PÂNZA SINGURĂTĂȚII

Se face seară-n pahar si în gând,

Vinul e negru si curge flămând,

Nu mai e grabă si nu mai e dor,

Totul e simplu, usor, călător.

Pământul deschide o poartă de humă

Viata se pierde ca dâra de spumă

Numele-ascunse sub lespezi de var

Nu mai au glas si nu au amar.

Bem pentru liniste, bem pentru somn

Unde nici sclav nu mai esti si nici domn.

Doar o tăcere ce creste din răni

Peste hotare si-al mărilor țărm. 

Să ningă uitare pe tot ce-a durut

Să fim doar ecoul unui trecut,

Căci cupa e plină si mâna e grea,

Și noaptea ne cheamă în umbra de stea.

Cuptor de plumb, și zăpușeală...

Prin tîrgul gol, cad flori de scrum;

O suferință lungă, ca de boală,

Se-ntinde neagră peste drum.

În somn de plumb dorm mase grele,

Mizeria domnește-n mahalale;

Pe cer, uscate, ard mândre stele,

Și-n parcul ars e-atîta jale...

Iubita-mi cîntă un marș funebru

La un pian ce geme, spart...

Iar aerul e-un abur negru,

De tot ce-i viu și s-a uscat.

O, vară... galbenă topire,

Un cor de corbi pe-un rug încins...

Și nicio zare de iubire,

În tîrgul trist, ce pare stins.

Cenușa serii s-a depus pe masă,

În căni a înghețat un ceai uitat.

Cuvântul tău a dărâmat o casă,

Iar aerul din jur s-a desicat.

Sărutul de adio are gust de zgură,

De fier ruginit, mușcat în neștire,

O lamă rece ce despică-n gură

Iluzia acelei ultime nopți cu tine.è³

E o arsură neagră, praf de pușcă,

Un adevăr uscat, ce nu mai trece,

O fiară nevăzută care mușcă

Din carnea amintirii noastre, rece.

Pământul s-a oprit. Rămâne doar praf,

Și limba-mi pare arsă de pelin.

Pe cerul minții, ca un telegraf,

Bate un singur ritm: străin, străin...

Iubirea noastră-i un mormânt de var,

În care ninge des cu cenușă grea,

Cuvintele preschimbate sunt în amar

Și-n ochii tăi se stinge ultima stea.

Ne strângem în brațe ca doi condamnați,

Căutând căldură in rănile- adânci,

Prin lanțuri de umbre suntem legați,

Zdrobiți de tăceri ca valul de stânci.

Și nu mai e viață, e doar un blestem,

O nuntă de umbre în noaptea de plumb,

În hăul din suflet zbaterea-ți chem,

Dar surd e pământul și cerul e mut.

Verdele moare-n dogoarea uscată,

Câmpul e ars, un mormânt de tăcere,

Soarele-nghite o lume secată,

Frunza se-ndoaie în lungă durere.

Umbrele fug în pădurea de zgură,

Izvorul a stins ultima lui suflare,

Natura își strânge o neagră căldură,

În pragul de vară și de pierzare.

Urlu la ziduri de orgoliu-nalte,

Blestem secunda-n care ai ales

Să calci pe noi cu tălpi de fier și moarte,

Din mândria-ți cu iz de interes.

E o furie-n sânge ce mă arde,

Că ai trădat ce-aveam mai pur și sfânt,

Schimbând pe fise de trufie oarbă

Un univers ce-acum e doar pământ.

Și totuși, plâng pe ruinele trădării,

Un gust de plumb și de regret amar,

Căci ai ucis, în numele mândriei,

O dragoste ce nu se naște iar.

Anii se scurg pe nesimțite,

Am îmbătrânt fără să știu

Câteodată uit zilele când am fost fericit

Și tot îmi pare in viață un pustiu.        

Bătrâneța să știți că doare

Știm că mai avem un singur drum

Ziua fuge grabnic spre înserare

Dar, ce simt ,nu am cui să spun.

E tăcerea neagră ce mă apasă,

Seara somnul fuge și ne lasă ,

Ne trăim amintirile, în gând

Tot ce-a fost și mă trezesc plângând.

E greu să fii bătrân și uitat?

Însă neputința-i cea mai grea,

Când vezi ce ruină lași în urma ta

Geamuri sparte, un perete dărâmat.

Ași vrea s-mi văd casa văruită ,

Cărările ascuse de iarbă,unde erau flori

Faptul că nu mai ești bun la nimic,

Și încă ce va mai urma, îmi dă fiori.

Bătrânețe,haine grele,se spune mereu

Numai dacă o trăiești, știi cât este de greu

Și pe toți ,asta ne așteaptă, nu spun eu,

Așa a hotărât soarta, sau poate Dumnezeu? 

Izvor al nemuriririi

Cu ape tremurânde

Inspiri doar teamă firii

Sevă gândirii strâmbe.

Tu harul cel divin

Ți-ai nimicit menirea

Când cupa cu venin 

Ți-a contemplat privirea.

Ai devenit securea

Copacului cel falnic

Privești cum luptă crusta

Să-l țină ,chiar ești jalnic.

Ești spinul cel de plumb

Așa ai devenit

Te-ai poticnit în trup

Când vârful ai înfipt.

În haină muritoare

Te zbați dar în zadar

Pășești în viață oare?

Ori stai de veghe doar?

Cărări întunecate

La adăpost târziu

Exiști dar fugi prin noapte

În urmă lași pustiu.

E golul ce te umple

Pe scurtul drum ales

Speranța lasă urme

Pe spiritul tău șters.

Speranțe infinite am năruit,

Vorbele îmi sunt deşarte!

Tăcerea ta m-a biruit

Azi, totul ne desparte!

Simt disprețul ce mi-I porți,

Altceva n-ai fi știut vreodată!

Îl simt și nici măcar nu știi

Ce nedrept doare câteodată!!!

Am fost ce-a fost mai bun,

Și eu, și tu... o vreme

...prea repede ne-am pierdut.

Plecat te-ai vrut...mult prea devreme!

... Mi-ai fost atât de drag

Ca vinul cel dulceag...

Chip sublim între clipiri

A ochilor mei sclipiri...

Mi-ai fost doar o iluzie,

De-ai dispărut aşa ușor?

...Te mai găsesc in poezie

În câte-un vers chinuitor...

Și mi-ai rămas o toamnă moartă

O iarnă îngheţată de timp,

O primävară bacoviană

Și-o vară mai rece ca nicicând.

Și mi-ai rămas un an trecut

Și-mi ești un an ce o sa treacă..

Și-mi vei rămâne-un dor tăcut

A sufletului iliadă...

Cuvinte de plastic, magazine de plastic,

alimente de plastic,

copii de plastic, 

zâmbete de plastic,

cele patru elemente 

sunt, acum, de fapt, unul singur

deloc misterios, deloc închipuit

real, coleric, dar mai ales dezabuzat

distrugătorul care nu mai poate distruge nimic

uniformitatea uniformității

plictisitor de prezent peste tot

unde există existență!

Se pare că azi se ridică 

Vocile ce dorm în mormint,

Să ne vorbească de țăranii 

Care au cerut- Noi vrem pământ-

Când frigul și foamea, adună blesteme,

Pe cine în ajutor, săracul să cheme?

Pune mâna pe furci, pe topoare și pleacă

Cum crede el, dreptate să facă.

Urmașii celor din Flămânzi, suntem noi,

Și suntem înglodați în datorii și nevoi.

Pământul, ne-a rămas moștenire 

Să-l apărăm  de profitori, prin unire!!!!

Descreierații încearcă ades, unii,

să surpe ceea ce au construit

bătrânii noștrii, ca și cum bunii

n-au prea știut cum au trăit.

Aproape tot din vechea lor povață

pe la ureche le-a trecut, în van s-a dus.

Au mai rămas meschinării spuse pe față

de noii noștrii învățați... suspuși.

Grăbiți s-au cocoțat mai nou conducătorii,

cu trâmbițe prin media se laudă de fiță.

Ne vor doar bine - pentru ei, pro-făcătorii.

Ba chiar au devenit din neam de vițâ.

Vai câtă lașitate pentru un os de ros

și câtă trudă să urzești, să scormonești

prin orice mijloace s-ajungi la scop, prin dos.

Să vrei și mama să ți-o vinzi, să te ferești

de vechile și sacrele porunci lumești.

28 februarie 2026