дьявольские глаза

Одноразовое тело,

в вечном поиске смысла,

ищущее само себя,

теряя время между вдохами.

Увидеть лишь толику —

уже космическое свершение,

ведущее к молчанию

опустевшего тела.

Бежать —
чувство, что вечно преследует меня.
Убежать от любви,
убежать от бед,
убежать от себя —
но спасенья всё нет.

Я бегу сквозь туман,
сквозь холодный рассвет,
прячу сердце от ран,
но спасения нет.

Единственное, чего я боялась всегда —
это встреча с собой,
где нет больше "куда",
где исчезнет покой.

И в поэмах, в поэнях, в тихих снах у огня
я пыталась забыться —
но нашла лишь себя.

Și iar, printre vise,

Caut emoții aprinse,

Printre stele arse,

O iubire neuitată,

Pentru o inimă agitată,

Ce se va stinge,

Pentru a mă atinge.

Везде мы слышим только одно —

считающийся смыслом жизни.

Ищем в каждом человеке

это лёгкое парение,

ведущее к щекотке бабочек в животе,

которая становится

пыткой наших мыслей.

Arunc priviri aprinse,

sfâșiind emoții închise,

îmi asum greșeli dureroase,

deși rămân îndepărtate.

Îți doresc răul,

dar simt bunăstarea

ca o rană care tace.

Te urăsc, știind că te iubesc,

și totuși nu voi fi părtașă

propriului meu sfârșit.

Cu ochii roșii,

ca o moștenire tăcută,

va rămâne atașarea —

umbra fricii mele…

Eram frumoasă și-ți plăceam

Pe-o aripă de vis pluteam

Și Doamne!... cât mai adoram

Să am din vinul tău în pahar!

...............................................

Eram frumoasă și-ţi plăceam

Părea să-ți fiu ceva aparte,

Sufletu-mi râdea când te-auzea

Și își dorea să-l ţii în brațe.

În părul meu plângea o lună

Eu, dinadins mereu zâmbeam

Când te vedeam ochi-mi erau furtună

Eram "nebună"... și-ți plăcea!

Cu dorul meu am spart tipare

Gândirea mea cumva te-a depășit..

Dar știi.. când dorul îmi era prea mare

Mereu cu al tău vin I-am potolit!

Mi-e dor de mine indiscutabil

Sufletul mi-i trist ...nefericit,

Că orice gest mi I-ai făcut condamnabil

De ce???..că doar m-ai plắcut și eu am iubit?

Am suportat mulți km de tăcere

Și "adevăruri" spuse printre rânduri,

Mi te-amintesc adesea cu durere

Când dorurile toate se deshumă!

Buzele incă îmi ard ca focul

Cu-n vin ar vrea să le săruti,

Încă îi simt mirosul, îi simt gustul

De luni întregi însă..tu mi-l refuzi!..

Aștept să ne mai treacă vremea,

Gândul ca vinul să ți se limpezească...

De te-ai grăbi un pic că trece vara!

Vreau fericirea să mă mai găsească!

N-am somn...mereu îmi zic răbdare

Am insomnii..stres, multă oboseală,

Nimic n-ajută.. e bezna-n a mea minte

Dar nu renunț...vreau să mai fiu ca înainte!

Azi timpu-mi trece atât de greu

Sunt mai mereu tristă... stingheră,

Să-ți spun de ce am teamă eu?

Că-mi vei rămâne o veșnică durere!... 

............................

Eram frumoasă și te-adoram 

Când vinul tău umplea al meu pahar...

Dacă aș fi știut că era ultima dată...

Aș fi tăcut mai puțin.

Aș fi spus că doare.

Aș fi spus că am nevoie. Că nu-s bine. Că nu mai pot.

Că nu e în regulă să mă port ca și cum n-am nimic,

Când înăuntru e haos.

Dacă aș fi știut...

Nu m-aș fi lăsat pe mine la urmă.

N-aș fi fost atât de atentă cu sentimentele altora,

În timp ce pe ale mele le călcam în picioare ca să nu deranjeze.

Regret că am iertat prea repede.

Că am dat explicații în loc să primesc.

Că am ținut oameni care n-au știut să mă țină.

Că am rămas tăcută când tot ce voiam era să fiu înțeleasă.

Și poate cel mai tare...

Regret că am fost bună

Cu cine n-a fost niciodată sincer.

Valoarea mea pentru ai mei?

Echivalentul a cinci lei!

Desigur la valoare e adăugată

și prețul pentru o ciocolată!

 

De ce-am ajuns fără valoare?

Fiindcă mă clatin pe picioare,

în plus cine mai ia în serios,

un pensionar sărac, bolnăvicios?

 

Da, experiență am întreaga viață,

dar nimeni de la mine nu învață,

toți vor să înfrunte răul personal,

chiar dacă riscul poate fi fatal!

 

Valoarea mea astăzi în lume?

Nici cât o mână de alune!

Un pensionar e o povară socială

și toți îl vor cenușe ... într-o oală!

 

Dar cu valoare, sau lipsit de ea,

din viața eu promit că voi pleca

nu când dorește cineva străin,

ci când îmi spune Dumnezeu să vin!

 

20.01.2026

De la balustrada unui foaier
Încins cu cămașă de catifea și cu aur la guler,
Mândru în piept și ochii scânteie de stea,
Fiul unui boier, cu ochii spre în jos, stătea.

Pe când acesta se-nfrupta cu nesaț dintr-un ecler,
Pe scara spartă a vajnicului său castel
Ședea, împietrită, cu țoale jerpelite,
Cu codițele încâlcite
Și cu cârpele cele mai de preț îmbrobodite după gât,
O amărâtă înfometată, cu copilu-i amărât.

Freamătul vieții din jurul pieței
Acoperea geamătul precupeței,
Ce se frământa încă de dimineață
Cum mai strângă o monedă în păhărelul de carton din mâna sa de gheață...

Din care, într-o zi însorită, la un ecler sorbea
Dulce amărăciune de cafea,
Dar acum și picătura ultimă de pe-a sa buză s-a prelins,
Când amărăciunea de lacrima sa dulce s-a atins.

Se uita deznădăjduită în zare,
Cum tot în jur e doar asfalt sărac,
Ce n-are măcar o groapă de-o floare să răsară,
Pe care să-și culce, istovită, capul și să moară.

Nici lacrimi, nici disperare
Nu mai sunt bunuri de vânzare.
Figurile ce-n cerc aleargă sunt profund falimentare,
În penurie de raze în suflete și de arginți în buzunare.

Iată, peste biata mamă
Ninge — oare, dar cu ce...?
Cu firimiturile bogatului de la mansardă,
Ce devorează avid eclerele.

Fericirea lui e doar de-o stație,
Apoi sufletul îl va lăsa fără benzină,
Având nevoie de mai mult de un ecler
Să urce drumul lung spre tainica lumină.

Cufundă-te în etern, femeie dragă,
Cu fiul tău la piept strângând;
Vedea-vei omul cu atâtea ajunsuri neajungând
Să intre-ntr-a ta lume, în care biletul l-ai plătit plângând.

Sunt singur printre voi de-acum, 

De prea mult drag ce v-am purtat; 

Pământ zvârlit pe-un arid drum, 

Ce nicio floare nu v-a dat.

Sunt sentiment curat și viu, 

Printre acei ce doar gândesc; 

Corupt mi-e duhul în pustiu, 

Dar a fi voi nu reușesc.

Mă sting ca steaua dimineața, 

Ce n-are-n seară răsărit... 

Dar nu vă pasă-n somn de viață, 

Căci cerul orbi nu l-ați privit.

Așa vă las, o, humă stearpă, 

Să nu aflați ce-i împlinirea; 

Căci voi a mea ați fost, la soartă, 

Și mi-ați luat-o cu neștirea.

Rămâneți reci așa cum sunteți, 

Că n-am putut a vă fi rost; 

Rămâneți singuri împreună... 

Că eu cu toții, singur am fost.