versuri pentru cei mici !

Am vrut să ating cerul,

Dar rădăcinile m-au prins

Și m-au legat strâns.

Am vrut să prind lumina

Într-o clepsidră ,dar s-a risipit

Am vrut să spulber durerea,

Dar am văzut un chip cioplit ...

Care mi-a frânt aripa...

           Anii trec, în discuțiile mele cu părinții, le tot dau 

speranțe.Deocamdată ei se descurcă încă bine cu foate. Eu 

și soțul meu chiar ne dorim să ne întoarcem în țară. Hotărârea,

am comunicat-o părinților mei. Mare bucurie pe sufletele lor.

         Eu cu soțul ne pregătim sufletește de plecare. Am pus 

casa la vânzare, avem mobilă și diverse lucruri la vânzare.

S-a creeat oarecare tensiune. Soțul meu era cam agitat.

Îl văd că se agață de un fotoliu , până ajung el s-a prăbușit 

lângă pat .Am chemat salvarea, dar nu mai era nimic de făcut...

În loc de plecare, a avut loc o înmormântare, o moarte 

neprevăzută: soarta?.....destinul?.....ce-i omul?....

         Doamne !.... ce greu mi-a fost....Jumătate din mine a 

plecat cu el. Ce-mi rămâne de făcut? Am venit în România.

Părinții mei nu știau ce să-mi facă. A fost o vreme lungă în care 

nu eram bună de nimic. Ce ași fi făcut singură?,,,străină?

        Dragii mei părinți, m-au ajutat, mi-au alinat suferințele,

m-au pus iar pe picioare.În următorii ani convețuirea  noastră

a fost  plină de afecțiune, liniște și împăcarea sufletelor noastre.

Acum  mă simțeam iar acasă, ca în copilârie, doar că sufletul 

îmi era tare rănit.

        Timpul trece, tata are 75 de ani. Cade victimă ,covitului.

Îl pierdem și pe el.Rămân cu mama.Nu plânge, nu se vaită, e doar 

o umbră mișcătoare. Acum am grijă de sufletul ei care plânge, un plâns 

interior... nu mai pleacă din curte,nu mai merge la cumpărături,dar cu 

mine vorbeste foarte mult. Dar nemișcarea o slăbește și asta se vede.

Nu știu cum s-o fac să înțeleagă că are nevoie de mișcare.Draga mea mă 

ascultă, dar tace.Avem o curte mare dreptunghiulară cu ieșire la strada 

principală. Tata a făcut casa în fundul curții, cu gândul să fim cât mai departe 

de zgomotul și praful străzi.De la casă până la poartă este o alee lungă cu flori.

            Mi-a venit o idee, și am pus-o în aplicare. A dat roade...Am sunat 

insistent la sonerie...mama știa că nu-s acasă. A fost nevoită să meargă să vadă ce-i.

cu un mers zorit ... s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta...nimic. Așa am făcut 

câteva zil, mama nu era supărată , doar surprinsă și îmi mărturisește că i-a prins 

bine mișcarea- că nu mai credea că se poate mișca într-un ritm așa alert.Dacă am 

văzut părerea ei, am continuat jocul.Până la urmă, mama s-a prins și m-a rugat s-o 

scot șa plimbare.... cine știe ce ne mai rezervă viitorul ? Am rămas singure , suport,

una pentru alta... Mama mă întreabă uneori -ce ai să faci tu singură?-Bună întrebare.

Chiar că rămân, pustie eu, pustie casa...

               Am să încerc să scriu prin ce am trecut, cred că sunt mulți ca mine, am să 

mă alătur unui grup de supravețuitori, dar mai am pe Dumnezeu deasupra mea!!!!! 

Fericire unde ești ?

Vino ,bate-mi  în ferești

Casa-i mică și năucă

Fără tine îmi este frică .

Hai ,te rog să mai rămâi

Pe unde treci tu cresc

Meri ,gutui și înfloresc salcâmii

Cerul râde printre nori

Calea  mi-i plină de flori!

Orizontul pare aproape

Împodobit  c-un curcubeu,

Dincolo de largul mării

Ține-n brațe un nor greu.

Noru-n valuri se preface,

Mici șiroaie curg la vale,

Temătoare să nu sece

Pân-la  mare e lungă  cale...

Se strecoară printre stânci

Fir  de apă subțirel

Bucuros când întănlește

Alte fire ca și el.

A venit iar primăvara

Grădinile-s pline cu flori

Printre nori coboară raze

Ca-n zile de sărbători .

În livada plină de petale

Murmur ...cântec de albine ...

Mă opresc pe banca veche

Depănând o amintire ...

Și atunci era primăvară

Cerul limpede azuriu

Mirați le priveam pe toate

Astăzi singură mai viu

Azi pădurea ,strgă ...cheamă

Vino iar și te ascunde

Vino tu iubite dragă

Amintirea-ți s-o pot prinde .

Cine era țăranul în trecut? și ce făcea?

Cât de  mult iubea natura și o înțelegea?

Vara aștepta ploaia și o ruga să vină mai des,

Era nevoie de ea la munte, la deal și la șes.

Țăranul avea o menire sfântă, moștenită,

Să îngrijească glia strămoșească, obosită

Cine erau prășitorii ogorului  roditor,

Prieteni cu vântul, cu ploaia, cu norul protector?

Zorii dimineții îi găseau în tarlale intrând,

Cu merinde în spate și sapa pe umăr, fredonând

Urmărind norii ce gânduri poartă și dacă,

Se vor îndura, să plouă și în Valea Seacă.

Țăranul tradițional nu mai este s-a metamorfozat,

Câmpul azi se lucrează, dar s-a mecanizat

Țăranul s-a calificat, are meserie

Are salariu, e constructor, primește simbrie.

Pe ogoare azi nu mai vin secerătorii,

În grădini,în livezi în vii nu mai vin culegătorii

Nu mai ascultă nimeni cântând pitpalacii,

Și fetele, prin holde nu mai culeg macii.

Se aude în câmp zgomot de motoare,

Meseria de țăran mă tem că moare

Dacă mai vrem, putem crește o floare în salon,

În mici grădini la sat, sau în oraș pe balcon!!!!

sfredelind stabilopozii

valurile

se prind de balustrada falezei.

liniște!-

tot strigă pescărușii,

florile de gardenia

cântă!

Cândva, într-un cătun sărac,

Trăia o fată minunată

Care la toți le era pe plac,

Dar o vedeau mereu întristată.

Părinții ei se tot plângeau

La lume, și la bunul Soare,

Și tare mult ei că vroiau

Să n-o mai vadă gânditoare.

Băieți cu stare și de neam

Veneau ferice s-o pețească,

Dar ea mereu privea pe geam

Un mândru crai ca să zărească.

.................................................

Noaptea fugea după zi,

Și ziua era alungată de noapte.

Dar, se-ntâmplă într-o zi

Ca fata s-audă mici șoapte.

Curioasă să-nțeleagă mai bine

Se-aplecă peste zorele

Și-auzi venind spre sine

Foșnet surd și ciripit de păsărele.

Din grădină, păsările zgomotoase

Se așezară-n poala fetei,

Și în glasuri cristalin miraculoase

Amintiră de un tei și a margaretei.

Sub acel tei, Vlasă oftează.

În gându-i o margaretă boreasă,

Ca simbol, dar curajul nu-i cutează

Ca să o ceară de mireasă.

Fetei inima-i s-aprinse.

Cu condeiul pe hârtie

Rânduri către el trimise

Ca la ea de-ndat să vie.

Când cei doi se întâlniră,

Stele și luna plină,

Sus pe cer, că se stârniră

Trimițând o rază cristalină.

Ziua cu noaptea se uniră

Când acasă la fata aleasă

Nuntașii în alai o porniră

Cu cimilituri și-o tulnicăreasă.

..................................................

Și mulți ani trecură

De când mândrii soți

Sub tei se-ntâlniră

Căci azi au nepoți.

Buburuza cea micuță

Are fustiță drăguță,

Un maiou cu bulinele...

Ochelari cu două stele.

Uite că sosește vara,

A plecat și primăvara,

La bunica v-om pleca,

Cireșele v-om mânca...

Că și ele au bulinele,

Înăuntru sâmburele,

Fix ca bulinele mele,

Dar mai vreau și căpșunele...

(A.Țurcanu

A ieşit în zori o fată, având rochia brodată

şi încinsă la mijloc cu un fluture de in

când pe frunze mai era lacul cerului senin.

Cum din fire-i râzătoare,

se opri să stea de vorbă

în grădină cu o floare:

unele în cuib de rouă, alte nalte cât un munte.

Însă una-i prea cochetă: are guler de satin,

împlinit cu fagur roşu.

Mai văzu aşa minune altădată la bunici

când pe gard cânta cocosu’ -

ea făcea căsuţe-n şir printre ierburi la furnici.

Dar cum mâna mică îi scapă,

se-nţepă pe negândite într-un mugure de spin…

Vai, ce chin ! -

îşi zise-n sine.

Poate vrea un strop de apă,

de mă-mpunse aşa tare firul greu de mărăcine.

Pe o frunză de cleştar un gândac abia-şi ridică

silueta de cărbune,

o furnică

se opri ca să-şi şteargă fruntea udă, ochii tulburi de tăciune.

Soarele adânc se scaldă într-o tufă violetă;

ce e drept e prea măruntă,

dar din fire e cochetă.

Se ridică în lucire evantaiele de nalbă,

rochii roşii de zorele

rotesc salbă peste iarbă.

Ca o floare printre ele,

fata-şi potriveşte gheata. Visătoare, ea întreabă:

- Ce floare e asta, mamă ?

Am trecut şi ieri pe aici, însă n-am băgat de seamă.

- E camelia mea albă…

- Dar Camelia sunt eu… Cum să fiu eu, mamă, floare ?!

N-am nici frunze,

n-am petale.

Şi trecu prin alte rânduri,

coborâtă printre gânduri…

Ceasul bate miezu-nopţii şi Camelia tresare,

respirând adânc - visează

cum furtuna s-a iscat

şi din soare

smulse o rază;

ciorile înfruntă cerul.

Câte flori avea cu dânsa,

vântul îi goli panerul.

Dar cum mama era trează,

îi cuprinse fruntea albă şi în gânduri se ruga,

visul nopţii i-l veghea să nu-i frângă ramura

vântul cel întunecat ce din basme a scăpat.

Telegarul cât o stâncă,

fruntea naltă îi asudă;

numai sta cât să audă,

că în noaptea cea adâncă

zmeul este la hotar.

Şi porni ca să-l adune sub copitele-i de jar.

 - Nalţă-te de zor spre stele,

urcând podul de aramă !...

Păzitorii se rotesc, vântu-n cuiburi îl lovesc;

praf şi pulbere s-alege de necazuri şi de rele.

Mama-n şoaptă o îndemnă:

- Urcă, fata mea, mai urcă până treci de nouă stele,

unde e copilărie, unde îngerii adie

lirele în cântecele...

Dar deodată-n sânul nopţii se ivi palat de soare.

Şi vibrând în cântec vine o ileană-cosânzeană

cu năframă de cicoare

şi condurii de sulfină:

- Hai, copilă, şi te prinde de o rază de lumină !

 Oi ruga un şir de fluturi

visul negru să ţi-l spele.

Nemurirea să te cânte,

floare mândră a nopţii mele…

din cartea ilustrată pentru copii, Copilul și norul -

Ștefan Radu Mușat

ce ne facem noi in primăvara asta?

prea multă culoare...

prea multă mireasmă-mbietoare....

despre cântări angelice, nu mai vorbesc.....

ia, să deschidem degrabă

fereastra 

și să-i spunem

dragului nostru prieten,

o poezie!

aroma laptelui cald

se-nalță ca o boare;

îmbujorați și fără griji,

copiii au somnul lin.

arhanghelii

cântă-ncetișor din alăute,

iar

mama-

terminând rugăciunea de mulțumire,

murmură duios:

noapte bună!