Viața și surprizele ei ! continuare.

Îmi depăn în minte ,fără selectare ,fragmente și fragmente din viața trectă.

de parcă ar fi fost ieri.Persoane și prieteni dragi pentru care în sufletul meu 

au un loc aparte.Ași vrea să ne mai întânlim ,să ne mai povestim cum făceam adată .

Ce faci? ,cum îți este? , unde te duci ?,fără să fii indiscretă  sau bârfitoare .Unde sunt 

acele vremi ,cu oamenii ei? Acum avem porți încuiate , garduri înalte ,nu mai vezi cine 

trece pe straă,trăim izolați !!!                                                              

Mii și mii de ani s-au sacrificat bietele animale pentru hrană 

folosite la muncă grea și mai greu de înțeles sport, vânător 

de trofee.

În ultima vreme, a răsărit o rază de lumină, niște oameni cu 

suflet bun s-au luptat pentru necuvântătoare să fie suflete 

dorite de Dumnezeu.

Să ne uităm în ochii lor 

Poate ne spun că multe nu vor:

Dacă de noi nu vă place,

Nu ne bateți, schingiui, flămânzi, 

Se găsesc și oameni buni

Ne adună în adăposturi

Ne dau măcar câte o masă,

Nu mai suferim de sete,

Nu ne plouă, nu ne ninge

Poate ne găsim un stăpân 

Fie orb, urât ori spân.

Așa îmi vine câteodată

Să blestem  și să mă înfurii

Și să întreb;

De ce Doamne omului i-ai dat 

Minte și gândire să poată construi 

Cetăți, palate poduri pestr ape,

Creații ce durează peste viacuri,

Dar să se bucure de ele,nu?

Ai lăsat atâta frumusețe în lume

Dar timp s-o vadă n-are

De ce oare?

Ai lăsat bătrânețea,apusul ce doare,

Cine are de ea trebuință?

De ce ai lăsat boală,durere

Ce să facă omul cu ele?

Ades ,aud : sunt sărac ,m-am trezit în sărăcie !

Cum poți  să fii  sărac , când ai o casă ?

La prânz  ai  ce pune pe masă ,

Haine groase să te apere de ger

Ai lumină ,ai căldură ai copilași cuminți

Tu mamă și tată i-ai  învățat  ce-i modestia

Știu ce înseamnă  omenia

Știu care le este datoria

De la voi a învățat  ce-i  munca

Și ce-i mai important  ,iubirea !

Omule, tu nici nu știi cât de bogat ești

Plânge-l  pe cel  ce are avere

Ce are  el  în afară de bani ?

Are altă mângâiere ?

Știe el ce e iubirea ,fie ea de orce fel ?

La urmă cu ce se alege ?

Somnul  nopții  zbuciumat

Dușmani  mulți  a adunat

Moștenitorii  stau la pândă

Ei vin la totul de-a gata

Om bogat ,pentru ce ai adunat?

Vezi tu , asta  îți va fi răsplata !...

Doar o dată întâmplător ,

Ne-am întânlit privirea

Și de atunci , din clipa aceia ,

Am cunoscut iubirea .

În câți ochi m-am oglindit ,

Cu trecerea prin vreme ,

Nici o privire na știut

Ca tine să mă cheme .

În ochii tăi am deslușit ,

Pentru întâia oară ,

Ce e fiorul dorului ,

Când trupul se înfioară ?

Și dor mi-a fost de-atunci ,

De ochii tăi negri , adânci ,

Și tu ai înțeles izvorul

Dorințelor din ochii mei ...

Mi-ai aprins în suflet 

Atâta vâlvătaie ...

Credeam că , dacă ai să pleci ,

De dor , eu am să mor ...

Trebuie să recunosc cât sunt de fericit ,

Că-ci te iubesc - AUZI FEMEIE ? -

Și văd că sunt iubit ...

Și ce va fi la urmă ?

Și mă gândesc când sunt nebun ...

Iubirea de ne moare ,

Ce vom face noi , cu viața noastră ,

Vom mai trăi noi oare ?

Hai să ne păstrăm iubirea ,

S-o ascundem , la nevoie , 

Căci tu esti , pentru mine tot ;

Altar , și mamă și femeie .

Sunt iubiri de multe feluri 

Mulți se laudă cu ea ,

Iubirea noastră a fost una ,

Cu alta nu pot compara .

Familia mare s-a format în timp, reparând niște destine grav rănite .

Mama soțului meu a murit la nașterea unui frățior, când el avea doar trei anișori

și trei copii au rămas orfani . Un tată cu trei copilași singur, fără nici un ajutor. 

A fost un an de coșmar pentru familia îndoliată, dar cel mai greu pentru micuța 

Petruța care avea doar șapte ani, și avea grijă de casă și de sora și fratele cel mic.

     Tata mergea la muncă, și anul de doliu a trecut greu, apoi le aduce o nouă 

mamă celor trei copilaș. cu două surioare rămase și ele orfane de tată.Familia 

se mărește cu încă trei surioare- devine o familie mare-pe  care mama Domnica 

reușește s-o scoate la liman cu brio.S-a străduit să țină familia unită, să se iubească.

      Soțul meu era singurul băiat între cele șapte fete,a simțit nevoia să le ocrotească 

să le apere, până la măritiș, nici una dintre ele nu l-a făcut de rușine.Apoi toate au 

înțeles că -dar au fost și timpuri bune-numai mergând la școală, având o meserie,

vor găsi drumul bun în viață. Aici a reușit mama Domnica și efortul nu a fost în zadar.

Cât de greu a fost numai ea știe.Dar un lucru rar, legătura dintre frați nu s-a destrămat 

ba dinpotrivă: la bucurii împreună, la supărări se adună.

                                     va urma 

              - continuare -

Moartea, poate deveni un eveniment mai puțin dureros,de care să nu ne temem,

pe care îl pregătim din timp.Cum ne bucură venirea pe lume a unui copilaș, 

neștiind ce soartă va avea, moarte poate fi o sărbătoare a unei veți trăită cu demnitate

pe care ne-a oferit-o soarta.

     Plecarea să fie organizată cum vrea fiecare com dorește, într-nu spital sau clinică

unde să intre rudele, prietenii, invitații, având aspectul unei festivități.O cameră veselă, cu 

mobilă frumoasă, plină de flori,se poate ciocni chiar un pahar.asistat de un specialist.

Când vine momentul, candidatul dă semnalul că-i pregătit. Cu o singură injecție nedureroasă,

să mă sting, uitândumă la voi.Fără durere, umilință, știind că ne așteaptă o altă viață ....

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

Upphafið skiptir máli

Upphafið, jafn erfitt og það er spennandi. Þú berð í hjarta þínu fjölbreytt úrval af upplifunum, tilfinningum, skapi, skynjun. Margar þeirra eru kannski of klaufalega orðaðar, orðaðar, þannig er það nú. Þetta er tímabil hæfnimyndunar, leitar, uppgötvana, opinberana, lærdóms af mistökum og mistökum, augnablik þegar þú prófar meira, ertu ekki sannfærður um að þú viljir halda áfram því sem þú byrjaðir á. Að öðru leyti vitum við að nýtt lífskeið er að hefjast, sem við leitum að annað hvort sjálf eða þá sem eru í kringum okkur.

Hvað sem því líður, byrjunin skiptir máli, ímyndaðu þér góðan íþróttamann, sem hefði tekið þátt í ýmsum keppnum og ég veit ekki hvað, myndi hann samt komast þangað ef hann hefði ekki stuðning, ef hann hefði ekki heppni að finna þjálfarann í samræmi við námsstíl hans og þarfir? Nei, alls ekki.

Á sama hátt ímyndum við okkur kannski vörumerki, hefði það gengið vel, hefðu svo margir keypt þaðan ef það hefði ekki stuðning, auglýsingar, kynningar á ég veit ekki hversu margar samfélagsmiðlarásir? Nei, auðvitað ekki, heimurinn myndi ekki einu sinni vita að það vörumerki væri til.

Upphafið táknar aðskilnaðinn frá því sem áður var. Það getur verið skipulagt eða óskipulagt fram í tímann, það fer eftir því hvað við viljum byrja á. Ef við ætlum til dæmis að skrá okkur í ballettnám, já, við getum skipulagt byrjunina, jafnvel þá er það í raun ekki skipulagt, ef leiðbeinandinn kemur ekki úr fæðingarorlofi á tilsettum degi. Ef við erum í fæðingarorlofi er ekki hægt að tímasetja fæðinguna, við getum ekki valið þann mánuð sem við fæðum, hvað þá daginn, tímann. Það gerist augnablik. Þá eigum við bæði við og barnið upphaf, nýja leið sem við göngum saman. Það skiptir máli hvernig við viljum að barnið byrji líf sitt. Sem foreldrar getum við valið hvað við viljum að barnið eigi. Við tjáum bara ást okkar með því að senda honum peninga og pakka af ég veit ekki hvaða leikfang frá landinu sem við vinnum í, en á meðan er ókunnugur að passa barnið okkar? Við skulum ekki vera hissa á því síðar að það verði hindranir, hömlur á milli okkar og barnsins. Skortur á nálægð við barnið og samskipti við það hefur áhrif á þroska þess, því hann hefði aldrei fundið fyrir löngun til þeirra. Hann mun aðeins muna eftir líffræðilegum foreldrum sínum, en hann mun ekki viðurkenna þá sem foreldra í eiginlegum skilningi þess orðs.

Á öfugan pól eru foreldrar sem kjósa að dvelja á landinu. Morgundagurinn fæðir af sér óvissuþætti, þetta álag sem óvissuþættirnir mynda, sem við ímyndum okkur sjálf, hellast yfir á barnið, ef við kunnum ekki að stjórna okkur og láta það gera það sem það vill. Þá verða foreldrarnir pirraðir, tala bull, í raun bull, við barnið, upp úr þurru. Við gefum barninu mikla athygli á fyrri hluta frumbernsku, því hugur þess er eins og svampur. Gleyptu allt, hvert orð, látbragð, raddblær. Óviljugur mun hann eignast það upphaf. Það mun taka yfir, skap, hugsanir, hughrif, viðhorf. Það væri synd ef þetta gerðist. Hann hlýtur að alast upp fallega frá öllum sjónarhornum, því foreldrar hans hefðu farið með hann í gegnum bestu skólana, í gegnum bestu framhaldsskólana, háskólann sem mikið er dreymt um og ég veit ekki hvar, það væri til einskis að hann myndi ná hæðinni 1,90, vel þróaður, íþróttamaður og ég veit ekki hvernig, ef innra með okkur finnum við blöndu af áföllum, geymd í okkur sjálfum, ekki áttað sig í tíma, ekki tjáð, ekki gróin. Að utan myndi það líta vel út, en að innan væri séð að engin sál væri sett í vöxt þess, því það myndi örugglega skorta það sem væri dýrmætast, samkennd og mannúð. Hvaða fjölskyldu mun hann finna aftur? Hvaða kynslóðir munu leiða af þeirri fjölskyldu og svo framvegis.

Það þarf hlýju sálarinnar, alveg eins og tréð, þegar við gróðursetjum það, fyrir utan að vökva það, sjáum við til þess að það verði beint og þykkt, það þarf líka hita frá sólinni til að þróast vel á allan hátt.

Stundum getur upphafið þýtt að fara í íþrótt, hjóla, læra að elda nýjar uppskriftir og svo framvegis. Vertu samt varkár, ef þú velur að læra eitthvað sem ekki er hægt að læra bara með því að horfa á YouTube myndbönd og það er það, þú þarft leiðbeinendur eða kennara í það starf, reyndu að leita að einstaklingi sem hefur að minnsta kosti lágmarksvilja til að vilja skilja löngun þína til að læra þá færni, innri hvatningu þína til að verða sjálfstæðari frá því sjónarhorni, ótta þinn, til að styðja þig þar sem þér tekst ekki alveg, til að sigrast á þeirri hindrun saman. Annars muntu líka þjást, þú verður líka fylltur gremju, taugum sem þú borgaðir fyrir það námskeið og leiðbeinandinn hefur ekki tíma fyrir þig, hann hefur alltaf aðra, hann forgangsraðar þeim alltaf á móti þér, með öllu því sem þú borgaðir líka sama magn af peningum og þeir sem eru í stuði.

Eins og í skólabekkjum er til kenningin um fjölgreind, samkvæmt henni eru til 9 tegundir af greind. Ég veit ekki af hverju sumir kennarar halda enn að nemendur þeirra hljóti að vera góðir í sínu fagi. Ef hann velur að niðurlægja hann opinberlega fyrir framan bekkinn fyrir hversu litla stærðfræði hann kann, þá væri sanngjarnt fyrir hann, eftir þann tíma, að fjármagna hann, gefa honum peninga til að fara í meðferðartíma, til að lækna ótta hans. bilun, kvíða sem leiðir til blæðinga, ógleði, svima, svefns og truflana á hjartslætti. Ef hann er ekki góður í stærðfræði er það nákvæmlega ekkert mál, kannski er hann tjáningarmeiri, betri í málun, slagverki, tungumálum, íþróttum, öðrum greinum. Það væri engan veginn sanngjarnt að merkja hann að hann geti ekki gert neitt, að hann myndi ekki vita og myndi ekki skilja hvort sem er, að ekkert sé hægt að gera fyrir hann og með honum, að ekkert muni jafngilda neinu í lífinu og allskonar svona atburðarás. Sérhver maður er einstakur, hann hefur sína eigin eiginleika sem þarf að æfa, vinna í, skerpa á. Það er það sem foreldrar og kennarar sem hafa þessa úreltu hugsun að ef hann geti ekki lært stærðfræði, þá geti hann ekki gert neitt, ættu að gera. Af forvitni finnst útskriftarnema úr stærðfræðideild vera ánægðir eftir að hafa lokið henni, hversu margir endar í raun á því að kenna stærðfræði þegar leiðin til að verða það sem þeir vildu er stráð hindrunum við hvert fótmál og jafnvel verðleikar og þekking skipta ekki lengur máli? Þegar hann var af lista með 10 viðmiðum passaði hann ekki bara við eitt, annars var hann með þau öll og var aldrei samþykkt? Hvaða vit er í því að neyða þá til að feta slóð sem jafnvel þeir sem elska stærðfræði myndu ekki feta? Leyfðu börnum, nemendum, alls kyns námsmönnum að velja sína eigin leið, hversu mikið eða lítið sem þeim hentar! Ekki setja þig í spor annarra og halda að þú þekkir þá betur, að þú hafir innsæi hvað þeir vilja, hvað þeir þrá. Mistök sem gerðar eru á eigin spýtur eru mun auðveldara að leiðrétta en þau sem eru gerð vegna þess að aðrir ráðlögðu þér að gera mistök.

Það fer eftir atvikum, ef það er þolinmóðara barn mun hann sætta sig við ástandið og reyna að takast á við það, þó hann verði þunglyndur, ekki sáttur við sjálfan sig, fullur af reiði og safnar földum gremju. En ef við erum að tala um náttúru sem hlýðir ekki, vill vera sjálfstæð í eigin ákvörðunum og óskum, þá eigum við á hættu að ná auknu brottfalli úr skóla. Hann myndi íhuga það af hverju að fara í þann makaupplýsingatíma, þegar hann er samt ekki að finna í neinu sem þar er fjallað um, kemur honum ekkert við og hentar honum ekki. Þess vegna er mælt með því að foreldrar skilji börnin sín og styðji þau á öllum helstu stigum lífsins.

Jafnvel þó ég hafi einbeitt mér að minna skemmtilegum þáttum, þá eru þeir hluti af veruleika hvers upphafs, þegar allt kemur til alls er upphafið það flóknasta. Í leiðinni verða hlutirnir einfaldari, fljótari og allt verður að upplifun sem verður miklu meira þess virði að lifa, upplifa og finna fyrir. Auðvitað á fólkið sem kynnst er á öllum stigum lífs hvers ungmenna sína kosti.

Þannig að við skulum þakka foreldrum okkar sem studdu okkur eins mikið og þeir gátu, upp á ákveðinn aldur gáfu þau okkur tækifæri, föt, fylgihluti, græjur og allt það, þau matuðu okkur, bæði með mat og og með jákvæðum tilfinningum, sem þau gáfu okkur pilla, að þeir settu um sár okkar eftir hvert fall, að þeir léttu á þunglyndi okkar þegar við héldum að það væri gagnslaust, að þeir hefðu þolinmæði til að rannsaka okkur, greina okkur og segja okkur hvað myndi henta okkur betur í flestum aðstæðum, að þeir gengu okkur í gegnum garða, í listasöfn, gelateríur og sælgæti, að þeir ræktuðu með sér einhvern smekk á tónlist og myndlist, að þeir gáfu okkur fyrstu leiðbeiningarnar, fyrstu kennsluhandbók lífsins.

Einnig þökkum við kennurum, kennurum og prófessorum, því þeir eyddu líka góðum hluta tímans með okkur og þeir hafa kannski upplifað það sem við upplifðum, tilfinningarnar í prófunum voru ekki bara okkar, þær voru líka þeirra. Við kunnum að meta allar góðar hugsanir, í hvert skipti sem þeir leyfðu okkur að fara úr bekknum ef okkur leið ekki vel, þegar þeir leiðréttu okkur, þegar þeir neyddu okkur til að ég veit ekki hvaða keppni, þegar þeir útskýrðu fyrir okkur, hvenær við stafsettum, lásu. með þeim, þegar þeir kenndu okkur nýja hluti, þegar þeir breyttu örlögum, þegar þeir færðu líf okkar merkingu, þegar þeir hjálpuðu okkur að stjórna tímanum okkar betur, að hætta að vera svona dreifð og við vorum.

Hjartans þakkir til allra sem hjálpuðu okkur að þróast, ganga í gegnum gagnlegar breytingar, tóku okkur undir sinn verndarvæng.

Gabriel închise caietul. În următoarele pagini obținute prin procedeul de lipire a cuvintelor a dat peste un text fără niciun înțeles. Trebuia să se mulțumească cu atât. Se simțea om deasupra oamenilor. Oare îl așezase pe el Dumnezeu la răscruci de vieți pentru a descifra soarta semenilor săi, pentru a aduce lumină acolo unde era întuneric? Era doar o întâmplare că ochii lui au văzut ceea ce prin voința divină a fost un secret pentru alți ochi? Adânc cuprins de emoția lecturii amintirilor Iuliei, nu se simțea în stare să pătrundă mai departe în gândurile lui în ceea ce o privește. Așa că închise ochii și căută în subconștientul lui o portiță spre o altă întâmplare din multele care i se deschiseseră de către creator. Copii, femei, bărbați încercau să-i acapareze atenția izvorând dintr-o memorie vizuală pe care și-o exersase încă de când privea picăturile de ploaie care cădeau din streașină și le individualiza după formă și mărime. Printre chipurile care defilau prin fața ochilor minții își făcu brusc apariția un mic clovn de lemn îmbrăcat într-o bluză albastră încheiată cu nasturi mari, albi. Se ridică brusc și începu să se plimbe agitat prin cameră. Vorbea singur căutând un eveniment din trecutul timpului.

— Doamna! Asistenta șefă! Clovnul din fotografie. Dar unde încă? Unde?

Acea imagine nu apăruse pentru prima dată în fața lui doar în biroul asistentei șefe. Ea doar se revigorase în memoria lui peste o imagine existentă a cărei origine îi scăpase atunci și pe care încerca acum să o lege de o altă persoană. Brusc lucrurile se legară. Era o singură diferență. În urmă cu șase ani văzuse acel clovn din poza Doamnei. Doar că nu avea pe cap conul roșu. Să fie oare conul lipsă chiar conul aflat pe biroul asistentei șefe? Să fie oare acea studentă din Emirate care îi spusese că s-a născut în România, dar nu ştia româneşte, chiar fata Doamnei? Făcuseră schimb de adrese, deci nu trebuia decât să-i scrie și să aștepte. Era cea mai bună cale de a se desprinde pentru moment de impresiile puternice generate de amintirile Iuliei, ajutând mintea să aștepte sedimentarea acestora pentru a putea fi ulterior exploatate corespunzător în beneficiul tratamentului pacientei.

Începuse să scrie febril. Puse apoi scrisoarea în plic și se pregăti să-l închidă. În ultima clipă i se păru că amintirile fetei despre copilăria din România puteau fi umbrite de timp și poate ar fi necesar un impuls vizual pentru reîmprospătarea memoriei. Se hotărâ pe loc să trimită și fotografia. Va fi doar un împrumut. Adăugă la sfârșitul scrisorii:

Îți trimit și o fotografie pentru a te ajuta. Dacă nu te recunoști în ea te rog să o trimiți înapoi. Asistenta șefă nu mă va ierta dacă nu i-o înapoiez.

Se întoarse la spital și își continuă munca de detectiv sub acoperire subtilizând fotografia din cabinetul asistentei șefe.

A doua zi, tot spitalul fierbea. La raportul de gardă, asistenta șefă era răvășită. Abia șoptit, reuși să îndruge câteva cuvinte.

— Aveam pe birou o fotografie cu fiica mea. Dimineață nu mai era la locul ei. Vă rog, dacă știți ceva, să-mi spuneți. O vreau înapoi. Nu este o glumă bună.

După un moment de tăcere în care medicii se priveau unii pe alții mirați, doctorul Gabriel rupse tăcerea:

— Poate când s-a făcut curățenia, a căzut și a ajuns la gunoi. Sunt convins că o să fie găsită și vă veţi recupera fotografia.

Apoi adăugă mai încet:

— Poate și fiica.

Doctorița Zamfirescu îl urmărise cu atenție. Învățase în cele câteva luni de când doctorul Gabriel venise la spital că nimic din ce era legat de persoana lui nu părea a fi întâmplător. În plus intuise foarte bine că doctorul mai adăugase ceva la ceea ce spuse doar pentru urechile lui.

— Doctore Gabriel, vă rog să veniți câteva clipe în biroul meu.

O urmă pe doctorița Zamfirescu. Rămase în picioare. Parcă mai ieri intrase pentru prima oară în acest birou.

— Așezați-vă, doctore!

— Mulțumesc.

— Aștept.

— Nu înțeleg.

— Cred că înțelegeți foarte bine. În ce v-ați mai băgat?

— Eu? În nimic. Continui să caut contextul în care boala Iuliei a apărut și s-a agravat. Am reușit să descifrez o parte din scrierile ei din acel caiet.

— Mă bucur. Așteptăm să aflăm și noi care sunt cauzele și să putem, în sfârșit, stabili o conduită în tratamentul ei.

Gabriel dădu înapoi. Nu ar fi vrut să dezvăluie tuturor amintirile Iuliei înainte de a putea singur să-și facă o părere. Simțea că acele pagini rămase încă nedescifrate sunt esențiale. Scrierea amintirilor după pierderea părinților era o dovadă că mentalul ei era suficient de puternic pentru a nu fi cedat în fața germenilor moșteniți pe filiera maternă. Și apoi mai erau și relatările asistentei. Încă nu era sigur că cele două Iulii din spital erau surorile despărțite de tragicul accident.

— Nu știu. Scrierile se referă la perioada copilăriei. Nu cred că sunt relevante. Povestește cum și-a pierdut mama, în condițiile unui tată inexistent. Cel puțin în acte.

— Parcă spuneați ceva despre metoda de investigare pe care ați abordat-o în acest caz. O abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială. Toată întâmplările din viața Iuliei pot fi germeni ai stării ei mentale.

— Da, așa este, aveți dreptare. Ar mai fi unele aspecte pe care vreau să le aflu pentru a avea întregul. Mă refer la semnul de pe mână. Acea cruce care sunt convins că nu a fost arsă voluntar pe braț.

— Ați avut și aveți în continuare sprijinul meu pentru investigarea acestui caz. Dar nu despre Iulia era vorba acum. V-am chemat să-mi explicați de ce ați luat fotografia asistentei șefe.

Doctorul Gabriel știa că nu va ieși din acest birou până nu va mărturisi totul. În plus, era un secret pe care dorea să-l împartă cu cineva. Și o persoană mai potrivită decât doctorița Zamfirescu nu ar fi putut găsi în spital. Era încrezător în demersul său, dar era și speriat de gândul că ar putea sădi o speranță care apoi să ducă la cea mai cumplită dezamăgire.

— În urmă cu câțiva ani am participat la un stadiu de practică în Anglia. Acolo am întâlnit o studentă din Emirate. Auzind că sunt din România, a venit și mi-a pus tot felul de întrebări. Spunea că s-a născut în România dar că nu-și mai amintește prea multe despre copilărie. Am întrebat-o dacă mai are rude aici. Spunea că mama ei a murit. Că a fost arestată pentru că a colaborat cu un spion și, la scurt timp după eliberare, a murit. Când am văzut acea fotografie pe birou și am aflat povestea Doamnei, am avut vaga impresie că acel clovn îmi era cunoscut. Sigur putea fi o jucărie văzută într-o vitrină. Dar aseară, mi-am adus aminte că ce văzusem eu la studenta din Emirate era un clovn asemenea celui din fotografie dar căruia îi lipsea ceva.

— Ce anume?

— Acel con roșu care se găsește pe biroul Doamnei.

— Și ce ați făcut?

— Am scris colegei mele și am împrumutat fotografia. Am pus-o în scrisoare. O să o înapoiez imediat ce voi primi un răspuns. Am și speranțe, dar și îndoieli.

— Metodele dumneavoastră nu sunt deloc ortodoxe. O să așteptăm împreună răspunsul. Sper să vină cât mai repede.

                 continuare

     -Luca, n-am stat degeaba, am fost în gară și te-am căutat,

băieții nu te cunosc, dar au jurat că nu știu ce treabă poți să ai aici.

     -Păi, nu aici au venit materialele, ci în gara Filești. Mi am dat seama 

că iar face Luca o prostie și simt că trebuie pedepsit.Asta mă distra 

și mă răzbuna totodată.

     -Luca,  ca să mă lămuresc,  vreau să mergem la Filești. Luca e contrariat,

nici-o dată n-am desfăcut firul în patru, el a contat pe indulgența  mea.

Luca devine nervos.

     -E noapte,nu mai bine venim  mâine pe lumină?

     -NU, Luca vreau să mă lămuresc ce-mi ascunzi...iar ai făcut o prostie?

știu că nu te pot lecui; însă ai și alte bune și mai închid  ochii, la multele tale 

derapări. Luca s-a luminat la față.

     -M-ai prins, Adela .De aceia te iubesc, câtă putre de iertare ai, câtă înțelegere...

     -Măcar promite-mi că nu mai faci!

Aveam o căsuță mică la țară. Luca plecase de trei zile, când primesc un telefon de la Vali.

     -Tanti Adela ce faci? De ce n-ai venit și mata cu nenea Luca? Iarba a acoperit culturile

e treabă multă, așa e primăvara.

     -Vali eu nu pot veni, dar Luca e acolo, o să facă și el cât poate!

     -Tanti, o să-ți spun ceva, dar să nu mă dai de gol. Nena Luca a venit cu o femeie, 

știi ceva? cine este?

     - De unde știi Vali ?

     - Păi vorbeșt lumea 

     -Bine Vali ,îți mulțumesc-și nu-ți face probleme, nu te dau de gol.

Încă o prostie a lui Luca,îmi zic. Spre seară mă trezesc cu el la ușă.

     -Am venit nevastă, ce faci?

     -Bine Luca. Dar tu? Ai ceva să-mi spui? Luca, pare surprins;

     -Ce-ar trebui să-ți spun?

     - Mai gândeștete , să vezi dacă ai ceva ce trebuie să știu, ce tot 

satul știe, încât vestea a ajuns până la mine.

     -Adela o să-li povestesc eu tot și trage tu o concluzie. Știi că la barieră 

stau oameni și așteaptă o ocazie să meargă unde au nevoie.Am oprit să-mi 

iau o pâine. Mă roagă o femie s-o iau în ataș, vrea să meargă pănă  la 

Comănești. Îi spun că nu merg până acolo, mă opresc la Gănești. 

      - Nu-i nimic , de acolo pot merge pe jos, nu-i depatre, zice ea.

Am înțeles - că pe drum nu i-a tăcut gura- cine este,de unde vine, 

unde se duce, că este singură, nu are copii, are doar o casă bătrânească

de care are grijă. Nu neg, că era simpatică, vorbăreală și dispusă la orice. 

Am oprit să coboare. Atunci mi-a spus: Nu vreau să cobor, nu vreau să rămân 

datoare, așa că merg cu tine să te ajut la treabă. Așa că mi-am făcut toată treaba.

Vrea să spun tot adevărul, nu aveam unde s-o culc.Nu m-a sedus, m-a rugat că are nevoie,

că nu i-sa întâmplat demult.Ba m-a întrebat dacă am o boală, ori că sunt neputincios.

 Poate am vrut să-i arăt că nu-i ce bănuiește.Asta-i vina mea. Acum, gândește-te dacă 

merit să fiu pedepsit! Am meditat: Și el are dreptate lui, chir ea are dreptatea ei.

Astea nu sunt motive de divorț. Luca era un om bun, om de casă, nu bea, nu fumează,

nu-i violent, mă sprijină în acțiunele mele, nu-i gelos, vesel, primitor e.t.c.

Când se ajunge la un divorț, trebuie analizate bine calitățile și defectele.

Fără Luca viața mea ar fi fost,searbădă...

Cu greșeli și fără ele, viața noastră nu a fost monotonă,plictisitoare, 

mai trebuie să mai iertăm...

                        șfârșit

Dacă ea hotărâse că putea trăi pe picioarele ei, asta era! N-o putea reține cu forța. Nu exista nicio convenție scrisă între ei, nici chiar una verbală, fiecare rezervându-și libertatea de a proceda cum credea de cuviință.  Acum hotărâse că sosise timpul. Va pleca mâine, în zori, nu-i spusese unde, ca să evite, probabil, explicațiile, fiindcă trebuia să fi fost vorba despre un bărbat. Din câte știa nu mai avea pe nimeni în viață în familie, iar despre altcineva nu auzise. Ce-i drept, nici n-o urmărise, nu-i trecuse prin minte că l-ar putea părăsi. Nu luase în calcul posibilitatea ca Virgil, prietenul lui cel mai bun, să se infiltreze între ei, pentru că Virgil părea s-o fi determinat să facă pasul acesta. Nu era prima femeie pe care o păcălise, probabil nici ultima. Va trebui să reanalizeze prietenia cu Virgil, care nu procedase ca un prieten. Nu sufli prietena, soția, amanta prietenului tău, profitând de încrederea acestuia! Când se va întoarce. Era sigur că nu-l va găsi acasă. Tocmai plecase la Frankfurt și ținuse să-l informeze în mod special, pesemne ca să-i spună Oliviei, dar el, se înțelege, nu-i va spune.

Olivia luase un taxi până în strada Freziilor, la numărul cincisprezece, unde locuia Virgil. Acesta îi dăduse o cheie, dacă nu l-ar fi găsit vreodată acasă, ceea ce se și întâmplase, de fapt, în dimineața aceea superbă de iulie. Nu-i picase prea bine, dar se putea și mai rău, adică să facă drumul înapoi, cu coada între picioare. Folosise, așadar, cheia primită și intrase în apartamentul lui Virgil, care o cucerise de cum deschise ușa. Pe masa din sufragerie văzuse un bilet, scris pe o coală de hârtie luciosă. Îi era adresat. Bărbatul o informa că trebuia să plece urgent la Frankfurt, la o întâlnire de afaceri, unde estima că va trebui să rămână două săptămâni. Văzuse negru dinaintea ochilor, așa ceva era de neacceptat, apoi tot ea îi acordase circumstanțe atenuante, recunoscând că un asemenea lucru se putea întâmpla oricui. Apoi, două săptămâni erau două săptămâni, paisprezece zile, un fleac pe lângă cei trei ani petrecuți alături de Sebastian.

Sebastian lucrase până după miezul nopții la cartea sa. Se strecurase în pat, cum făcea de obicei, numai că de data aceasta patul i se păruse imens fără Olivia, fără protestele ei formale și fără căldura trupului ei. Cât timp locuiseră împreună nu dăduse prea multă atenție acestor amănunte, i se păruse normal să fie acolo, la dispoziția sa, un accesoriu în plus la reverul existenței sale, un bibelou în vitrina din sufragerie, de pe care mai ștergi o dată sau de două ori pe săptămână praful. Se chircise stingher într-o margine a patului, adormise instantaneu și începuse s-o viseze în ipostaze pe care, desigur, și le imaginase înainte de a adormi. O vedea întorcându-se spășită, implorându-l s-o reprimescă, jurându-i că nu se întâmplase nimic între ea și Virgil, apoi făcând dragoste. Subconștientul său simplificase totul printr-o reducere confortabilă a neliniștii sale la absurd, în care ipotezele și concluziile cu privire la întoarcerea Oliviei erau când false, când adevărate.

Cum nu prea avea ce face în apartamentul acela imens, în lipsa lui Virgil, care ar fi ajutat-o să se integreze mai ușor, se gândise să-și umple timpul într-un fel, eventual să încerce o acomodare cu locul, cu noul decor al piesei în care tocmai începuse să evolueze. De cum intrase acolo, simțise absența unei mâini de femeie, nu pentru că ar fi fost dezordine, nici vorbă, lipsea senzația aceea de aranjament meticulos, cu toate dichisurile specifice, care îți sare în ochi. Găsise în debara o sticlă de un litru cu spirt medicinal și un tub de dezinfectant pentru vase. Le combinase într-un vas, luat tot de acolo, își trase o pereche de mănuși chirurgicale în mâini și se apucase de treabă. Trebuia să-și omoare timpul cu ceva, iar înlăturarea acelei senzații de lehamite masculină, care emana din lucruri, devenise principalul ei scop în viață.

Dormise prost, chinuit de vise, și se trezise cu noaptea în cap. Își făcuse o cafea la repezeală, dar puse prea mult zahăr. După prima înghițătură, îi piersise cheful și o aruncase la chiuvetă. Olivia făcea o cafea extraordinară, adăuga două-trei cubulețe de ciocolată și o picătură de rom. N-avea să mai savureze niciodată o asemenea cafea. Olivia îi citea și cărțile pe măsură ce le scria. Întodeauna venea cu observați și sugestii pertinente. De câteva zile bătea pasul pe loc. Reluase același capitol de mai multe ori, dar nu găsise forma ideală. Olivia ar fi găsit-o din prima. Deschise fereastra, sperând s-o zărească dând colțul străzii. Strada însă era pustie, nu se vedea țipenie de om. Rămase ore în șir cu ochii pierduți în zare, amintindu-și de dimineața aceea de iarnă când o văzuse prima dată. Si simțise că-i dau lacrimile.

Începuse cu mânerele de la ușă. Când intrase simțise ceva lipicios care i se prinse de mână. I se păruse dezagreabil. Trecuse cu cârpa umedă peste ele. La parter mai locuia cineva, dar nu se auzea nicio mișcare de acolo. Închise ușa cu un sentiment de apăsare. Nu-i plăcuseră niciodată locurile pustii. Nici liniștea dinăuntru nu era tocmai pe gustul ei, dar nu mai avea importanță. Acum era interesată doar de munca aceea domestică, la care se înhămase benevol, resimțind o plăcere perversă în a-și intra în rolul de gospodină, ceva care nu fusese și nu-și dorise să fie vreodată. Făcea unele lucruri și pentru Sebastian, ce-i drept, dar nu coborâse până acolo încât să-i spele rufele sau să-i curețe parchetul. Sebastian avea o menajeră, o doamnă în vârstă, care trecea de două ori pe săptămână pentru lucru aceasta și pentru multe altele. O privise adesea cum muncea, iar acum încerca să facă la fel, descoperind că nu era atât de complicat pe cât își imaginase. Începuse cu lucrurile mărunte, cu vitrinile și noptierele cu sertare, pe care se așezase o peliculă fină de praf. Lua fiecare lucrușor în parte, având grijă să-l pună de unde îl luase pentru a păstra ambianța locului. Virgil nici nu trebuia să bage de seamă că trecuse pe acolo. Nu se grăbea, făcea totul cu răbdare, cu migală, nefiind presată de timp. Cu cât termina mai târziu, cu atât mai bine.

Pe la amiază începuse să i se zbată ochiul stâng. La început crezuse că era ceva întâmplător, dar după câteva ore realizase că zvâcnirea aceea continuă tindea să se cronicizeze. Sistemul său nervos încerca, probabil, să-l avertizeze asupra unei primejdii iminente, nu era superstițios, însă nici ateu sută la sută nu era. Gândul că i s-ar fi putut  întâmpla ceva Oliviei se suprapuse în mintea sa peste avalanșa de temeri cu privire la dânsul. Nu-i spusese despre plecarea intempestivă a lui Virgil la Frankfurt, care, cu siguranță, nu-i picase bine, de aceea își făcea griji, neștiind cum reacționase și, mai ales, încotro apucase, fiindcă nu prea avea unde. Greșise. Dacă i-ar fi spus, cum îi sugerase Virgil, n-ar mai fi plecat!

La capătul primei săptămâni, Olivia terminase cu lucrurile mărunte. Rămăseseră lucrurile mari, câteva șifoniere, lustrele și un scrin cu două sertare suprapuse, de culoarea cafelei cu lapte. Se concentrase pe șifoniere și lustre, mai întâi, apoi venise rândul scrinului. Cele două sertare erau prevăzute cu două broaște minuscule și erau încuiate. Trebuise să bâjbâie îndelung pe sub tăblia de deasupra scrinului până găsise cheile. Erau prinse de o plăcuță magnetică, semn că ascundeau un secret. Descoperirea o incitase. Deschise sertarele, căptușite cu mătase roz, cu un fel de curiozitate perversă. Înuntru, aliniate frumos, văzuse o grămadă de plicuri și se dumirise. Acolo se afla arhiva sentimentală a lui Virgil, adică tocmai ce căutase inconștient. Nu-și putuse reprima tentația de a deschide și citi prima scrisoare din plic.

Sebastian simțise un junghi în dreptul inimii, dar nu-i dăduse importanță. Era ziua când trebuia să vină menajera și nu avea de gând s-o sperie. La scurt timp însă, aceasta îl găsea întins cu fața în jos pe covor. Sunase imediat la Urgențe, iar un echipaj de la Salvare sosise în mai puțin de cinci minute. Medicul își dăduse seama „pe loc” că era vorba despre o problemă cardiacă severă și hotărâse că trebuia transportat de urgență la spital. Așa se face că Sebastian se trezise a doua zi într-un pat de spital, aflând că suferise un preinfarct și că mai trebuia să rămână acolo încă zece zile. Îi era indiferent. Nu-l mai atrăgea nimic spre casă. După externare urma să înceapă un tratment medicamentos complex și să evite pe cât posibil emoțiile. De parcă ar fi depins de el.

O chema Angela. Pesemne că Virgil întreținuse o relație intimă sau foarte intimă cu ea, fiindcă femeia folosea un limbaj mai mult decât colorat și se vedeau către sfârșitul paginii și câteva urme de lacrimi. Îi reproșa, în principal, că o mințise cu bună știință și că nu urmărise decât s-o seducă, ceea ce  și reușise până la urmă. Se temea să nu fi rămas însărcinată și-și blestema ziua în care se născuse. În cele două sertare ale scrinului erau peste trei sute de scrisori. Timp de trei zile și trei nopți citise cu inima strânsă scrisoare după scrisoare, descoperind printre rânduri adevărata față a lui Virgil. Nu-l crezuse în stare de așa ceva, cum nu-l crezuse niciuna din semnatarele scrisorilor. Cu fiecare zi, valul de indignare creștea în sufletul ei proporțional cu numărul scrisorilor citite. Nu mai era loc prea mult loc în scrin, dar, cu puțin efort, ar mai fi încăput o scrisoare. Puțin probabil însă!

Zilele petrecute la spital treceau pe nesimțite între perfuzii, consultații, discuții sterile cu tovarășii de suferință sau cu asistentele, nemaivând timp să se mai gândească și la altceva. Pe Olivia o uitase din prima zi. O știa undeva în adâncul ființei sale, dar nu-l mai chinua cu prezența și cu reproșurile ei, cum se întâmplase până atunci. Preinfarctul avuse și părțile lui bune. Părăsise spitalul cu regret. Doamna Smaranda, menajera, se întrecuse pe sine. Făcuse și unele modificări. Așezase, de pildă, patul în dreptul ferestrei, iar biroul său de lucru în locul patului. Îi plăcuse. Ordonase, îndepărtase praful de peste tot, spălase ce trebuia spălat și umpluse casa de flori. Schimbase admosfera aceea mohorâtă de care se plângea câteodată și Olivia. Păcat că nu putea să se bucure și ea alturi de dânsul.

Virgil sosise pe la ora patru dimineața. Țârâitul soneriei o trezise din somn. Privise prin vizor și-i deschise. Bărbatul arăta destul de șifonat. Făcuse drumul înapoi, din Frankfurt, cu mașina. Îi povestise că era epuizat după două zile de mers, că nu găsise timp să-și radă barba, să se spele, se grăbise să ajungă cât mai repede, fiindcă se gândise tot timpul la ea. Avea s-o facă acum, dacă ea îi dădea voie, începând cu o baie. Bineînțeles că nu avea nimic împotrivă, mirosea ca un porc. Ascultase indiferentă fîșâitul dușului din pat. Apoi auzise lipăitul tălpilor pe mozaicul din baie, sunetul înfundat al pămătufului cu care-și săpunea barba, moment în care se ridicase și se furișase într-acolo. Ușa era deschisă, iar el ședea pe un scaun în fața oglinzii. Nici n-o simțise. Abia când îi înconjurase gâtul cu brațele o zărise și-i zâmbise. Rămase cu briciul în aer, oscilând între a o îmbrâțișa și de a-și vedea de treabă. Înclinase spre cea de-a doua variantă. Olivia îl prinse de mâna în care ținea briciul, amuzându-se de pârâitul firelor de păr sub tăiușul lamei. Deodată îi blocă mâna și imprimă briciului o mișcare de translație. Mișcarea fusese atât rapidă și de energică încât puțin lipsise să nu-l decapiteze. Sângele țâșnise ca dintr-o fântână arteziană. Abia avuse timp să facă un pas înapoi în timp ce Virgil se prăbușea cu un zgomot surd de pe scaun.

În drum spre casă se oprise la o farmacie de unde cumpărase rețeta eliberată de medic. Nu mai luase niciodată medicamente și era curios să vadă cum arătau. Desfăcuse cutiile și descoperise niște pastiluțe minuscule, colorate, care trebuiau luate de trei ori pe zi. Medicul îl sfătuise să nu uite, nici să nu depășească orele stabilite. Cele de dimineață le luase la spital, în jurul orei șase, acum trebuia să le ia pe cele de doisprezece, iar următoarele la optsprezece. În plus, medicul îi recomandase o dietă personalizată, destul de restrictivă, cam greu de urmat. Se gândise pe drum s-o angajeze pe Smaranda cu normă întreagă, amintindu-și că-i povestise odată că-și îngrijise soțul, bolnav tot de inimă, înainte de a muri. Exista riscul să mai facă un preinfarct, așa că era de preferat să aibă pe cineva prin preajmă decât să depindă de hazard.

Deși i se păruse uriaș, în comparație cu dânsa, Virgil era foarte ușor. Reușise să-l târâie până în dormitor și să-l întindă în pat. Așternuse cearșafuri proaspăt spălate și-l bandajase cu un prosop de baie la gât, fiindcă mai sângera. Curățase apoi o glinda și pardoseala de sânge, după care se îmbrăcase și părăsise casa, fără să mai încuie ușa. Nu întâlnise pe nimeni pe scări. Abandonase la ieșirea din bloc mănușile, de care nu se despărțise nicio clipă, într-un tomberon și plecase mai departe. În clipa aceea descoperise motivul care o determinase să facă tot ce făcuse din prima zi când intrase în apartamentul lui Virgil. Premeditase inconștient crima, mai întâi pentru afrontul de a o fi chemat acolo, știind că trebuia să plece la Frankfurt, apoi pentru suferința celor trei sute de suflete tixite ca niște trofee în scrin.

Sebastian deschise larg geamul dinspre stradă. Voia să respire, în sfârșit, o gură de aer curat după aproape două săptămâni de privațiune și de miros insuportabil de spital. Nu mai trăgea nădejde s-o mai vadă pe Olivia întorcându-se. Trecuse prea mult tmp. Cu toate acestea nu-și putuse reprima reflexul de a trage cu coada ochiului spre colțul străzii și nu mică îi fusese mirarea când o văzuse apărând ca Afrodita din spuma mării. Se repezise și deschise larg ușa, ca nu cumva să creadă că nu era acasă și să dispară din nou. Era atât de emoționat încât nu reușise să-i spună niciun cuvânt, ca și ea, de altfel. Închise ușa și se așezaseră pe canapea. El pornise involuntar televizorul. Tocmai se transmite un breaknews:

Crimă misterioasă petrecută în casa cunoscutului om de afaceri Virgil Comănescu. Poliția descincese la câteva ore de la întoarcerea acestuia din Frankfurt la sesizarea unei femei, care-l găsise cu gâtul tăiat în pat. Femeia era chiar sora lui și venise să-l vadă. Criminaliștii nu găsiseră urme suspecte, amprente, semne de intrare prin efracție sau de forțare ale ușii, iar vecinii nu observaseră nimic. Se pare că ne aflăm în fața unei noi crime cu autor necunoscut!

Olivia apucase telecomanda din locul în care o lăsase bărbatul și închise televizorul.

   - Să știi că zilele acestea am stat la mama!

Sebastian aprobă din cap, deși aflase că mama ei murise de mult. O luase ca pe o metaforă, intrepretând afirmația ei sui-generis: că trecuse pe la casa părintească, a cărei moștenitoare era.

MEREU ÎNTREBARI TRĂITE, RĂMASE FĂRĂ DE RĂSPUN..?

DE ce să fie război și oamenii din tranșee posibil să fie omorâți, posibil să omoare, au un singur țel să mai primească arme, noi arme și mult mai performante?..

Mai bine ar răsădi lanuri de crini albi și arbori de măslin la hotare l

De ce trebuie să fie boli și să ne facem semnul crucii că mai găsim medicamente-n farmacii și mai sunt medici printre paturile din spitale…?.

Mai bine s-adunăm roua dimineții într-un potir și soarele pe cerul senin să ne dea vigoare..

DE CE să cadă grindină ca să poți face în pumn , un bulgăre de zăpadă în plină primăvară, când florile pe crengi de măr deja au zâmbit cu rod în toamnă..

Mai bine în toamnă ,să culegem un măr din propria livadă și zăpezile să ne albească intr-un anume anotimp...

DE CE așa ușor se moare, când viteza vieții este o povară, povară grea…

Mai bine ascultă o baladă cântată de vioară și timpul să se grăbească încet.

DE CE atât de multe întrebări când trandafirul nu mai poate fi privit din prea multa buruiană.

Mai bine dăm dimensiune dimineților și fapte bune zilei îi dăruim ca să ne călăuzească până-n purpuriul ei apus..

De ce voi oameni, lăsați viorile să fie sfărmate de patul puștilor, de frica mitralierelor când concertul lor era doar o frumoasă Rapsodie…

Mai bine haideți să ridicăm ruga către propriile puteri si din deziderate împliniri să ne facem, iar din florile iubirii să clădim de jos până la capitel propriul pilastru….Poate așa nu vor mai rămâne întrebări fără răspuns..
Dar, prea multe minciuni ne sunt spuse și prea mult adevăr ne este ascuns si de aceea rămân întrebări fără răspuns..