Frații

Fluturi albi şi roşii,

Şi pestriţi, frumoşi,

Eu îi prind în plasă,

Când mama mă lasă.

Eu îi prind din zbor,

Însă nu-i omor;

Ci mă uit la ei,

Că sunt mititei,

Şi frumoşi, şi-mi plac,

Dar eu nu le fac

Nici un rău, deloc.

Şi dacă mă joc

Cu vreunul, ştiu

Binişor să-l ţiu

Şi pe toţi, din plasă,

Îi ajut să iasă,

Şi să plece-n zbor

După voia lor.

Les papillons

Papillons blancs et rouges,

Et varié, beau,

Je les attrape dans le filet,

Quand ma mère me quitte.

Je les attrape en vol,

Mais je ne les tue pas ;

Mais je les regarde,

Qu'ils sont petits,

Et beaux, et je les aime,

Mais je ne les fais pas

Pas de mal, pas du tout.

Et si je joue

Avec certains, je sais

Ravi de l'avoir

Et tout le monde, sur le net,

Je les aide

Et prends ton envol

Selon leur volonté.

Fluturi albi şi roşii,

Şi pestriţi, frumoşi,

Eu îi prind în plasă,

Când mama mă lasă.

Eu îi prind din zbor,

Însă nu-i omor;

Ci mă uit la ei,

Că sunt mititei,

Şi frumoşi, şi-mi plac,

Dar eu nu le fac

Nici un rău, deloc.

Şi dacă mă joc

Cu vreunul, ştiu

Binişor să-l ţiu

Şi pe toţi, din plasă,

Îi ajut să iasă,

Şi să plece-n zbor

După voia lor.

Sommerfugler

Hvite og røde sommerfugler,

Og variert, vakkert,

Jeg fanger dem i nettet,

Når min mor forlater meg.

Jeg fanger dem på flukt,

Men jeg dreper dem ikke;

Men jeg ser på dem,

At de er små,

Og vakre, og jeg liker dem,

Men jeg gjør dem ikke

Ingen skade, ikke i det hele tatt.

Og hvis jeg spiller

Med noen, jeg vet

Hyggelig å ha ham

Og alle, fra nettet,

Jeg hjelper dem

Og ta fly

Etter deres vilje.

A ieşit în zori o fată, având rochia brodată

şi încinsă la mijloc cu un fluture de in

când pe frunze mai era lacul cerului senin.

Cum din fire-i râzătoare,

se opri să stea de vorbă

în grădină cu o floare:

unele în cuib de rouă, alte nalte cât un munte.

Însă una-i prea cochetă: are guler de satin,

împlinit cu fagur roşu.

Mai văzu aşa minune altădată la bunici

când pe gard cânta cocosu’ -

ea făcea căsuţe-n şir printre ierburi la furnici.

Dar cum mâna mică îi scapă,

se-nţepă pe negândite într-un mugure de spin…

Vai, ce chin ! -

îşi zise-n sine.

Poate vrea un strop de apă,

de mă-mpunse aşa tare firul greu de mărăcine.

Pe o frunză de cleştar un gândac abia-şi ridică

silueta de cărbune,

o furnică

se opri ca să-şi şteargă fruntea udă, ochii tulburi de tăciune.

Soarele adânc se scaldă într-o tufă violetă;

ce e drept e prea măruntă,

dar din fire e cochetă.

Se ridică în lucire evantaiele de nalbă,

rochii roşii de zorele

rotesc salbă peste iarbă.

Ca o floare printre ele,

fata-şi potriveşte gheata. Visătoare, ea întreabă:

- Ce floare e asta, mamă ?

Am trecut şi ieri pe aici, însă n-am băgat de seamă.

- E camelia mea albă…

- Dar Camelia sunt eu… Cum să fiu eu, mamă, floare ?!

N-am nici frunze,

n-am petale.

Şi trecu prin alte rânduri,

coborâtă printre gânduri…

Ceasul bate miezu-nopţii şi Camelia tresare,

respirând adânc - visează

cum furtuna s-a iscat

şi din soare

smulse o rază;

ciorile înfruntă cerul.

Câte flori avea cu dânsa,

vântul îi goli panerul.

Dar cum mama era trează,

îi cuprinse fruntea albă şi în gânduri se ruga,

visul nopţii i-l veghea să nu-i frângă ramura

vântul cel întunecat ce din basme a scăpat.

Telegarul cât o stâncă,

fruntea naltă îi asudă;

numai sta cât să audă,

că în noaptea cea adâncă

zmeul este la hotar.

Şi porni ca să-l adune sub copitele-i de jar.

 - Nalţă-te de zor spre stele,

urcând podul de aramă !...

Păzitorii se rotesc, vântu-n cuiburi îl lovesc;

praf şi pulbere s-alege de necazuri şi de rele.

Mama-n şoaptă o îndemnă:

- Urcă, fata mea, mai urcă până treci de nouă stele,

unde e copilărie, unde îngerii adie

lirele în cântecele...

Dar deodată-n sânul nopţii se ivi palat de soare.

Şi vibrând în cântec vine o ileană-cosânzeană

cu năframă de cicoare

şi condurii de sulfină:

- Hai, copilă, şi te prinde de o rază de lumină !

 Oi ruga un şir de fluturi

visul negru să ţi-l spele.

Nemurirea să te cânte,

floare mândră a nopţii mele…

din cartea ilustrată pentru copii, Copilul și norul -

Ștefan Radu Mușat

Sunt pitic,

Sunt foarte mic,

Și nu regret chiar niciun pic. 

Nu sunt înalt, 

Nu pot să salt, 

Eu pot să spun, 

Sunt foarte bun.

Nu sunt înalt și n am record,

Și cu tine sunt de acord, 

Vezi nu știu să fac chiar tot, 

Am pisic și îl cheamă Crot.

Autor: Nicoleta Postovan 

Acestea sunt doar refrenurile.

Să nu vă însușiți ceea ce am scris! 

Foșnetele frunzelor 

Și razele aurii

Freamătele prăzilor 

Te-așteaptă a le găsi!

Doar să ai curaj și ți se va dezvălui 

Pisică Războinică ce-nseamnă să fii!

sau 

Foșnetele frunzelor 

Și razele aurii

Strigătele luptelor 

Te-așteaptă a le găsi!

Doar să ai curaj și ți se va dezvălui 

Pisică Războinică ce-nseamnă să fii!

sau

Mari războinici nu s-au ascuns,

Viața ei și-au dat!

Pentru tot ce am ajuns 

Și tot ce am aflat!

Doar să ai curaj și ți se va dezvălui 

Pisică Războinică ce-nseamnă să fii!

în ochiul de apă.

o rândunică

se căznește să ciugulească

un grăunde de soare.

iar o libelulă, zăpăcită

de-atâta splendoare,

a rătăcit

drumul spre casă.

Azi arde trandafirul dăruit de tine 

in colțul amintirilor de altădată. 

La cumpăna gândului, umbrele-s senine 

iar spinii n-or să mai înțepe niciodată. 

De astăzi lacrimi nu mai curg 

s-au format deja cascade, 

pașii nu ți-i mai parcurg 

și-nchei frumoase episoade;

de iubire și surâs la țărm de dor,

plecat vei fi, dar în inimă-mi,

te vei afla nemuritor.

Ți-aș picta dorința

În culori de gând curat, 

Cu aromă de tandrețe, 

Între picuri strecurat, 

Iar pe brațe aș alege

Să-ți pictez întâia oară 

Dorul cel nemărginit, 

Poate-așa n-o să mai doară...

Ți-aș picta lumini de foc, 

Imprejuru-ți, ca o torță,

De-aș avea curaj destul 

Și puțin mai multă forță, 

Din interior, căci astăzi 

Motivarea nu mai este, 

Sunt doar versuri aruncate 

Într-o carte de poveste...

S-a făurit povestea mea 

undeva, cândva,

pe foi aurite,

folosindu-se condei de argint, 

cântând, dansând, râzând...

Vorbe multe, dar puține 

s-au tot scris, repetitiv;

vorbe pline, însă goale, 

fără noimă, discursiv. 

Mă-ntreb apoi nedumerit:

,,unde, când și cine-a fost?

Cine a scris povestea asta 

în care nu mă regăsesc?!..."

Azi arde trandafirul dăruit de tine 

in colțul amintirilor de altădată. 

La cumpăna gândului, umbrele-s senine 

iar spinii n-or să mai înțepe niciodată. 

De astăzi lacrimi nu mai curg 

s-au format deja cascade, 

pașii nu ți-i mai parcurg 

și-nchei frumoase episoade;

de iubire și surâs la țărm de dor,

plecat vei fi, dar în inimă-mi,

te vei afla nemuritor.

Ți-aș picta dorința

În culori de gând curat, 

Cu aromă de tandrețe, 

Între picuri strecurat, 

Iar pe brațe aș alege

Să-ți pictez întâia oară 

Dorul cel nemărginit, 

Poate-așa n-o să mai doară...

Ți-aș picta lumini de foc, 

Imprejuru-ți, ca o torță,

De-aș avea curaj destul 

Și puțin mai multă forță, 

Din interior, căci astăzi 

Motivarea nu mai este, 

Sunt doar versuri aruncate 

Într-o carte de poveste...

S-a făurit povestea mea 

undeva, cândva,

pe foi aurite,

folosindu-se condei de argint, 

cântând, dansând, râzând...

Vorbe multe, dar puține 

s-au tot scris, repetitiv;

vorbe pline, însă goale, 

fără noimă, discursiv. 

Mă-ntreb apoi nedumerit:

,,unde, când și cine-a fost?

Cine a scris povestea asta 

în care nu mă regăsesc?!..."