o adiere de simfonii albastre/3

regele lear,

și astăzi

mai caută un punct de sprijin,

prin gunoaie....

aroma-mbietoare

a ceaiului de mentă.

i-aduce norii

la picioare.

tăcerea

cade ca o  scoarță mâncată de molii

peste turnuri de pază.....

rulând pe autostrăzi suspendate,

secunda-și pierde

sincronizarea.

brățara-ni se spune,

e o alternativă

la suplimente,

pilule,

dezamăgiri și trădări.

într-o spirla a morții,

furnicile sinucigașe

nu găsesc

reperul.

tuse seacă de toamnă ,

copacii-de pe autostrada suspendată

a disperării,

duc dorul

păsărilor călătoare.

%

suspine-

la clarinet si vioară,

îmbracă

intr-un mănunchi  de dalii

axa lumii.

dezmăț

în piața uruk

căutând nemurirea

viermele voalează uimirea

zi de marți însorită,

iar

obrajii-ți sunt colorați,

tot mai intens,

în flori roșii de cyclamen.

ce mult ai zăbovit,

în călătoria ta,

spre mine!

boarea serii pătrunde

ca o pasăre printre

sălcii plângătoare-

îmbrățișări

A ieşit în zori o fată, având rochia brodată

şi încinsă la mijloc cu un fluture de in

când pe frunze mai era lacul cerului senin.

Cum din fire-i râzătoare,

se opri să stea de vorbă

în grădină cu o floare:

unele în cuib de rouă, alte nalte cât un munte.

Însă una-i prea cochetă: are guler de satin,

împlinit cu fagur roşu.

Mai văzu aşa minune altădată la bunici

când pe gard cânta cocosu’ -

ea făcea căsuţe-n şir printre ierburi la furnici.

Dar cum mâna mică îi scapă,

se-nţepă pe negândite într-un mugure de spin…

Vai, ce chin ! -

îşi zise-n sine.

Poate vrea un strop de apă,

de mă-mpunse aşa tare firul greu de mărăcine.

Pe o frunză de cleştar un gândac abia-şi ridică

silueta de cărbune,

o furnică

se opri ca să-şi şteargă fruntea udă, ochii tulburi de tăciune.

Soarele adânc se scaldă într-o tufă violetă;

ce e drept e prea măruntă,

dar din fire e cochetă.

Se ridică în lucire evantaiele de nalbă,

rochii roşii de zorele

rotesc salbă peste iarbă.

Ca o floare printre ele,

fata-şi potriveşte gheata. Visătoare, ea întreabă:

- Ce floare e asta, mamă ?

Am trecut şi ieri pe aici, însă n-am băgat de seamă.

- E camelia mea albă…

- Dar Camelia sunt eu… Cum să fiu eu, mamă, floare ?!

N-am nici frunze,

n-am petale.

Şi trecu prin alte rânduri,

coborâtă printre gânduri…

Ceasul bate miezu-nopţii şi Camelia tresare,

respirând adânc - visează

cum furtuna s-a iscat

şi din soare

smulse o rază;

ciorile înfruntă cerul.

Câte flori avea cu dânsa,

vântul îi goli panerul.

Dar cum mama era trează,

îi cuprinse fruntea albă şi în gânduri se ruga,

visul nopţii i-l veghea să nu-i frângă ramura

vântul cel întunecat ce din basme a scăpat.

Telegarul cât o stâncă,

fruntea naltă îi asudă;

numai sta cât să audă,

că în noaptea cea adâncă

zmeul este la hotar.

Şi porni ca să-l adune sub copitele-i de jar.

 - Nalţă-te de zor spre stele,

urcând podul de aramă !...

Păzitorii se rotesc, vântu-n cuiburi îl lovesc;

praf şi pulbere s-alege de necazuri şi de rele.

Mama-n şoaptă o îndemnă:

- Urcă, fata mea, mai urcă până treci de nouă stele,

unde e copilărie, unde îngerii adie

lirele în cântecele...

Dar deodată-n sânul nopţii se ivi palat de soare.

Şi vibrând în cântec vine o ileană-cosânzeană

cu năframă de cicoare

şi condurii de sulfină:

- Hai, copilă, şi te prinde de o rază de lumină !

 Oi ruga un şir de fluturi

visul negru să ţi-l spele.

Nemurirea să te cânte,

floare mândră a nopţii mele…

din cartea ilustrată pentru copii, Copilul și norul -

Ștefan Radu Mușat

aroma laptelui cald

se-nalță ca o boare;

îmbujorați și fără griji,

copiii au somnul lin.

arhanghelii

cântă-ncetișor din alăute,

iar

mama-

terminând rugăciunea de mulțumire,

murmură duios:

noapte bună!

Iute zboară o rachetă
Peste plaiul meu natal.
Toţi copii o admiră,
Sus, de bucurie - sar.

În copilărie vezi jucării ce ți-ar plăcea să facă parte din cele pe care le-ai avea deja, fie din rate,

Fie din alte plăți mai târziu achitate,

E normal, e vremea jucăriilor

Și a comediilor,

Unele poate ne distrează,

La altele lumea poate chiar oftează,

În pauzele publicitare vezi ce mai e nou,

Ceva ce se poate da drept cadou,

O pisică de pluș cât se poate de reală,

Are 4 kg, toarce, mănâncă, deci nici pomeneală,

Să fie că restul jucăriilor pe care le vedem,

Și cu care raftul ni-l umplem,

Ceri acea jucărie și ce răspuns crezi că primești,

Din moment ce chiar ți-o dorești?

Nu se poate!

Mai așteaptă 10 luni poate.

Poate, poate, poate, poate ...

Nu vrem poate, nu acum cel puțin,

După ce ne-am interesat, pe deplin,

Cât costă? 350 de lei, oare cât ar putea costa...

Și coletul îl luăm de la poștă,

Dar nu, nu e chip să o poți avea,

Chiar dacă nicio notă luată nu a fost rea.

(Pauză de 20 de ani.................)

Peste 20 de ani, printre blocuri vedem o pisică adevărată,

Asemeni celei de ani și ani mult visate, totuși parcă e mai dungată,

Nu contează,

Parchează.

Mergi cu pași repezi,

Treci de tufișurile umezi,

O găsești, e o pisică Nebelung adevărată, nu jucărie,

Ce ar veni la set cu vreo colivie,

O iei acasă, o speli, o periezi, o parfumezi,

Când se culcă, cu burta în sus, te distrezi.

Întorcându-ne iarăși în timp, ne întrebăm:

Dacă atunci am fi avut pisică de jucărie,

Ce importanță ar mai fi avut acum acest ghemotoc de blană cenușie și cafenie?

Am mai fi știut să apreciem la fel de mult această clipă,

Ca atunci când aleargă și, ca să te joci cu ea, te atenționează, țipă?

Nu se pot face comparații

Între aceste două situații.

(Această întâmplare arată clar faptul că, atunci când ne întrebăm de ce ceva, un anumit lucru sau oportunitate nu a avut cum să apară în viețile noastre, înseamnă că fie nu a fost pentru noi, fie noi nu eram potriviți pentru situația respectivă, pentru particularitățile ei, la fel că și cu pisica de jucărie, am fi putut ști cu exactitate ce baterie îi trebuie, de la ce firmă, câte să fie, ce perie să folosim? Nu, însă acum e mai simplu, pentru că este pisică adevărată și știm să ne ocupăm de ea)

nici puii de berze

n-au somn;

de-acolo de sus,

privesc cum o zână  frumoasă, din palatul de mărgean,

a prins într-o plasă de fluturi

soarele.

cântând din mandolină,

șopotește, ca o apă:

noapte bună!

Pe-acest tãrâm, "complet civilizat"

Suntem înconjuraţi, neîncetat,

De oameni îmbãtaţi cu limbi strãine,

Care rãspund "Ok!", în loc de "Bine!".

Copiii, mai cu seamã, ne uimesc

Cum leapãdã cuvântul românesc:

Spunând "Hello!", în loc de "Ziua bunã!",

Şi-atâtea, cã... nu ştii ce vrea sã spunã.

N-aş fi crezut c-aşa vreme sã vinã,

Sã o înveţe puiul, pe gãinã:

Ei ştiu ce este un calculator,

Mai bine decât chiar pãrinţii lor!

Revãd filmul de ieri, la interviu,

Se uitã la ecran, în timp ce scriu!

Conduc o firmã-ntreagã, c-un buton,

Mai ceva decât chiar Napoleon!

A fost o vreme-n casa pãrinteascã,

Când mã temeam, fãrã sã trebuiascã:

Un lucru mic sau mare, de stricam,

Plângeam un ceas, uitându-mã pe geam.

Cei mici de azi, rãcnesc, dar nu de teamã

Ci de nervoşi sau cã nu-i bagi în seamã.

Dacã voiesc, cumva, vreo jucãrie,

Îţi cauţi drum, pânã la librãrie.

Cum tehnicii-i încurc nomenclatura,

Îmi vine sã zâmbesc, cu toatã gura:

Un telefon, trimis de un amic,

Nu-l foloseam, de fricã sã nu-l stric.

Mã uit la cei ce sunt micuţi acum,

Ei "stau pe laptop", nu se joacã-n drum;

Ştiu "naviga", cât sunt de mititei:

Ne fac de râs! Ia, uită-te la ei!

Dar nu-i râs sãnãtos, ci e semn rãu,

De-i "academician" copilul tãu,

De nu-i în stare-a face o prostie,

De-a avea vise şi copilãrie!

Dacã nu te ocupi de fiecare,

Vor sta, fãrã a cere de mâncare,

Cu nasul toatã ziua-n telefon,

Dar nu s-aştepte ca sã-i vinã ton.

Ci, vor cãlãtori în alte lumi,

Spre care nu tu însuţi îi îndrumi;

Însã eşti responsabil, ca pãrinte,

Cã eşti matur şi ai mai multã minte!

Ei ştiu actori sau star-uri muzicale

Şi strigã tare la semifinale;

Dar, de literaturã, n-au habar:

Se uitã-n cãrţi, ca mâţa-n calendar.

Pe lângã faptul cã suntem hapsâni,

Avem mândria noastrã, de români.

Când te pricepi aproape la orice,

Nu ştii nimic de treabã... asta e!

Tu te trufeşti de câte limbi cunoşti,

Îi fi deştept, dar... nici alţii mai proşti!

Îţi pare bine c-ai atâta spor

Şi ştii engleza... din televizor.

De la zuluşi şi pân-la eschimoşi

De la cei treji, la cei cu ochii roşi,

Nu ai sã vezi popor, oricât te plimbi,

Fãlindu-se a şti te miri ce limbi!

Dar, pe român, nu-l pomeneşti aşa!

El vrea sã fie "cool", pe barba sa.

Şi se va strãdui, din rãsputeri,

Sã-nveţe astãzi, ce uitase ieri...

Din ţara lui, sã nu ajungã slugã

Pãrinţii îl învaţã ca sã fugã.

Decât stãpân modest, între vecini,

Mai bine slugã mare, la strãini.

Mai bun, decât tocana de legume,

N-am pomenit un alt produs, pe lume,

Nici mai gustos ca pizza culturalã

Înãbuşitã-n a prostiei oalã!