-  prima parte-

      Ceia ce părea la început doar un zvon s-a dovedit a fi

un  adevăr de temut: virusul COVIT -19, spune mama.Am

fost  atenționați, sfătuiți ,apoi obligați să ne izolăm să stăm în

case.Calendarul din perete arăta că a venit luna martie ,apoi

aprilie,deci a venit primăvara.

     -Așa e mamă, îmi amintesc,răspune fiul.Cum ai făcut față?

     -Fiind  o  fire activă,  șitii că am o căsuță  de vară cu grădină

mare pe malul Siretului ,am simțit nevoia să găsesc soluții și să merg

acolo.Voi copii mei nu voiați să mă știți aclo  izolată , doar cu bătrâne-

țea și metehnile ei A fost greu să vă conving să mă duceți  acolo.Dar

odată ajunsă ,aveam mereu ce face Zi-lumină eram pe afară ,intrând

în casă doar pentru odihnă.Acea mică gospodărie semâna mult  cu cea

în care am copilărit :fără apă curentă,fără lumină electrică ,fără televizor,

fără frigider.Acum mă duce gândul  la modul de viață al părinților mei

Fără toate acestea nu i-am văzut supărați  pe soarta lor și eram cu toți

fericițiAici eu mă ocupam  doar de grădina de legume și de florile care îmi

bucurau privirea.

      -Dar ai pătrat legătura  cu noi?

      -Bine înțeles ! voi îmi făceați cumpărăturile!...știi și tu că am copii

buni ,nu mă pot plânge dar singurătatea  se simțea !...Voi aveați serviciile

și viața voastră.Așa că ,trăirile ,gândurile și amintirile ,le duceam singură

Ăm început  să notez totul pe un caiet,fără retușuri ,neavând intenția să le

public vreodară.

        -Și cum ai ajuns să le publici ?întreabă curios fiul...

        -L-am cunoscut pe ziaristul Mircea Ionescu ,căruia i-am mărturisit

cu ce mă ocup în timpul liber.Mă pomenesc peste câteva zille cu un telefon.

        - Am  citit tot ce si scris  și vreau să te întreb ,dacă îmi dai voie să

le public.Bineînțeles ,am selectat  ce mi s-a părut mai bun și îmi ajunge pentru 

o carte Când ne întânlim cu prieteni comuni, avem acum  un nou subiect de

discuții:-Ce ai mai scris? Ce teme te inspiră?,Pe când o nouă lansare?După  un

an a fost lansarea  cărții - Fata  bibelou- proză scurtă

         -Datorită  prieteniei  cu regretatului  publicist și omului de mare  va

loare,am avut  bucuria să public cele două cărți.

         -Și acum ,la pensie? Cum îți  petreci timpul? întreabă fiul

         -Acum, la pensie și în mijlocul naturii,pe malul Siretului,unde peisajul

este minunat ,sufletul meu se încarcă de seneibilitate.Nu pierd nimic din ceiace îmi tre-

ce prin minte, și notez totul pe un caiet.Asfel ,am adunat manuscrise pentru încă o carte

de poezii și una de proză.Eu însă încerc să te provoc la discuții mai lungi ,și să înțeleg cu

ce îți încarci gândurile și planuri ai.Te văd adesea posomorât și mă simt datoare să-ți

arăt că viața poate fi frumoasă dacă te bucuri de lucrurile mărunte,dacă râzi sau măcari

zămbești în fața necazurilor și încerci din nou acolo unde ai greșit.Uneori parcă vrei să-mi

arăți că ești distant și că ai un viitor încert,De ce oare ,te temi de vremea când și tu vei fi

pensionar?Să știi ,că și atunci poți să te ocupi cu ceva util.Voi sunteți prea absorbiți de tele-

vizor ,internet, telefoane. Caută alte preocupării: excursii,pescuit,grădinărit sau o mică afa-

cere unde să ai contact cu lumea,să nu rămâii  doar cu gândurile tale. Știu că ai câțiva

prieteni din liceu ,mai țineți legătura?

        -Da , mamă,mă bazez pe prietenia unora.Cei care au familii sunt mai ocupați și ne

întânlim mai rar.Dar mai sunt și niște burlci ca mine ,cu care îmi face plăcere să mă întănesc.

        -A m înțeles că sunteți o generație care mai aveți câțiva ani până la pensie V-ați

gândit ce veți face? sau nu v-ați făcut încă nici un plan?

        -Mamă , dar pe tine nu te-am auzit niciodată că te plictișești ...cum reușești?

De câți ani ești pensionară? întreabă fiul

                           va urma                                                                                                                -

                                                                                                                  i pănă la pensie V-ați

găndit ceveți face? 

Poezie, poezie, 

Vers de dor, de bucurie

Ești stăpâna unei clipe, 

Vinul din tonic  din pahar,

Ideii, stropite cu har. 

Ești un dar fără pereche

Cu tărie și putere.

Rostuiești în patru rânduri 

Mii de stări și mii de gânduri.

Stau deștept la gura sobii

Îmbătat de vinul ei,

Până la ziuă îl tot beau.

Curge rima cristalină,

Vraja se desface încet,

Vis frumos, să fii poet.

Mi-a fost dor de tine, iarnă,

Să fii pritenoasă, calmă.

Mi-am zis c-o să-ți ies în cale,

Să te întâmpin pe cărare..

Fulgii tăi sunt picuri mici, 

 Îi primesc cu drag pe aici !

    Pe strada îngustă cu castani,

Treceam în urmă cu mulți ani

Aveam ceva în gând și vise,

Priveam la cerul înalt,la soare,

Ce-am să mă fac, când voi fi mare?

Când școala am terminat-o cu bine,

Atunci te-am cunoscut pe tine,

Colegi am fost și buni amici,

Și serille le petreceam, pe băncile 

De pe străduța îngustă cu castani 

Viața noastră împreună, afost bună 

Dar a trecut, repede ca o furtună

Timpul fuge, parcă zboară,

Tu iubirea vieții mele 

Ai plecat utând de mine

Sunt singur iar și mă gândesc la tine,

Merg ades pe străduța îngustă cu castani 

Mă opresc pe banca veche 

Mă trezesc vorbind, despre vise, despre noi

Cum am fost  și ce mai sunt 

Când voi ajunge în mormânt?

CU  OCAZIA  SĂRBĂTORILOR  DE  IARNĂ , DORESC  TUTUROR

CITITORILOR   , UN  AN  CU  MULTE  BUCURII

ȘI TOT  CE-ȘI  DOREȘTE  FIIECARE. LA MULȚI  ANI !...

              CU  DRAGOSTE  ȘI  RESPECT

                                              T.  A . D.

Se așterne tăcerea in cărare

Și vâtul și boarea se ascund ...

E liniste în jur , pretutindeni ,

E căldura din amiaza cea mare .

Văpăi de foc se revarsă 

Pe case , pe pomi si pe haturi ,

De sfârâie sudoarea în țărână...

Se usucă câmpia , de cădură e arsă .

Se uită omul în zare , 

După un petec de nor , îi e dor ,

Că norul de vine e ploaie

Și firul de iarbă nu moare .

                   T.A.D.

          Zi  de  sâmbătă .Aristia  se  pregătea  sufletește  pentru plecarea  în  concediu.

La  insistențile  surorii  sale ,acceptase  invitația  ei .Ștefania ,pe  care  nu o văzuse 

față  în față  de  aproape cinci  ani ,îi  propusese  această  întânlire .De  obicei vorbeau  

mult  la  telefon,dar  în  ultimul  timp ,ceva  mai  rar.Avea  ceva  emoții  ,pentru  că  nu  știau   

multe  una  despre  cealaltă.La  telefon  discutau  doar  banalități .Aseară  au  stabilit  în  mod

serios  când  pleacă  autocarul  ,când  ajunge  la  Istambul  și  unde urma  să  o  aștepte Ștefania .

          Era  prima  ei  vizită  și  nu  s-ar  fi  descurcat  dacă  nu  era așteptată.Până  la  ora   07:30

dimineața  , zi  de  luni ,autocarul  era  staționat  în  piață  și  mulți dintre  călători  își  ocupaseră 

deja  locurile.Drumul  era  lung  și  obositor .Pe traseu  ,se mai  făceau staționări pentru  o  țigară 

sau  alte  nevoi .Mulți dintre  călători  ațipiseră .După  coborâre  ,Aristița  a văzut-o pe  Stefania

care îi  făcea  semne  cu  ambele  mâini .Curios  ,nu  s-au  îmbrățișat  ,parcă  nu  ar  fi  avut  timp .

          Ștefania  o  invită grăbită  pe  Aristița  în mașină .Au  și  plecat  la  drum .Ștefania  conducea

cu  asprime  și  ciudă, iar Aristița  se  înterba  ce  s-a  întâmplat .După  un  timp  Ștefania  îi  spune:

          -Stai  puțin  să  îmi  revin  .Am  avut  un incident  înainte  de  sosirea  ta și am  rămas  puțin

șocată., voiam  să  pun  puțină  distanță  între  el  și  mine ,părăsind  cât  mai  repede  orașul .

           Au  mers  mai  bine  de  o  oră ,ieșind   bine  din  oraș .Ștefania  a  tras  pe  dreapta  lângă  o

parcare ,unde  și-a  invitat  sora  la  o  cafea . Se

  priveau  cu  drag  una pe cealaltă  , se  studiau .

Aristița  spune îmbrățișind-o: Abia așteptam  să  te  văd .Ești  o  femeie  frumoasă .Cum de nu ai  găsit

nici  un  turc  bogat?

           -  Dar  nici  nu  am  căutat .Mi-am  schimbat  părerea  că  prin  căsătorie  te  realizezi .

              Ștefania  arăta  bine ,suplă , bronzată , cu ochii  migdalați și  părul  negru   ,bogat .Avea  tot ce își

dorește  o  femeie  la  anii  ei .În  plus , acum  avea și o  afacere  din  care poate trăi  echilibrat .Totuși  ,ceva

din  făptura  ei  degaja  tristețe  .

             -Ei  , cum  ți s-a părut  drumul ? Obositor?

              -Obositor , dar  mai ales  stresant .Traseul  prin  Bulgaria  ,pe șoseaua  aceia îngustă  printre  munții ,

despre am auzit  povești  nu tocmai plăcute ,a fost  dificil .Am trecut  pe acolo ziua  și traficul era intens.Auto-

carele  merg în coloană  ca să se ajute la nevoie .Am auzit  zvonuri  că în unele zone ,autocarele  sunt atacate

de  răufăcători .Nu știu dacă este adevărat sau nu M-am  întânlit  cu un fost coleg  de liceu  și am depănat amintiri .

               -Vrei  să mai luăm ceva  pentru drum? Mai avem mult  de mers până ajungem  acasă....Dacă te simți

obosită , pați trece în spate  și să încerci  să dormi .Ți ar prinde bine o oră de somn  după așa  un drum  lung .

              -Ștefania ,nu te simți bine? Te văd abătută  . Îmi ascunzi ceva?

               -Și da , și nu  Am ostare de neliniște , parcă mă  pândește ceva  și nu știu de unde .Poate senzația  asta

este determinată  de  faptul că  acum două săptămâni  am fost la o ghicitoare .Aproape am devenit  dependentă  de

ea . Printre  altele , m-a avertizat  că mă așteaptă un pericol  ,dacă nu moartea ,într-o zi de joi, când voi fi  alături  de

cineva foarte  drag mie , și că viața  mea va fi mâinile  acelei persoane .Sunt întâmplări  din viața mea  pe caare tu nu

le știi .Am trecut prin multe situații periculoase , dar nu m-am  temut  niciodată .Nu-mi găsesc locul ,nu mă pot stăpâni .

                                                                   va  continua

14. Adăpostul din peșteră

În timp ce aproape toată suflarea spitalului aștepta să guste acea plecare venită atât de neașteptat, doctorul Gabriel se furișase în spatele turnului roșu. Tot ce simțise în preajma pietrelor vechi și reci părea de domeniul trecutului. Acea memorie a zidului care îi pătrunsese prin palme, pierzându-se atât de profund în venele sale însetate, dispăruse complet. Părea că în jurul turnului se instaurase o stare de amorțeală generată de căldura unei primăveri timpurii. Roșul părea mai șters iar atingerea pietrelor transmitea doar asprimea înscrisă de vreme. Degetele căutau cu înfrigurare dârele brăzdate în zid de-a lungul sutelor de ani cu speranța unei regăsiri. Își simțea trupul încorsetat în această lume în care răul îi pătrundea în ființă odată cu aerul respirat. Iar sufletul lui nu era destul de puternic pentru a-și autogenera curățenia. Dacă am putea întoarce din trupul original sufletul original? Era filonul pe care îl căuta cu înfrigurare, o cale invizibilă prin care va putea să absoarbă acea curățenie dăruită de Dumnezeu când devenise pentru prima dată trup. Cu toată tinerețea lui, simțea greutatea sutelor de ani care îi apăsau conștiința cu milioane de păcate care refuzau să-și arate fața. Și cum să te poți curăți de murdăria pe care nu o poți vedea? Se întreba mereu dacă prin ceea ce trăia nu se îndepărta ireversibil de țelul existenței sale. A ajuns aici, într-un loc în care omul nu are nici trecut nici viitor, a rezonat cu amintirile acestor pietre și spera să găsească vehiculul care-l va purta spre propriul original undeva ascuns în mintea uneia dintre nebune. Vor fi doar vorbe sau, poate, povești fără noimă, ori blesteme, pentru el nu avea importanță. Orice îi atingea acea latură a existenței pe care și-o însușise odată cu a doua sa naștere era binevenită. Totul era ca în acele trăiri să regăsească urma pașilor așa cum îi arăta calea din oglindă. Atunci când cerul a coborât asupra lui și l-a luat în înalturi, trupul lui s-a dedublat într-un hoit viu fără voință și într-o ființă neștiută care i-a furat toate amintirile. O ființă pe care o iubea și o ura deopotrivă. O iubea atunci când îi arăta urma propriilor pași din propriile amintiri și o ura pentru că de atâtea ori îl lăsa să rătăcească prin întuneric punându-i în față trăiri care să-l abată din drum. Această ființă care nu era decât tot el mai bătrân sau mai tânăr, uneori cu câteva clipe, alteori cu mulți ani, se ascundea în mințile nebunelor iar el era obligat să o descopere pentru a-și regăsi calea. Și acum se regăsea părăsit pe o insulă cuprinsă de mult prea multă liniște. Și multă singurătate. Un hoit viu gata să se descompună în milioane de celule netrebuincioase. În nicio parte a lumii nu întrezărea acea licărire care să-l aducă înapoi. Înapoi unde? Înapoi în lumea hoiturilor vii, bolnave de prea multe păcate, sau înapoi în lumea trupurilor ce-și caută sufletele de origine? S-ar lepăda fără teamă de trup dar nu și de suflet. Din sufletul lui, așa încărcat de greutatea păcatelor tuturor trupurilor purtate de sute de ani, doar din acel suflet va putea țâșni cândva, atunci când mintea nebunelor va fi citită de el, doctorul Gabriel, lumina care îl va călăuzi spre primul născut care l-a purtat. Iar hoitul fără voință și ființa care i-a furat amintirile se vor regăsi pentru a trăi cu adevărat o viață dintr-o singură naștere într-un singur trup, trupul lui. Brațele atârnau inerte, corpul se lăsă moale alunecând pe lespezile încă reci și umede până când mâinile atinseră pământul. Răcoarea ierbii abia renăscute după o iarnă nemiloasă se răspândi prin brațe redându-i vigoarea pe fața palidă. Ochii începură să strălucească și mai ales să arunce spre creier acele impulsuri care generează forme și culoare. În fața turnului era un zid gros acoperit de vegetație uscată și, fără tăgadă, mintea lui reintrată într-un regim de receptare a realității, percepu o lumină ce pâlpâia chemându-l. Doar câteva clipe putu intui o gaură neagră care nu ar fi trebuit să fie sau poate că nici nu exista, chiar la picioarele lui, un gol ce mâncase ca din senin pietrele zidului deschizând o cale. Se ridică în picioare și se avântă hotărât spre zid înfigându-și mâinile adânc în vegetația uscată. Degetele pipăiau piatra umedă cu înfrigurare. Nimic nu părea să fie clintit din loc. Nici măcar o pietricică. Se aplecă din nou iscodind cu ochii după acea licărire de lumină. Nimic. Apoi se concentră asupra sunetelor. Ascultă nemișcat cum picături de apă se prelingeau de pe marginea zidului până întâlneau o tulpină lipită de pietre, apoi coborau șerpuit și sfârșeau cu un clipocit într-o baltă ce luase forma mâinii sale. Încercă să alunge dintre toate sunetele acea plângere nesfârșită a apei și desluși un cântec. Un cântec înfundat ce venea din zid. Și atunci reapăru acea lumină plăpândă care îl chema însoțită de această dată de o voce atât de cunoscută. Era ea, Iulia, vocea Iuliei venind din mijlocul zidului. Închise ochii și păși spre zid cu siguranța unui orb aflat în propria casă. Simți cum crengile încercau să-i frângă avântul dar nu se opri. Aștepta din clipă în clipă ca zidul să-i strivească fruntea dar nimic nu se mai întâmplă. Mergea cu ochii închiși pe urma lăsată de voce. Nu îndrăzni să deschidă ochii. De ce i-ar deschide? Dacă totul nu este decât în închipuirea lui? Dacă totul nu era decât o trăire pe care celălalt eu al său o arunca spre el doar pentru a-i arăta o dată în plus că nu este decât un sclav menit să pășească pe urmele unei alte vieți pierdută atunci, demult, în acea fântână în care se aventurase să salveze un ied? Atunci el și iedul deveniseră o singură ființă pregătiți deopotrivă să trăiască sau să moară. Și au murit și s-au ridicat la ceruri sau poate cerul a căzut peste ei și iar s-au născut cu iubirea atâtor amintiri pierdute în apa rece de primăvară a unei fântâni blestemate. Un ied și un copil renăscuți să-și caute viața o viață întreagă. Într-un târziu deschise ochii dar realiză că de fapt nu poate să-i deschidă. Încercă din nou. Tot fără rezultat. O noapte profundă îi înconjura trupul și mintea. Duse mâinile la ochi și pipăi sprâncenele. Le atinse ușor și răsuflă ușurat. Sprâncenele lui se mișcau în sus și în jos. Deci reușise. Putea deschide ochii, mâinile lui erau capabile să simtă trupul, doar că întunericul îl înghițise fără nicio cale de scăpare. Și acum picioarele. Oare picioarele pot regăsi în această stare de negare a însăși existenței senzația de mers? Lăsă mâinile să se întindă spre pământ și le lipi de pulpe. Se mișcau. Picioarele lui se mișcau deși el, mintea lui, le credea înțepenite în acest vid de real. Și cu toate acestea simțea că trupul lui atârna, fără să înțeleagă în ce anume. Grație acelei lumini aprinsă în adâncul minții, trupul urma cântecul pe care nu-l înțelegea dar care-i dădea un sentiment de liniște doar pentru că era glasul ei. O stare nedefinită pe care o accepta fără să o înţeleagă și căreia nu i se putea opune. Mâinile sprijineau picioarele. Și mâinile îi spuneau că picioarele lui merg, dar el, ființa lui, nu făcea decât să atârne într-o senzație de moliciune. Apoi totul dispăru. Mai întâi l-au părăsit picioarele, apoi mâinile, ochii și, la urmă, mintea. Se trezi brusc sub un zgomot puternic pe care îl percepea deasupra capului. Era sigur că este un zgomot pe care îl mai auzise cândva. Pe măsură ce simțurile reintrau în matca lor normală recunoscu curgerea puternică a unui curent de apă. Nu departe de el se întrezărea o lumină palidă, la capătul unui tunel care începea să urce chiar de aici, din fața lui. Pe măsură ce se apropia simțea o răcoare umedă iar zgomotul curgerii apei se depărta. Pătrunse într-o sală largă pe care o recunoscu imediat. Erau acolo toate lucrurile exact așa cum le văzuse atunci când cineva l-a smuls din ghearele morții în seara în care trupul lui, lipit de zidurile turnului, aproape înghețase. Doar că atunci mintea lui era aproape adormită de efectele frigului și în încăpere se găsea acea femeie al cărui chip se ascundea sub o glugă. Acum era singur, sau așa credea. Se apropie de candelabru și, fără prea multe căutări, găsi ceea ce căuta. Câteva cutii de chibrituri și lumânări. Le aprinse și le așeză pe rând în candelabru. Camera își dezvălui forma și putu distinge din nou mobilierul pe care și-l amintea. Pe o masă joasă găsi câteva hârtii parcă anume lăsate să fie găsite. Era acelaşi scris ca cel din caietul lăsat de Iulia. Așadar, Iulia cunoștea acest loc și era aproape convins că atunci, pe jilțul în care tocmai se așezase, femeia ascunsă de pelerină a fost chiar asistenta. Începu să citească. Erau două pagini doar cu câteva rânduri.

Departe de orice teamă de a fi descoperiți, femeia mă îndemnă să mă culc pe divan. Bărbatul plecase lăsându-ne singuri. Probabil va ieși pe câmpul de luptă pentru a tâlhări cadavrele. Nici măcar nu eram supărat. Dimpotrivă eram chiar fericit că pot să-i privesc fără reținere ochii de un albastru clar pe care jucau reflexiile roșiatice ale flăcărilor. Am întins-o pe canapea continuând să-i mângâi fața. Așa cum spuneam, mi-era frică să nu dispară acel zâmbet încrezător cu care mă privea. Eram convins că echilibrul dintre încredere și frică era foarte fragil în mintea ei. Într-un gest reflex, ridică și ea mâna și începu să-mi mângâie părul. Pentru o clipă, când brațul ei mi-a trecut prin fața ochilor, am observat crucea de pe mâna ei. I-am luat brațul. O urmă adâncă obținută prin ardere desena crucea, simbol al iertării și a milei. M-am aplecat și am acoperit însemnul dureros al credinței cu zeci de sărutări, apoi i-am cuprins trupul tremurând șoptindu-i vorbe ușoare de alinare.
- Nu-ți fie teamă! O să te apăr cu viața mea.

Așadar, toate aceste lucruri sunt aici de sute de ani. Își roti din nou privirea în jur. Ceea ce până atunci nu îi atrase în mod deosebit atenția, mobilierul, pereții camerei, vatra și ușa care dădea în Olt, toate păreau acum însuflețite și îl îndemnau să le privească cu mai multă atenție. Abia acum observă că de fapt acea cameră nu era construită, ci mai degrabă încropită de om într-o peșteră ascunsă de vegetație undeva pe malul Oltului. Reveni la cele două foi.

Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut  un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are nicio legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, doar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.

Iulia îi lăsase extrase din caiet. Cum de știa că într-o zi va ajunge aici? Se simțea manipulat. Dar nu avea timp pentru a se lăsa atras în prea multe speculații. Mai important era conținutul acestui caiet, chiar și doar atât cât îi lăsase, calculat sau nu, Iulia, sub formă de extrase. Se pregăti să revină în spital. Ieși pe ușa de lemn pentru a mai privi odată în jurul adăpostului. Era imposibil să faci înconjurul adăpostului fără să riști să fii luat de apele Oltului. Se întoarse, aprinse o lumânare, luă și o cutie cu chibrituri și se îndreptă spre gaura ce dădea în tunel. De această dată parcurse drumul cu multă atenție încercând să observe fiecare detaliu al tunelului. La un moment dat găsi într-o scobitură o lampă cu petrol și chibrituri. Mai făcu doi pași și desluși o urmă de lumină. Așadar de aici va trebui să meargă prin întuneric pentru a nu fi descoperit adăpostul. Stinse lumânarea, o băgă în buzunar și își continuă drumul pipăind pereții. Ajuns la turn, se scutură de firele de păianjen care i se lipiseră de haine și în păr, apoi se îndreptă spre camera lui. Aprinse lumina. Pe masă era o hârtie pe care nu el o pusese acolo. O luă. Același scris, scrisul Iuliei. Începu să iscodească camera cu privirea. O emoție puternică îl cuprinsese. Așadar Iulia nu a plecat. Este încă aici. Ar fi vrut să o găsească imediat. Și mai ales simțea cât de mult dorea să o iubească din nou. Dar camera era goală. Doar o filă de hârtie și un miros ușor de iasomie. Un parfum pe care și-l amintea foarte bine. Îl simțise ori de câte ori intrase în salonul-debara. O altă îndoială începu să-l macine. Dacă totuși Iulia era plecată și paginile i-au fost puse de către pacienta lui? Își reaminti acea voce și lumina care îl conduse în adăpostul de pe malul Oltului. Să fi fost Iulia sau pacienta? Și unde a dispărut? Sigur până ce el a aprins lumânările, femeia ar fi putut să se strecoare înapoi prin tunel. Sau poate mai există și o altă ieșire ascunsă de ochii lui. La urma urmei, orice ascunzătoare are și ieșiri secrete. Luă foaia de pe masă. Era aproape convins că cel puțin odată cele două Iulii se substituiseră una alteia.

Am stat câteva zile ascuns în adăpostul de pe valea Oltului. Încă nu știam care este relația dintre Iulia și bărbat. Vorbeau scurt, iar bărbatul evita să o privească în ochi. De câteva ori au plecat împreună. Prin vorbe și semne am înțeles că oastea mea era încă pe câmpul de bătaie. O singură dată m-au dus până aproape și am putut vedea mormintele oștenilor căzuți. În albul soarelui turnul pe care îl cuceriseră devenise roșu. Dacă te uitai cu atenție puteai vedea cum vulturii se aruncau cu sălbăticie spre bucățile de carne ce atârnau între pietre. De câteva ori mă îndemnară să plec la ai mei, dar tabloul sângeros pe care mintea mea refuza să-l mai înțeleagă mă țintuia locului. Sau poate era zâmbetul Iuliei. Nici ei nu mai aveau aceeași convingere în gesturi. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. Când am început să înțeleg românește, mi-a spus cât de mult a iubit-o, dar el nu a reușit niciodată să-i smulgă de pe chip acea grimasă groaznică pe care doar mângâierea mea a transformat-o într-un zâmbet diafan. Atunci a hotărât să-și lase nevasta în brațele mele. De atunci zâmbetul ei era mereu fermecător. Am înțeles puterea iubirii și a iertării. O iubesc pe Iulia cu tăria care poate vindeca, iar bărbatul acesta o iubește mult mai mult decât aș putea eu să o iubesc. Dar ei știu să ierte așa cum nu am văzut pe cineva în tot neamul meu de austrieci.

A stins lumina și a început să caute un sens acestor pagini presărate în viața sa. Încă nu își găsise locul în vâltoarea acelor evenimente dar simțea că viața lui de mâine nu va mai fi la fel ca cea de ieri. Și mai simțea că sufletul lui a găsit un reper în sufletul acelui austriac. Doar că nu mai avea certitudinea că el era cel care controla jocul și mai ales nu putea să realizeze dacă cele două Iulii nu-și fabricaseră roluri substituindu-se una alteia. Își aduse aminte de finalul scrisorii lăsate de asistentă:
Nu tot ceea ce vezi este adevărat!
Nu tot ceea ce atingi este ceea ce pare!

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

Iarna fusese grea, dar de-acum, in primavara, se mai incalzise un pic,destul de mult cit sa pot lucra, dimineata, la masina, un fel de revizie la iesirea din iarna, cind mai curatam cu o perie de sirma ce rugina mai aparuse pe dedesubt.Nu erau mai mult de douazeci de minute de cind ma chinuiam cu peria, inghesuit sub partea cea mai joasa, spre scut, cind a venit primul semn, intii ca o ciupitura,ca o intepatura, ca o crampa…nu era ceva neobisnuit, ma mai duruse stomacul si inainte dar acum durerea era mult mai vie si mult mai acuta…m-am tras de sub masina si m-am dus in casa,gindind sa stau putin in pat pina imi trece si sa-mi vad mai apoi de treaba…dar n-a fost chiar asa, acea piscatura, acea crampa, acea arsura, isi revendica existenta, ca si cum si-ar fi cerut dreptul la viata si se dezvolta fara oprire, navalind peste mine ca un taur care pina atunci fusese tinut in cusca de niste porti grele si care, de-o data, se putea napusti in arena si putea lua in coarne si in copite pe oricine gasea in cale…dar n-a fost doar durerea, altfel asa adinca, miinile mi s-au racit si parca mii de ace ma intepau in timp ce parea ca pot respira tot mai greu sub un fel de frison…atunci mi-am zis ca ceva nu-i in regula… cheama salvarea, am strigat ,spre usa…mergi la adela(vecina care avea telefonul folosit de toata strada) si da telefon.

N-a venit repede si n-a fost usoara asteptarea, taurul,pe care-l banuiam c-ar fi  negru si fioros ,nu s-a oprit deloc din goana salbatica, ba mai mult, din cind in cind mai dadea cu cornul in mantinela ,doar asa ,sa se stie cine-i la putere si ce poate face…salvarea a venit cam dupa vreo jumatate de ora, poate un pic mai mult,tocmai in vremea in care taurul se oprise cu un corn in stomacul meu si cu o copita pe piept.

Abdomen de lemn,a spus asistenta,in timp ce ma palpa fara prea multe menajamente…trebuie dus la spital.

Masina salvarii, care trebuia sa ma duca la spitalul aflat cam la 6 km, era o dacia break in care pacientul statea intins pe o targa pusa cumva in portbagaj si pe care m-am putut tiri cam cu ultimele mele puteri,exact asa cum ma aflam, scos de sub masina , plin de praf si rugina, uns pe miini cu ulei si benzina,aproape descult,  intr-o salopeta zdrentuita.

Poate ca-ar fi trebuit sa ma simt de-acum, cumva, un pic mai usurat, dar n-a fost deloc cazul….masina aia, saraca, nu cred ca mai avea vreun gram de cauciuc in tampoane sau vreo picatura de ulei in amortizoare   asa  ca orice pietricica mai mare de-o mazare declansa un fel de explozie suplimetara in locul in care taurul negru isi infinsese cornul, iar acei nenumarati, de-acum, kilometri pina la spital erau , aproape jumatate, pe un drum de pietris…pina la urma , inca viu, am scos-o la capat si am ajuns, aproape sleit, in parcarea spitalului, unde trebuia sa asteptam preluarea la evaluare care a mai insemnat o alta jumatate de ora de durere chinuitoare.

Evaluarea a fost destul de rapida…cum poti sa vii asa murdar la spital…cum o sa te opereze domnul doctor….spalati-l si barbieriti-l ca sa-l poata deschide…posibil ulcer perforat…

Am fost dezbracat, superficial spalat, complet barbierit de la piept in jos,  imbracat cu un fel de pajama cam cu doua-trei, numere mai mici de parca eram la plaja in bermude si-am fost asezat intr-un scaun pe roti unde mi-au   montata o perfuzie, o punguta din plastic agatata de-un fel de stilp al scaunului, timp in care taurul negru nu doar ca devenise mai fioros, devenise un taur Sicilian cu coarnele in flacari, asa  ca de-acum parea c-o sa vad, in cele din urma, fundul de piatra al putului durerii…ei, dara capatul de jos al durerii nu-I chiar asa la-ndemina,pare ca mereu se poate cobori mai adinc, imi ziceam in timp ce eram impins cu scaunul pe roti spre sala de operatie ,pe un coridor foarte lung,  straniu de pustiu…  

Avem nevoie de scaun,a spus asistenta…stai tu, asa, in picioare, pina te cheama inauntru, imediat ce termina de pregatit sala de operatie…tine tu flaconul de perfuzie…asa…cu mina sus…lasat singur,imbracat cu niste pantaloni ca de plaja , pina la genunchi,aproape…cu mina ridicata, tinind flaconul perfuziei,rezemat de zid, in timp ce taurul Sicilian incerca sa ma convinga ca asta-i fundul de piatra al durerii si ca daca ai rabdat pin-acum e destul, lasa-te-n jos, renunta, asta a fost tot…aproape ca eram convins, incepusem sa ma las ,usor, in jos ,dupa un timp pe care nu-l pot masura acum in secunde ci doar in pale de foc, cind usa s-a deschis si cineva a spus…intra si urca-te pe masa…

Era o camera asa alba, luminoasa, cu o multime de oameni albi, cu masti si manusi si un fel de masa care parea de inox, cu un fel de jgeab lateral de-o parte, pe care, dupa ce am fost asezat pe masa, mi-au intins mina dreapta.

Numara cu voce tare pina la zece…a spus o voce de dincolo de-o masca…

Hm…ce timpenii mai spui…tu nu vezi ca am un corn, ca un tirbuson, in mate, care pare inrosit in foc si tu imi spui sa numar pina la zece ?

Da m-am supus…

Unu…chiar nu vezi cita treaba am sa-mi suport durerea ?

Doi…hm…ce cred ei ca pot obtine cu asta…cu numaratul…

Trei …ce-a facut taurul…cumva s-a descaltat…pare ca si-a perdut copita…

Patru …pare c-a plecat..a ramas doar o gaura-n stomacul meu care pulseaza si arde…

Cinci…asa cum s-asterne racoarea, ca o alinare, aproape nefiresc de blinda

Sase…nu pare ca vreun nerv de-al meu ar mai putea fi in conflict cu altul ci doar intr-o pace deplina

A saptea masura n-a mai fost, doar binele absolut sub forma unui val alb laptos care a acoperit totul…

A opta secunda e greu de crezut c-ar fi putut cuprinde,   poate doar foarte inghesuit, toate orele oarbe care-au trecut  pina  cind ,ca un fel de geamandura m-am ridicat din adincurile calde ale renuntarii in taisul acut al lumii, inapoi in corpul meu torturat, asa c-am sarit peste ea, direct in noapte…

Era de-acum o vreme adinc infipta-n intuneric,puteam vedea o jumatate de fereasta neagra,liniste, doar niste piuieli electonice,intins intr-un pat, cu o penumbra in care puteam ,totusi, vedea cite ceva, niste luminite pilpiiitoare, in timp ce simtul concretului incepea sa se trezeasca.

Taurul plecase, surprinzator, nu mai era nici un fel de durere acuta, imediata, asta pina cind am fost constient ca eram legat de miini, cu un fel de fese din tifon de marginea patului…cum ieseau din mine ,manunchi, o gramada de furtunase, vreo trei din burta, unul din nas, cite unul in fiecare brat, si altele mai greu de vazut, dar care m-aratau ca un fel de arici plesuv.Am incercat sa rup una din legaturi, mai mult cu mina dreapta,m-am chinuit destul de mult pina cind sa inteleg un lucru simplu, taurul plecase, dar ramasese in urma, ca un fel de luptator japonez uitat pe-o insula, un fel de cusca de fier,un fel de corset care, pe linga abdomenul de lemn   inca   manifest,imi strivea pieptul ,in asa fel ca abia puteam respira.Asta a fost mostenirea taurului,chinul cumplit de sub corsetul de fier si lupta pentru fiecare gura de aer,iar acest chin mi-a spus foarte limpede…poti sa faci orice vrei, poti visa orice, numai nu te razvrati…stai linistit si respira rar ,  numara fiecare respiratie, pentru ca , deocamdata ,asta-i tot ce ai.

Desi ar mai fi fost si setea coplesitoare  care-a venit, insa, insotita cu imaginea ingrijoratoare ca de-acum as fi un fel de burduf insailat care-ar putea pierde apa pe la cusaturi.Asa c-am adaugat,alaturi rasuflarii strivite, de data asta voluntar si infrinarea dorintei desertice de apa, cel putin o vreme, pin-am socotit ca m-am lipit,destul, la loc.

Asta-i tot ce-am avut si tot ce-am facut aproape trei zile ,atent la fiecare respiratie masurata, cu grija pentru fiecare numarare si mai ales, fara razvratiri, doar interupt de caleretul de vagoane care , in urma electrocutarii ,suferise mai multe amputari severe si care isi manifesta suferinta foarte sonor, pina cind si el  a tacut.

Trecind vremea si fiind inca in viata am fost mutat intr-un salon, un salon cu zece paturi,  unde-am capatat al doilea pat de la fereastra ,din care puteam vedea virful unui copac asezat peste cerul gol.

Si o asistenta tinara, draguta, care-a-ncerat sa s-arate utila de la bun inceput, de cum au aranjat paturile.

Cumva, cred c-a vrut sa regleze debitul perfuziei, care se face dintr-un fel de robinet, dar n-a mai inconjurta patul, perfuzia fiind pe partea opusa, asa ca s-a intins peste  pat, peste mine , intr-un mod,probabil, inconstient de intim.

Si-atunci mi s-a miscat  , n-a fost doar o banuiala , n-a fost ca atunci cind George Costanza a fost la masaj si i s-a parut…a fost o certitudine, chiar dupa trei zile la reanimare si daca n-as fi avut mina legata de pat as fi incercat , cumva,sa ascund fapta asta,in timp ce suna in gindul meu  un fel de voce raspicata…ei, mahma, s-arata treaba ca esti departe de-a fi mort…ia-ti patul tau si umbla…

Zilele in salon ar fi putut fi mai putine, dar nu ar fi fost in rind cu osinda,asa c-am fost binecuvintat si c-o pneumonie nosocomiala,ca un fel bir,de plata tacuta data unui spital de stat, de-au mai tinut aproape aceste miini calde si gingase care-au avut grija de mine inca vreo saptamina, facindu-mi injectii cu antibiotic de vreo trei ori pe zi, in timp ce-ncercam sa-nvat sa merg din nou.

Dar pina la urma am scos-o iara la capat si-am fost tras afara….

Semnele verii s-aratau de-acum cu putere,chiar daca ea era inca departe, cum stateam asa, asezat pe-o banca, la poarta  spitalului, externat in aceleasi haine cu care lucrasem cind am fost internat,asteptind masina care sa ma duca acasa,sub un tei ne-nflorit inca deplin,dar care tot cobora un fel de parfum, cu o cicatrce ca un fel de fermoar urias, lung de-o palma si  inca c-o mica gaura, inca nevindecata, de unde scosesera ei ultimul furtunas si care pulsa continuu cu un fel de durere care de-acum parea doar o gluma si gindul insistent ca dac-ar fi fost in puterea mea, privind la aceste zece zile din urma, as fi ales in mod sigur ,o alta cale,un alt mod de-a ma lasa de fumat

5. Oferită diavolului

O umbră se strecură prin tunelul umed de piatră aflat într-o beznă aproape desăvârșită. Dacă gândurile ar putea fi auzite atunci întunericul ar fi fost străpuns de un glas cristalin care pe măsură ce picioarele înaintau număra cu grijă pașii. Era un drum neted, fără obstacole, care cobora pe sub valea Oltului. După 40 de pași, femeia se opri și o sclipire se furișă în întuneric, apoi flacăra unei lămpi reuși să alunge negura cale de un metru înaintea ei. O luă pe un alt braț al tunelului și ieși chiar lângă turn. Un bărbat în uniformă austriacă era căzut jos, inconștient. Îl înveli în haina de blană pe care o purta mereu când se furișa în tunelul părăsit, apoi îl trase spre o ușă ascunsă de crengile înghețate care acopereau zidul exterior al curții. Simți că trupul lui era ceva mai ușor, semn că începuse să-și revină și se sprijinea ușor pe propriile picioare. Doar că starea de somnolență și de apatie indusă de frig îi cuprinsese deja simțurile și nu era deloc conștient de ceea ce i se întâmpla. Așteptă o clipă ca el să-și mai revină, după care înaintă prin întuneric urmând o pantă ce urca ușor. Bărbatul se lăsa condus, pașii lui se târau fără a semăna vreo amintire în subconștientul adormit. Ajunși într-o cameră mai largă din care puteai auzi clipocitul râului curgând pe toate părțile, îl întinse pe un divan vechi, apoi aprinse câteva lumânări în candelabru și înteți focul ce mai păstrase jarul de la ultima ei vizită în ascunzătoare. Se așeză pe jilțul domnesc ascunzându-și trupul și chipul într-o pelerină neagră și așteptă ca omul să se trezească complet din amorțeala generată de frigul care îl cuprinsese. Pe brațul drept sângele se întărise în jurul unui vârf rupt dintr-o sabie turcească adânc înfipt în mână. Primele gemete își făcură apariția în cameră anunțând revenirea la viață a soldatului. Ea se apropie și îi întinse o cană îmbiindu-l să bea. Când încercă să se ridice o durere ascuțită îi cuprinse întreg trupul, iar sângele își reluă curgerea prin rana deschisă. Luă cana și bău cu sete. O senzație de ardere îi cuprinse de îndată gâtul, dar lichidul era deja înghițit, iar mâna insista să mai ia o înghițitură. Ochii îi erau împăienjeniți de durere și cu toată strădania nu reuși să deslușească umbra din care doi ochi îl fixau. Problema lui era dacă căzuse în mâna turcilor sau era printre ai lui. Umbra din fața sa continua doar să-l îmbie să bea fără a scoate o vorbă. Mai luă o înghițitură, cutremurându-se din toată ființa. Mâna îl sili să se întindă din nou. Atunci, își dădu seama că în fața lui era o femeie și cugetul său se mai iniști. De orice neam ar fi, nu o să-i vrea răul. Îl cuprinse din nou toropeala și totul dispăru în întuneric. Crâmpeie de lumină treceau fugare prin fața ochilor ducându-i în minte bucăți de cer, pete de culoare semănate pe un câmp roditor întins la picioarele lui, zâmbete și strigăte fără noimă care îl încurajau de parcă ar fi trebuit să înfăptuiască ceva, iar el nu înțelegea ce anume. Vorbele îi ajungeau sfredelitor în urechi doar atât cât să le simtă prezența și să realizeze că graiul era străin de înțelegerea sa. Apoi întunericul absolut se instaură din nou, alături de o liniște deplină. Își încordă toate simțurile, doar, doar, va reuși să răzbească dincolo de cortina tăcerii. Nimic însă nu tulbura mintea sa. Când renunță să-și mai inspecteze simțurile, un urlet de durere se înșurubă cu dărnicie în trupul său zguduindu-i toate încheieturile. Părea că corpul lui se eliberase dintr-o capcană a morții cu prețul unei dureri nemaitrăite. Întunericul și liniștea se instaurară din nou, iar somnul deveni atotstăpânitor furându-i și ultima fărâmă de împotrivire. Ne abandonăm somnului conștienți că nu mai putem să ne apărăm nici măcar de noi înșine. Fantasmele minții ne sunt tovarăși de drum, iar calea trăirii ne este spionată la tot pasul de vietățile unei lumi de care ne separăm voluntar. Somnul este un abandon al trupului în fața minții, iar trezirea ne este mereu hărăzită ca o mântuire de noi înșine. Ne regăsim corpul cu o veșnică plăcere, bucuroși de reîntâlnirea cu viața. Avem doar câteva clipe de mulțumire, după care nu ne mai rămâne decât să ne inspectăm integritatea trupului. Cam la fel se simțea și el acum când ochii și mintea erau în stare să inspecteze și să prelucreze imaginile care se hotărâseră să fie în sfârșit fidele stării de nemișcare cu care au fost hărăzite să existe. Era o cameră înaltă, cu ferestre nu prea mari, ce dădeau spre pădure. În afară de patul pe care îl simțea primitor sub trupul său, alături de o masă înaltă stăteau în așteptare două scaune cu spătar, iar pe pereți atârnau câteva țesături înrămate. Într-un colț, un dulap închis la culoare completa mobilierul. Dinspre capul patului, cu ochi sclipitori, larg deschiși, se strecura chipul unei femei acoperindu-i cu fața întreaga privire. Părea venită dintr-o altă lume datorită unui zâmbet inexpresiv, pietrificat, ce îi schimonosea fața. Câteva clipe de încrucișare, după care un potop de vorbe din care nu înțelegea nimic.

Se strădui să alunge arătarea care îi obtura privirea, dar simți că mâna îi era legată de pat. Încercă și cu cealaltă mână, dar tot fără rezultat. Un sentiment de teamă îl cuprinse când realiză că era țintuit în pat și orice intenție de a se ridica era sortită eșecului. La zgomotele produse de femeie, ușa se deschise și o tânără se apropie de ei. Femeia care continua să vorbească se retrase făcându-i loc. Privirile lor se întâlniră, o rugă liniștitoare se revărsă din ochii lui. Părea să spună:

— Dezleagă-mă! Nu vă fac niciun rău.

Dar vorbele care îi ieșiră din gură nu semănau deloc cu primele gânduri care îi cuprinseseră privirile câteva clipe mai devreme.

— Unde sunt? Ce-mi faceți?

Fata se dădu înapoi un pas și afișând un zâmbet nevinovat, ridică din umeri.

— Nu înțeleg.

Apoi se apropie de obrazul lui și chipul ei, până atunci liniștit, cuprins de un zâmbet larg, fermecător, se schimonosi aducând tot mai mult cu rânjetul împietrit al bătrânei. Cele două femei se prinseră ca într-un joc în jurul patului, țopăind și legănându-și trupurile. După câteva ture, cea tânără o cuprinse violent în brațe pe cealaltă, forțând-o să se oprească. Urmară câteva clipe de liniște întrerupte doar de zbaterea răsuflărilor celor două femei, după care un plâns nestăpânit invadă camera. Femeile se așezară pe scaune, tânăra o mai strânse în brațe pe tovarășa ei, după care reveni lângă pat. Tăcută, începu să dezlege curelele. Pe măsură ce le desfăcea le așeza pe masă, iar el putea să vadă că păreau special concepute pentru a lega pe cineva și că erau destul de uzate. Se ridică în șezut pe marginea patului. Ar fi vrut să profite și să iasă val vârtej pe ușă dar rămase țintuit locului rotindu-și privirea prin cameră, oprindu-se când asupra bătrânei, când asupra tinerei. Femeia parcă îi ghicise gândurile. Se îndreptă spre ușă și o deschise larg, după care se așeză în spatele scaunului pe care stătea bătrâna, cuprinzându-i umerii. Abia acum, văzându-le una în spatele celeilalte, își dădu seama că cele două erau mamă și fiică. Își privi mâna bandajată, se ridică de pe pat și se îndreptă hotărât spre ușă. Când ajunse în prag, se întoarse spre cele două femei și spuse în română:

— Mulțumesc!

Ușa dădea într-un hol micuț, nu foarte bine izolat de exterior, și simți cum frigul de afară îi redeșteaptă simțurile oarecum adormite cât a zăcut în pat sau cine știe pe unde. Nu își amintea cum a ajuns aici. Ieși în curte, dar nu se îndreptă spre portița abia sprijinită de un gard dărăpănat ci spre pădurea din spatele casei. Copacii fremătau ușor în lumina tot mai slabă a zilei. Zăpada se lăfăia pe crengile întrețesute formând parcă un leagăn, iar din spatele casei puteai distinge zgomotul unei ape iuți curgătoare. Erau arbori obișnuiți, amestecați printre brazi înalți, ale căror trunchiuri groase îți dădeau senzația de trăinicie și siguranță. Simți că din spatele lui se apropiau pașii ușori ai fetei. Așteptă încordat, fără să se întoarcă. Frigul care îi cuprinse spatele se risipi sub căldura corpului cald care i se lipise de trup.

— Vino!

Se lăsă condus în casă. La lumina slabă din cameră o văzu pe mama fetei întinsă în pat. Era legată cu curelele care până nu demult îl ținuseră pe el prizonier. Fata îi întinse o haină de blană veche și îl chemă din nou îndreptându-se spre ușă.

— Vino!

La vederea hainei, frânturi de imagini îi reveniră în minte.

— Să fie oare posibil? Ea este femeia din spatele pelerinei?

Acum, ceea ce i se păruse până nu demult un vis începuse să capete conturul unei realități pe care încerca să o retrăiască. Ar fi vrut să o întrebe, dar puținele cuvinte românești pe care le știa nu-i erau de mare ajutor. O urmă pe tânăra care înainta prin zăpadă cu foarte mare ușurință. În căderea serii i se părea că privește o scenă în care el nici nu exista. Era doar o femeie urmată ascultător de o umbră rătăcită de trup și minte. O umbră care s-a desprins de trecut și de amintiri, iar el, cu toată ființa sa, era pe cale să dea umbrei consistența realității. O realitate ancorată în zorii unei deveniri orfane de drumul întoarcerii.

Tânăra nu părea îngrijorată de amurgul ce cobora stăruitor peste zăpada albă care se întindea neatinsă până departe în câmp. Urma liziera pădurii dinspre care zgomote înfundate, născute în prag de noapte, puteau băga pe oricine în sperieți. Ea înainta fără măcar a arunca o privire spre tufișurile ce foșneau adeseori sub zbaterea nocturnă a unor vietăți. Mergeau de mai bine de o oră și gândul că urmau să se mai și întoarcă era tot mai greu de acceptat. Dar nu se gândea decât că la capătul drumului viața lui va regăsi vadul existențial în care fusese ancorată până nu demult. Doar femeia care îi era alături putea să-l întoarcă acolo unde spera ca mintea lui să regăsească lumea pe care acum o intuia ca pe o nălucă ascunsă de o perdea groasă de fum. Apoi gândurile sale răscoliră alte gânduri care îi năpădiră mintea ca un ecou tremurător ce îi producea frică. O frică de întunericul care simțea că pune stăpânire pe ochii lui. Albul intens se amesteca cu un negru de nepătruns, dâre de obscuritate totală se instalară în fața sa. Urmă o alunecare fără de sfârșit în care el se pierdea de el. Un sâmbure de sentiment îl mai ținea legat de lume. Un sentiment de teamă. Teama că nu se va regăsi vreodată. Apoi viața lui se transformă în nimic. Din nimic ai spune că nu există ieșire, dar dacă nimicul ar exista cu adevărat, atunci nu ar trebui să existe nici intrare în el. Nimicul ar putea fi o stare pe care nu reușim să o identificăm cu un simțământ. De câte ori nu atârnă ființa noastră într-o astfel de suspensie lipsită atât de semnele vieții cât și de eternitatea morții? Suntem suspendați în nimic, suntem sclavii unei trăiri fără ecou în sufletul nostru. Sunt cele mai adânci momente de îndoială pe care mai degrabă le tranzităm inconștienți spre capătul timpului, decât le trăim. Poate că asta este ceea ce simțim atunci. Că am ajuns la capătul timpului. Ne smulgem din dezordinea vieții și ne adunăm trupul și conștientul pentru a-l îngropa într-o singură clipă. O clipă care se rătăcește de timp lăsându-ne trupul atârnat în lumea obiectelor nefolositoare. Căci un trup fără simțământul apartenenței este mai puțin chiar decât un arbore. Nu crește, nu dă roade și nici nu așterne frumosul în jurul lui. Mai mult, el trebuie dăruit pământului sau focului pentru a i se pierde orice urmă. Ajuns la capăt de drum, simțea cum flăcările or să-i înghită trupul ștergând de pe fața pământului acea frântură de existență pe care cu greu și-o mai putea aminti. Asista la propria lui ardere. Căldura deveni de nesuportat și o rază de lumină se avântă în obscuritatea gândurilor sale, dar refuză cu încăpățânare să creadă că timpul lui s-a sfârșit. Sigur, doar sufletul s-a întors în tabără, printre oameni, cu intenția de a le arăta calea spre adevăr. Dar care este oare adevărul? Adevărul este în femeia care continua să se depărteze, fără a privi în urmă, abandonându-l focului, sau în limbuția hoardei de oameni care se holbau spre trupul său arzând, închinând pocale cu băutură înghițită cu atâta aviditate că de îndată scânteieri de nebunie le cuprindeau privirile.

— Pentru baronul Aaron von Pieler!

Cuvintele îi vâjâiau pe la urechi îndepărtând rafalele reci care asaltau copacii din curtea fortului. Deschise ochii și se ridică în picioare. Cu pași șovăielnici se depărtă de focul ce mistuia lemne și patimi spre umbra ce abia se mai zărea dincolo de zidurile pe jumătate dărâmate. Se trezi alergând prin zăpadă. Striga din toate puterile dar nici un sunet nu reuși să spargă liniștea de gheață din jur. Doar ochii continuau să fixeze mogâldeața care se apropia de malul Oltului. Când credea că în sfârșit a ajuns-o, aceasta dispăru fără urmă. Deznădăjduit, se învârti scrutând împrejurimile, apoi se lăsă moale pe zăpadă. Din spatele lui, două brațe puternice îi scuturară trupul. Se întoarse. Alături de el era tânăra fată și un bărbat cu barbă a cărui privire nu era deloc prietenoasă.

— Pleacă! Du-te la oamenii tăi!

Cam asta putea înțelege din vorbele și gesturile bărbatului. Dar el rămase nemișcat căutând cu stăruință privirea fetei. Oare și ea vrea să plec? Retrăi acea clipă în care spatele lui îi simțise căldura trupului. Se ridică în picioare și se așeză hotărât în fața fetei care privea absentă curgerea învolburată a apelor. Îi cuprinse umerii și o sili să-l privească. Ochii ei erau reci, un rictus de zâmbet îngheţat pe obraz ucidea orice urmă de tinerețe. Puteai citi doar suferință. Suferința viitorului care întuneca gândul unei posibile fericiri oferite de prezent.

— Fata asta este nebună. La fel ca maică-sa. Este oferită diavolului.

Dar el nu înțelegea nimic din spusele bărbatului. Îi mângâie fața cu stăruință până când rictusul adânc se topi într-un zâmbet larg ce înfrumuseță chipul.

Iulia închise caietul din care tocmai recitise despre întâmplările prin care baronul Aaron von Pieler ajunsese să se stabilească în Lazaret în urma luptei cu turcii chiar în aceste locuri, pe valea Oltului. De când se mutase în sat, casa aceasta sărăcăcioasă devenise un simbol al regăsirii sale. La început freamătul codrului din spate o speriase dându-i senzația că va fi înghițită de pădure. Se mutase toamna când culorile frunzelor te îmbiau să stai ore întregi sub ramurile liniștite ale pomilor. Mai apoi vântul se înăsprise, plimbările prin pădure dându-i fiori reci. Crengile trosneau amenințător, murmurul liniștitor al apei transformându-se într­un vuiet care îi copleșea ființa. Liniștea revenise odată cu prima zăpadă, zilele păreau desprinse din basm, dar nopțile făceau trupul să tremure la auzul atâtor zgomote prelungite de ecoul pădurii. Într-o astfel de noapte, cu somnul alungat de vocile pădurii, se hotărâse să tragă scrinul vechi de lângă perete. Casa era nelocuită, o închiriase de la proprietarul ei, care stătea în Râmnicu Vâlcea și care o avea moștenire de la bunici. Acesta i-a mărturisit că nu a văzut-o de când era copil și că nu știe ce va găsi acolo, dar este liberă să arunce mobilele care nu-i trebuiau. Din toate piesele, doar în scrin nu reușise să umble, ușile lui fiind împreunate cu un lacăt mare, sigur foarte vechi. Depărtase scrinul din colțul în care își făcuse veacul, atât cât să poată să-și strecoare mâna. Sperase să găsească prin spate o spărtură sau o scândură care să poată fi desprinsă. Cu o cârpă înlăturase pânzele de păianjen și praful adunat în timp. La un moment dat, cârpa se înțepenise în ceva. Își strecurase mâna și găsise în partea de sus un cui de care era agățată o cheie. O luase cu grija de a nu-i cădea și, plină de încredere, o introduse în lacăt. Cheia se potrivise dar încuietoarea nu voise să cedeze. Din sticla de ulei turnase câteva picături în lacăt după care îl zgâlțâise de câteva ori. Încă două încercări și în sfârșit reușise să rotească cheia. Cu o lovitură de ciocan lacătul s-a deschis complet. Așa a găsit caietul scris de baronul Aaron von Pieler. Citind și recitind caietul începuse să-și dorească să retrăiască viața acelei tinere, care, întâmplare sau nu, se numea tot Iulia. Căsuța în care stătea devenise parte din ființa ei, iar nopțile de veghe generate de frică erau acum doar amintire. În caiet a găsit și secretul turnului roșu.