Amintiri!

Încerc să mă apropii din nou de ea,

Nu știu de mă va accepta sau refuza,

Ne-am despărțit, singurătatea-i grea,

Mă-ntreb...mă va ierta sau acuza?

Îndepărtarea ei sau poate-a mea,

În timp s-a petrecut, făra-nțelege,

Ceva a dispărut, poate comunicarea,

Și nu văd cine ,,amarul" să-l dezlege

Unul pe lângă altul, zilnic trecem,

Și ne ferim privirile de-a-se-ntâlni,

Viața noi în penibil ne-o petrecem,

Și ura e mai mare, decăt cuvântul,,a uni",

Voi continua să lupt, pe-un loc minat,

Și fericirea s-o împărțim la amândoi,

Pentru că simt că nu s-a terminat,

Iubirea noastră cea visată...născută-n doi!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Cât aș vrea, să fiu și eu...poet
Să scriu rânduri... să vă placă,
Fac efort, ca vers... să-mi iasă
Nu mă las... tot omu-ncearcă.

Prin școli, în timp, am învățat
Ce trebuie să știu în astă viață,
Cuvintele rostite să aibă...sens
Și, de la înțelept să iau..povață.

Ziua, seara și chiar pe înnoptat
Când mi-apar în gând...povești,
Scot din buzunar, stilou, hârtie
Mâzgâlesc, dorind să mă citești.

Stau de vorbă cu-a mea muză
Să mă-nspire... să mă-ndrume,
Să mă joc, de-a rima-n... vers
Poezii să fac...puse-n volume.

Scriu ce simt și cum mă simt
Făr' a avea pretenții de... artist,
Tot ce știu e că...nu mă opresc
Criticilor...cu stoicism... rezist!

Mă uit când ceru-i plin de stele

și, vreau cu ele să vorbesc,

Gândind că mama-i pe acolo

și, un semnal primesc.

Privirea-mi fuge către Carul Mic

și-a lui Steauă Polară,

Crezând că un răspuns găsesc,

la ce întreb seară de seară.

Și astrelor la ani lumină, mereu

pun o mulțime de-ntrebări,

Și pentru că răspunsuri nu primesc,

visez să le ating pășind pe scări.

Întorc privirea și către Carul Mare

și-a lui stele strălucitoare,

Dar nici pe-aici nimic nu pot zări

și, inima în piept mă doare.

Târziu în noapte din visare mă trezesc

și, simt pământul sub picioare,

Și conștient realizez, că nimeni nu e

stea, iar viața-i doar...o boare!

Astăzi vreau să fim doar noi

 La o plimbare scurtă pe cărare,

Să ne-amintim acum în doi

De-a noastră primă sărutare

Eu, un tânăr educat la țară

Tu cu școală-aleasă la oraș,

Eu, visând să te sărut pe seară

Tu distantă, rece ca un pisc golaș

Demult n-am mai fost pe cărare

Poate nici locul nu-l mai găsim,

Dar nu cred c-ar fi vreo supărare

Dacă pe drum ne-oprim și povestim

Și multe avem noi să ne spunem

De când am căpătat primul sărut,

Prin câte încercări am putut trece

Și ce puțin noi de la viață am cerut

Cărarea căutată, demult a dispărut

Așa că pe o bancă noi ne-am așezat,

Și n-a fost greu soția să-mi  sărut

De care de o viață sunt amorezat

 ............................

Acum călătorim și mergem în plimbări

Și-am renunțat demult să adunăm averi,

Ne respectăm și des ne spunem pe cărări

Cuvinte de iubire, ce n-au fost spuse...ieri!

E-ntâi Decembrie și sărbătorim,

Unirea Mare și-n inimă simțim,

O mare tensiune de la eroi primită,

Care-au murit, pentru cauza sfântă

Ei toți au dus lupta cea dreaptă,

Pentru ca țara să nu fie sfârtecată,

Cu gândul doar la Marea Unire,

Și pentru-a noastră sfântă-nfrățire

N

oi an de an, ne zicem,,La mulți ani",

Și ne dorim s-avem în cont mulți bani,

Dar la români urarea mult nu ține,

Că ei se dușmănesc, în ziua care vine

Imnul țării emoționați îl ascultăm,

Iar mulți din noi ușor îl fredonăm,

În trup simțim fiori și ochiul plânge,

Lăsând o lacrimă, ce pe obraz prelinge

Participăm în număr mare la paradă,

Privim la cei ce defilează-n stradă,

Ne place să vedem toată armata,

Și tehnica de luptă, cu care-i înzestrată

În jur mulți politicieni și guvernanți,

Te uiți și-i vezi cât sunt de aroganți,

Cum oamenii salută, spre ei se-nclină,

Nevinovați ei par, nu poartă nicio vină

Tot ei ne spun să fim uniți pe veci,

Rostind discursuri lungi și seci,

Și ne promit acum la sărbătoare,

Că-n anul viitor, vom avea bunăstare

Cu toții știm cât pot să mintă,

Pentru-ași atinge a lor țintă,

Încă un vot și patru ani să treacă,

Să ne conducă și noi averi să facă

Hai azi să urăm cum se cuvine,

La toți cei ce ne doresc doar bine,

Din țara noastră și din străinătate,

La muți ani, unire, fericire, sănătate!

Pe curând!

Mina!

Vor să mai închid-o mină

Pe motiv că poluează,

Spun că UE, e de vină

Și nu Ei..care sunt varză!

Minerul!

Sapă galerii și ne aduce

Untul negru zis cărbune,

La Varvara își fac cruce

Și toți cred..în sfântul nume!

Cărbune!

Am pus cărbune în sobă

Că afară-i ger năpraznic,

Lor vreau să le zic o vorbă

Pe miner nu-l faceți..casnic!

Votul!

Vine anul cu alegeri

Și minerul se întreabă?

Eu pe cine să pun votul?

Că voi toți sunteți..o pleavă!

Despre alegerile de acum

mulți vor scrie oarecum.

Eu am să scriu imediat,

să nu regret că am uitat.

Da, ele ne sunt necesare

pentru România Mare,

unde sunt mulți democrați,

liberali și tehnocrați.

Între ei  sunt auriști,

unii sunt chiar useriști,

udemeriști, peuneriști

și mulți alții cam la fel....

Toți se socotesc model

de cinste și de dreptate.

Au uitat de demnitate.

Dar așa cum sunt votanții,

așa sunt și candidații;

unii se cred mai frumoși,

alții se cred viguroși.

Se prind în horă, tresaltă,

alții pe arcuri se saltă,

s-arate la fiecare

că sunt zdraveni pe picioare.

În țară e harababură,

parc-am merge pe-arătură.

România se divide

în zeci de grupuri și partide,

ba și-n grupulețe și clanuri.

Cine-or fi cei ce fac planuri

de dezbinare și ură

și în viață, și-n cultură?

Ieri votam pe-ai noștri Ion și Ioana,

Acum votăm ”străinii” Piedon și Piedoana!

Mulți candidați ajung la limită

unii renunță, alții ezită.

Pe toți  îi privesc cu drag...

mai ales atunci când se retrag.

Se zice că cei mai buni

ar fi candidații comuni.

Vom trăi și vom vedea

de-o fi sau n-o fi așa.

Pentru toți domnii primari

și stimați parlamentari,

și pentru cei ce votează:

Hora Unirii nu se minează!

Alegători, aveți răbdare,

nu votați la întâmplare!

Vă îndemn  să citiți tot

din buletinul de vot!

Zic pentru cei ce-au mai votat

și apoi au regretat.

Să vă spun ce mi se-ntâmplă,

Și de ce-mi pun degetu-n tâmplă,

Despre ea ce-mi este dragă mie,

Și cum îmi dă emoții a mea Marie

Dimineața mai greu se scoală,

Parcă-i atinsă de vreo boală,

Pe furiș ușor deschide ochii,

Pregătită e de-a face șotii

În fugă mare spre bucătărie,

Să încălzească la cuptor lipie,

În grabă, iute o cafea își face,

Mai diluată, că așa îi place

Cum timpul trece, nu prea așteaptă,

Nici chiar pe ea, fată cu judecată,

Grăbită se-ndreaptă către duș,

Eu o zoresc, ea-mi spune vin acuș

Acum cred c-ați înțeles mai bine,

De unde necazul vine spre mine, 

Ce-nseamnă acuș, rapid și imediat,

Când eu la ușă, demult stau îmbrăcat,

Aud din ușă cum dușul se oprește,

Și-s bucuros că fata se grăbește,

Dar vai, nimic nu este-adevărat,

Că după duș, are ceva de aspirat

Să-i spun ceva tăios, nu îndrăznesc,

Și simt cum nervii îmi plesnesc,

Cobor ușor pe trepte la garaj,

Ducând în màna zilnic un bagaj

Pornesc rapid motorul, cald să fie,

Pentru a mea scumpă, dulce soție,

Consum destul de multă motorină,

Pâna ce intră Marce în mașină

Calc apăsat pedala, accelerez,

Mai am un pic până să delirez,

În trombă la serviciu noi plecăm,

Să prindem condica și să semnăm

Parchez mașina, coboară Marce,

Și mâța-mi sare printre picioare,

Sunt pregătit pisica s-o servesc,

Cu o conservă, că altfel o pățesc

Abia acum eu spre birou pot merge,

Când mâța botul tacticos și-l șterge,

Și Marce mulțumită intră-n laborator,

Iar eu mă mișc c-un șchiopătat ușor

....................................

Seara tot timpul după ora cinci,

Când termin cu mâncarea la pisici,

Marce îmi spune pe un ton domol,

C-ar vrea un picusor și pe la Mall

Degeaba spun, mă doare un picior,

O stiu că nu renunță prea usor,

Așa că la cumpărături grabnic o duc,

Sperând că cina de la șapte, poate apuc

Nu vă mai spun povestea după șapte,

Când eu prin casă vorbesc în șoapte,

Că ea la telefon începe să vorbească,

Și tare greu îi vine să se oprească

Ceea ce eu acum v-am povestit,

De-a lungul vremii pe mine m-a călit,

Și-am înțeles...capul este la mine,

Dar gâtul e la Marce și-l

mișcă....cum îi convine!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Trezeşte-mă tu, soare, din efemera moarte,

Trezeşte-mă tu, soare, fiindcă am dormit destul,

Treziţi-mă degrabă din moartea cea de-o noapte,

Din somnul greu ce este al morţii preambul.

Treziţi-mă degrabă, nu vreau mai mult să dorm,

Am prins deja ideea cum va fi după moarte,

Un trup care va trece, va fi al morţii somn,

Din ziua cea mai scurtă în cea mai lungă noapte.

Treziţi-mă, căci somnul mai mult mă oboseşte,

Când ştiu că eternitatea o voi dormi din plin,

Pentru că ce e somnul ce-n noapte mă răpeşte,

Dacă nu e chiar moartea, din care gust puţin.

Treziţi-mă degrabă, de somn dacă am parte,

Treziţi-mă degrabă, căci treaz n-am fost destul,

Că va veni o vreme când voi pleca departe

De al meu trup, ce-n brazdă de somn va sta sătul.

Treziţi-mă degrabă din moartea cea de-o noapte,

Din somnul greu ce este al morţii preambul,

Trezeşte-mă tu, soare, din efemera moarte,

Trezeşte-mă tu, soare, fiindcă am dormit destul.

Seara se așează peste sat

ca o pasăre obosită de zbor,

iar lumina se destramă încet

în fire subțiri de aur.

Pe străzi curge timpul

ca un râu tăcut,

spălând urmele pașilor

și amintirile nerostite.

Vântul răsfoiește copacii

ca pe niște cărți vechi,

iar frunzele, mici scrișori verzi,

cad una câte una

în palmele pământului.

În mine se aprinde 

un dor de lumină

o flacără blândă

care nu arde,

ci mângâie întunericul.

Amintirile cresc

ca niște grădini ascunse

sub ploapele serii,

unde glasuri vechi

învață tăcerea să cânte.

Cerul își deschide ochii de stea

și privește lumea

cu o răbdare infinită,

iar eu rămân în mijlocul nopții

ca o întrebare vie.

Poate că viața

nu e decât această căutare:

o inimă

care umblă prin întuneric

cu o lampă mică

de lumină.

Există, oameni buni, un soi de om...
un specimen al secetei de duh.
Nu că n-ar vrea să râdă —
n-are cu ce!
Mușchii feței îi sunt în exil,
iar zâmbetul — o relicvă îngropată sub asfalt.

Îi livrezi o glumă, o scânteie —
se uită la tine ca la o factură de curent:
o parcurge, n-o pătrunde,
dar simte, undeva adânc, că-l costă.

— Ai înțeles? îl întrebi.
— Am înțeles... dar nu-i clar.
Ei, cum să nu fie clar, omule?
Umorul nu e teoremă, e stare de grație!

Sunt paznicii suspicioși ai bucuriei altora.
Dacă râzi în preajma lor, te confiscă din priviri:
— „Dar ce-i așa de vesel?” te întreabă,
de parcă ai fi sustras fericirea din gestiunea statului.
Râzi pe datorie, cetățene!

Omul fără umor e ca ploaia fără nori.
Ești sub cer senin, în tihnă —
și deodată... te stropește o răceală.
Te uiți în sus — e soare.
Te uiți în jur — e El.
Și-nțelegi: nu e ploaie.
E doar condensul lui la viață.

Are și-o patimă grea: exegeza deșartă.
Vrea să-i explici de ce râzi.
— „Explică-mi mecanismul!”
Măi frate, dacă disecăm gluma,
nu mai rămâne nici hazul, nici spiritul.
Rămâne doar cadavrul unei poante.

Dar știți unde e tragismul?
Oamenii ăștia nu râd, dar sunt arhivarii noștri.
Adună glumele ca pe monede scoase din uz.
Le stivuiesc în seifuri de tăcere.
Le păstrează cu sfințenie...
ca pe niște bani într-o monedă în care
nu se mai poate cumpăra nimic.

Nu vin din aur, nici din palate,
Ci din pământ ars, cu mâini crăpate,
Din oameni care-au știut să tacă
Și să rabde fără să ceară plată.

Au fost plugari, au fost soldați,
Au fost și frânți, dar niciodată plecați
Cu fruntea în țărână de rușine,
Doar în genunchi, în fața Ta, Stăpâne.

Au murit cu numele casei pe buze,
Cu dor de copii și cu dor de livezi,
Au pus în lut oasele lor ca pe muze
Și-n mine-au lăsat o lege: să crezi.

Neamul meu nu-i strigăt, nici sabie scoasă,
Nu-i mândrie goală, nici flamură roasă,
E o lumânare ținută în vânt
Care arde drept, chiar când pare frânt.

Cât timp un fiu va ști cum îl chema
Pe cel ce l-a învățat să stea,
Cât timp o mamă va face semnul crucii
Și va rosti un nume în șoaptă,
Neamul meu va sta în picioare.