Noile valori.

Mi-ar plăcea să fiu indiferet

față de ceea ce se poate întâmpla.

Mi-aș dori să fiu omnipotent,

dar fără să vă șoptesc,

ca nu cumva să vă introvertesc

cu patima mea.

Mi-aș dori să fiu indiferent

la subtilități mult prea cioplite

și azvârlite cât colo de moment,

logoree inutilă, scopuri nedefinite.

Esența s-a pierdut de mult

prin amalgamul de idei pierdute.

Se aude murmur de nemultumire,

momente decorate cu umbre reci.

De-atâta falsă și grea orânduire

mulțimea își scutură buzunarele seci,

să depășeasca timpurile sumbre

se zbate în încâlcite setci,

copleștită de idealuri strâmbe.

Se văd capricii diriguitoare

construite pe veșnice nisipuri.

Mi-ar placea să mai existe-o cale

către lumina de pe chipuri.

Se simte în aer fum și pucioasă,

o tensiune de nedescris.

Până și moartea, cu a ei coasă,

se miră de ceea ce am devenit.

26 februarie 2026

Urc pe o scară cu baza în sus,

Acum îmi explic oblonul deschis.

Cerul de smoală, în flăcări ascuns,

Atrage o molie spre focul încins.

Urc pe o scară, cu treptele rupte,

Acum îmi explic de ce mă opresc.

Ceru-i în jos, liliecii sunt sute

Cu capul în sus, cam nefiresc.

Urc pe o scară cu vârful in jos,

Acum îmi explic de ce mă afund.

Cerul mai mic se vede pe dos,

Pănâ-n adâncuri, până-n străfund.


 Tudor Florian, 19 februarie 2026

Nu mă alunga din clipe,

Nici din minte, nici din gură,

Nici din note muzicale,

Din ultima partitură.

Nu lăsa să zbor departe,

Ca păsările călătoare,

Care caută căldură

Într-o casă oarecare.

Nu-ți imagina că viața

E începutul unei rime,

Care începe și sfârșește

Ca o strofă, mereu bine.

Nu mă vizita în somn,

Nici în vise, nici când tună,

Nici în cele ce urmează,

Fără tine în furtună.

Nu accept să apari vremelnic,

Ca fantoma printre ziduri,

Prin dulap sau prin tablouri,

Sau pe perna de alături...

Nu am strâns destule zile

Să-mi deschid o farmacie

Pentru doruri ce se varsă

În pastile și-n beție.

Nu aș vrea să-mi închid ochii

Știind iară că lipsești,

Nici să treacă încă o lună

Fără ca să mă iubești.

Dacă totul e destinul,

Și eu nu, și tu mai vii,

Cum o să-mi găsești parfumul?

Printre sticlele de vin?

Nu lăsa să-mi treacă viața

Printre rândurile de dor,

Care ară și plantează

Amintiri care nu mor.

Nu-mi șopti c-ai să te întorci,

Dacă cursa-i contra timp;

Voi zbura până la stele

Și am să vin ca să te plimb...

„Să-și cumpere bătrâni cine nu-i are!”
Cunosc eu unul care-i de vânzare,
copiii spun: că doi le sunt prea mult,
așa că unuia, i-ar cam face vânt!

Oricum, nu prea mai este de folos
și mult prea des, e doar morocănos,
iar fiindca moartea nu vine să îl ia,
chiar pe degeaba, ei, cuiva l-ar da!

De Dumnezeu într-una le vorbește,
deși observă ce mult îi plictisește,
iar vineri, de-i vre-un chef, el ține post;
un moș „de dat”, cam retrograd și prost!

Mai are în plus și o cumplită „boală”:
să spună la greșeală că-i greșeală!
Și cui îi place, sincer, să fie criticat,
să audă într-una că: ” Ăsta e păcat!”?

Și pentru el, poate că mai bine ar fi,
dacă-ar putea cu cineva, măcar, vorbi,
că ai lui, de mult nu îl mai bagă seamă
iar pentru el, se pare aceasta e, o dramă!

Anunțul încă o dată:” Donăm bătrân,
doarme pe jos, pe prispă, sau în fân,
mănâncă orișice, că nu-i pretențios,
îl dăm oricui, ce vede în el un mic folos!”

6.09.2021

Cuvinte de plastic, magazine de plastic,

alimente de plastic,

copii de plastic, 

zâmbete de plastic,

cele patru elemente 

sunt, acum, de fapt, unul singur

deloc misterios, deloc închipuit

real, coleric, dar mai ales dezabuzat

distrugătorul care nu mai poate distruge nimic

uniformitatea uniformității

plictisitor de prezent peste tot

unde există existență!

Iarăși durerea mă apasă

Inima se simte grea,

De la un timp nu îmi mai pasă

Cum se scurge viața mea.

Și ca o frunză ofilită

Sunt pierdut și luat de vânt,

Aș vrea să mai simt măcar o clipă

Cum ating acest pământ.

Nu vreau să mor, nici să trăiesc

Aș vrea cu totul altceva,

Oximoron cu chip grotesc

Nici eu nu mă pot descifra.

Și dacă tu mă vezi vreodată

Să te ferești din calea mea,

Eu sunt ființă blestemată

Nici Necuratul nu mă vrea.

Ca și Floarea ce va crește,

Încetuț va înflori,

Copilașul acela zâmbește,

Fără a ști ce va fi

Că momentele acelea se vor ofili

Și vor fi rămase doar petale,

Fragede și șterse,

Amintirile vor fi letale.

Căsnicia-i o capcană, frumos urzită

Fugi din casa păritească,ușor hulită,

Mama, tata nu te mai înțeleg ca altă dată

Când erai o doar micuță fată.

Acasă-s reproșuri, tensiune, plâns,

Parcă toate astea nu ar deajuns,

Fata noasrtă vine târziu acasă,

Dacă-i vorbești, o cerți nici nu-i mai pasă.

Într-o zi își face un iubit, așa-i la modă,

Are bani băiatul, și-î chir frumușel,

Li se aprind ochii, lui după ea, ei după el,

Celor din jur le plac, gata de logodnă.

Că se înțeleg, că ceva îi leagă, cine are bani,

Că vor porni cu dreptul, că le va fi bine?

Sau din ștart, vor fi doi sărmani ?

Greșeli răscumpărate, în mulți ani !