cerul tău o stea

Si plăpând, s a stins 

În potopul meu plâns..

Mamă, unde ești acum 

La răscrucea mea de drum,

Ce nu mai duce nicăieri 

Și ma întorc spre ieri.

Rascoleam printre sertare, 

Amintirea ce mă doare;

Cu tine,maică, în genunchi 

Și amar de stropi in ochi..

Poza ta -mpăienjenită

Îmbătrâni,bine dosită;

Ți e bine oare n depărtare, 

Al tău cer are culoare?..

Mi ai lipsit pentru o viață, 

Risipindu te in ceață;

Ai săpat un gol în mine

Și zac printre ruine.

Timpul vindecă și trece,

Chiar de mi lasă cicatrice,

Iar norii triști mă scaldă 

Dorul de tine să nu ardă..

Doamne,

sunt obosit de atâta mizerie străină,

de atâtea răni care nu sunt ale mele,

dar pe care le port în sufletul meu

ca și cum ar fi fost împănate adânc

în carnea mea.

Am primit durerea ca pe un dar,

un dar care nu îmi este al meu,

dar care m-a învățat să simt

fiecare frântură de durere

ca și cum ar fi fost a mea.

Mă tem să las această povară,

căci cum voi înțelege eu, Doamne,

dacă nu trăiesc în străinătatea

celorlalți?

Cum voi ști, cum voi învăța

dacă nu sunt eu însumi

măcar o fărâmă din chinul lor?

Dar nu mai pot, Doamne.

Nu mai pot purta atâtea păcate

care nu sunt ale mele.

Ia-le asupra Ta Doamne,

căci nu sunt vrednic a le purta.

Fă-mă ușor, Doamne,

fă-mă ușor ca o pană

care poate fi luată de vânt

fără ca să lase urme.

Fă-mi liniște în suflet,

și eliberează-mă din străinătatea altora,

și clădește-mi

altfel mântuirea.

M-a copleșit iubirea ta,

M-a copleșit dragostea ta,

Când o fi să mor

Te rog, nu mă uita.

Eu te-am iubit enorm de mult 

Te-am scris în stele cu creion;

Dragostea ta să nu o dai

Din inimă nicicând.

Ador cugetul tău sfânt 

Ce nicăieri nu a plecat 

A rămas închis pe veci 

Iubindu-l Dumnezeu!

În noaptea întunecată, într-un vis misterios,

Un coșmar m-a cuprins, plin de umbre și suspans.

Mă trezesc într-o lume stranie, nefamiliară,

Unde totul pare a fi într-o continuă schimbare.

În jurul meu se conturează forme ciudate,

Creaturi înspăimântătoare, cu ochi arzând ca flacăra.

Simt cum inima îmi bate sălbatic în piept,

Încercând să scap din acest coșmar nesfârșit.

Privesc în jur și văd un cer întunecat,

Fără stele sau lună, doar nori grei și amenințători.

Pământul tremură sub pașii mei incerți,

Simt cum frica mă cuprinde și sufletul mi se zbate.

În labirintul acesta de gânduri confuze,

Mă simt pierdut și singur într-o lume în care nu-mi găsesc refugiu.

Încerc să strig, dar sunetul se pierde în neant,

Coșmarul mă învăluie tot mai mult, fără un sfârșit garantat.

În mijlocul acestui haos, îmi amintesc că puterea e în mine,

Că pot învinge frica și să scap din această prizonieră realitate.

Îmi adun curajul și încep să lupt cu toată forța mea,

Sperând că voi găsi o cale de ieșire și eliberare.

Prin labirintul întunecat al coșmarului meu,

Merg cu hotărâre și determinare, fără a mă opri.

Cu fiecare pas pe care-l fac, lumina începe să strălucească,

Și simt cum speranța renasce în mine, dându-mi putere să rezist.

Coșmarul se estompează treptat și încep să văd lumina zorilor,

În timp ce umbrele se risipesc și dispar în zare.

Respir adânc, simțindu-mi inima calmându-se,

Coșmarul se topește ca un fum subțire.

Mă trezesc din visul întunecat și misterios,

Cu o senzație de ușurare și eliberare în suflet.

Îmi dau seama că acele temeri și neliniști,

Erau doar o proiecție a fricilor mele interioare.

Coșmarul m-a învățat că puterea mea e reală,

Că pot înfrunta orice provocare cu curaj și hotărâre.

Chiar și atunci când pare că totul e pierdut,

Speranța și determinarea pot schimba cursul destinului meu.

Mai dă-mi, Doamne, timp, mai dă-mi un anotimp,

Să simt în ramuri taina, în ape-un dulce cânt,

Să curgă iarăși clipa pe firul nesfârșit,

Și-n negura uitării să nu fiu risipit.

Sub bolțile de stele îmi caut iar avânt,

Căci dorul mă tot poartă spre zări ce nu se frâng,

Și-mi pare că în noapte lumina s-a ascuns,

Dar sufletul mai cere un drum ce n-a apus.

Se scutură-n tăcere o frunză peste drum,

Și vântul duce-n șoapte un cântec vechi, de fum;

Iar eu mă rog în taină, cu ochii înspre cer,

Să-mi fie încă viața un veșnic adevăr.

Mai dă-mi, Doamne, timp, mai dă-mi un anotimp,

Să văd cum iarăși zorii din umbră se desprind,

Să simt cum iarăși roua îmi mângâie obraz,

Și clipa să devină un dor ce n-are glas.

Pe marea fără margini se-aprinde-un strop de lună,

Și gândurile mele se leagănă-mpreună;

Din colbul vremii cade un fir de infinit,

Și-n el îmi caut visul, un pas neîmplinit.

Căci omul trece iute, ca frunza dusă-n vânt,

Și anii se topesc în cântul lor preasfânt;

Dar dorul meu se-nalță, mai viu și mai curat,

Căci clipa mea de astăzi în veci aș fi păstrat.

Mai dă-mi, Doamne, timp, mai dă-mi un anotimp,

Un cântec de ninsoare, un dor de trandafir,

Să-ngenunchez sub cerul ce plânge peste noi,

Și-n lacrimă să simt că-s veșnic printre ploi.

Și când se va sfârși cărarea mea de lut,

Primește-mi rugăciunea ca veac ce n-a trecut,

Și lasă-mă, Părinte, în zborul Tău senin,

Să fi

u un fir de stea prin noaptea fără chin.

Sunt zvonuri sau doar șoapte?

Eu număr pân la șapte,

De ce le-aud până noapte?

Ce-am făcut cu aceste fapte?

Relele de corp sunt acum înfipte...

Conversații neîntrerupte,

De ce ele trebuie din nou să mă irite?

Și de la capăt începute...

Voi arăta ca un bătrân cerșind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-și cere libertatea,
Atunci când trist și prăbușit în suferință
Îmi voi cerși spășit la poarta ta eternitatea?

Mă privesc în oglindă fără să mă înțeleg
Și sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În brațele maladive și hidoase ale morții.

Palmele vieții nu m-au îndobitocit
Și nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simțit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.

Înțelepciunea am câștigat-o prin suferință,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecții de viață.

Anii ce îmi poartă ființa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viață
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.

Învățătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură și neprețuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.

Dar oricâtă vitalitate aș avea în ființă
Pare prea puțină în fața tinerilor zgomotoși
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.

Ani de zile am așteptat clipa plecării,
Însă azi am renunțat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele își scârțâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.

Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.

Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganța științei
Și voi primi cu stoicism pedeapsa morții
Cu zâmbetul grațios de muritor împlinit.

Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Și câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?