🎤 De-ai ști, draga mea...

Arde, arde...

De ce simt sufletul încurcat

Și niciodată nu pot să-l desfac?  

Arde, arde, nu-l pot stinge,  

Nimic nu mă poate atinge.  

Nu suport nicio privire,  

Nu aștept multă iubire.  

Vreau un sanctuar să am  

Și din cerc să nu dispar.  

Refren:

Arde, arde, nu-l pot stinge,  

Nimic nu mă poate atinge.  

Cât timp voi îmi dați târcoale,  

Nu ascult cuvinte goale.  

Cât voi spuneți zgomote,  

Nu privesc trupurile.  

Dați-mi pace! Nu vă văd!  

Stau în cerc și contemplez  

Liniștea ce o găsesc  

Şi eu vreau să o păstrez

O țin strâns la pieptul meu

Apă limpede și clară,

Seninătatea cea amară!

Refren:

Arde, arde, nu-l pot stinge,  

Nimic nu mă poate atinge.  

Arde, arde, nu-l pot stinge,  

Nimic nu mă poate atinge.

Privesc în gol, în depărtare  

Imaginea vieții tale.  

Gândesc, oare ce-ți dorești?  

Când tu nimic nu povestești,  

De ce trebuie să ghicesc?  

Ce-nseamnă restul vieții mele?  

Cu tine nu mai pot porni  

Spre drumul vieții, inimii.  

Comune nu ni-s mințile,  

Nici gândurile, sufletele.  

Fiecare câte-o altă cale,  

Ștergându-se cu un burete  

Scopul vieții, pe-ndelete.  

Nu vrem nimic, nu ne dorim,  

Noi nu gândim, noi nu iubim.  

De ce oare atunci trăim?  

Să strângem, să agonisim?  

Sau să desfacem aripi  

Sus în zbor spre cer, departe,  

Să privim întinderi ce apar  

În fața sufletului de cleștar.  

Și când anii vor fi trecuți,  

Când părul alb mă va încununa,  

Ochii obosiți de a lupta  

Se vor închide pentru pururea.  

Și nicicând nu voi pricepe,  

De ce aceste trepte  

Lasă-te pe cărare  

Să le străbată oricine,  

Nu toți sunt făcuți să meargă  

Agale pe-acest drum.  

Putere, asta e nevoie  

Ca să treci peste furtuni!

Eu știu că și tu știi, dar nu vrei să știi.  

Eu știu ce gândești și tu o știi.  

Știi că nu are durată, dar tot te ții  

De forța mea interioară.  

Ca un magnet sustragi  

Și ultima mea suflare  

Înainte de a mă lăsa pradă  

Chemării cerului cel mare.  

Aș aluneca așa de lin,  

M-aș lăsa în bătaia vântului,  

Aș întinde brațele, aș închide ochii,  

Aș asculta cum sunetul apare,  

Cum se simte adierea dulce  

A libertății ce o poți atinge.  

Și atunci realizezi și-ți dai seama  

Că totul nu a fost în van,  

Totul nu s-a năruit, nici nu s-a sfârșit,  

Nu a fost doar un plan țicnit  

De a sta cuminte și smerit,  

Cât timp va fi necesar,  

Până gustul cel amar  

Dispare și nu a fost în zadar.  

Acum mă predau, privește!  

Îmi dau aripile jos și sar.  

Nu am nevoie de tine să mă prinzi,  

Căci asta ar însemna închisoare,  

Iar eu, la libertate, am chemare.  

Să nu tresari când sar, să nu clipesti,  

Să nu mă prinzi, am spus!  

Plutesc, mă vezi? Nu-ți cer nimic,  

Îți resping ajutorul!  

Arunc corsetul și pot respira  

Pentru prima oară,  

Mai mult de un deceniu  

Fără tine în preajma mea.  

Crezi că nu voi reuși?  

Nu mai e treaba ta să afli.  

Așa că sar și mă arunc,

Ramuri mă prind și mă lasă  

Ușor să cad pe acest pământ.  

Ating ușor nisipul și iarba,  

Miros frunzele și creanga.  

Natura mă primește  

Și nu mă izgoneste.  

Acasă! Ești acasă!  

Asta-mi șoptește pădurea.  

Lasă-te pe spate și adulmecă,  

Ce simți în aer?  

Simt? Da! Simt!  

Ce? Răspunde ușor!  

FERICIREA! O pierdusem!  

Am crezut că m-a abandonat,  

Într-un colț că m-a uitat!  

Doamne... iar m-am înșelat!  

Sufletul tu mi l-ai redat!  

Eu nu sunt om, ci sunt pământ!  

Trupul, sufletul și vocea  

Se contopesc cu spiritul  

Ce dăinuie în preajma  

Naturii veșnic nemuritoare!  

Asta sunt eu, de fapt...  

Nemuritoare!  

De ce simt sufletul încurcat?

Și niciodată nu pot să-l desfac?  

Arde, arde, nu-l pot stinge, (nu-l pot stinge)

Nimic nu mă poate atinge. (nu mă poate atinge)

Nu suport nicio privire,  

Nu aștept multă iubire.  

Vreau un sanctuar să am  

Și din cerc să nu dispar.  

Refren:

Arde, arde, nu-l pot stinge, nu-l pot stinge

Nimic nu mă poate atinge, nu mă poate atinge

Cât timp voi îmi dați târcoale,  

Nu ascult cuvinte goale.  

Cât voi spuneți zgomote,  

Nu privesc trupurile.  

Dați-mi pace! Nu vă văd!  

Stau în cerc și contemplez  

Liniștea ce o găsesc  

Şi eu vreau să o păstrez

O țin strâns la pieptul meu

Apă limpede și clară,

Seninătatea cea amară!

Refren:

Arde, arde, nu-l pot stinge, nu-l pot stinge

Nimic nu mă poate atinge, nu mă poate atinge. Arde, arde, nu-l pot stinge, nu-l pot stinge

Nimic nu mă poate atinge, nu mă poate atinge

Aveai susurul în suflet

Când totul te electriza,

Sentimentul cel de nebănuit

Nu te așteptai la așa ceva.

Lasă râul să lovească

Cu ale sale valuri reci,

Speră să nu te trezească

Niciodată, în veci.

Timpul nu ne mai așteaptă,

E acum ori niciodată.

Întinde brațele spre soare,

Îmbrățișează ce primești

Și respiră cu putere,

Căci singur tu nu mai ești.

Mirosul florilor de mai,

Aroma ce te-mbie,

Ce te face să visezi,

Ce speranță te trezește

Și te face ca să speri.

Lasă râul să lovească

Cu ale sale valuri reci,

Speră să nu te trezească

Niciodată, în veci.

Timpul nu ne mai așteaptă,

E acum ori niciodată.

Tac...tac...mă doare,

Tac tac...e mult prea departe,

Acopăr ochii cu palmele

Nu las razele să pătrundă  

Le privesc cu ochii miciți

Printre frunze de salcâm  

Zâmbesc în sinea mea  

Îmi place, dar nu recunosc  

Să simt căldura, mângâierea  

Îmi umple sufletul,

Îl intoarce pe dos

Refren:

Amintirile nu se schimbă  

Ele rămân la fel  

Dar timpul le transformă  

În ceva efemer,  

Ce nu mai putem atinge  

Spune.....și tu acoperi ochii cu palmele?....cu palmele?                    

Sufletul este ca ceața

Vapori fini de speranță

Se risipesc în urma ta

De privești în mintea ta 

Numeri pașii ce au trecut  

Le vezi amprentele, afli secretele  

Refren:  

Amintirile nu se schimbă  

Ele rămân la fel  

Dar timpul le transformă  

În ceva efemer,  

Ce nu mai putem atinge  

Spune....și tu acoperi ochii cu palmele?....cu palmele?

Încercăm a distinge  

Ce e realitate sau iluzie  

Aproape că-ți dorești să nu afli  

Durerea te va frânge  

Și oricât ai încerca  

Nimic nu vei mai strânge  

Bucățile sunt peste tot  

De vânt purtate peste plopi  

Refren (x2):

Amintirile nu se schimbă  

Ele rămân la fel  

Dar timpul le transformă  

În ceva efemer,  

Ce nu mai putem atinge  

Spune....și tu acoperi ochii cu palmele?......cu palmele?

Nicolae, Nicolae

Cel cu ochii de vapaie

Tu esti cel care-a unit neamuri

In ale Domnului ramuri.

Diferit ai fost de fel,

Si ai facut voia Domnului din cer,

Ai fost făptură neînțeleasă

Încă de la sânul mamei aleasă.

Ai răzbit pentru al tău neam,

Și-ai ajutat pe orișicine,

Ai făcut din om copil,

Și le-ai adus doar nemurire.

Și din bătrâni știm ale tale povețe,

Așa cum ai salvat și fetele junețe,

Ești sus de-a dreapta Tatălui,

Și-ți pui cu condei ale omului idei.

Pe-un câmp de amintiri pierdute-n ceață,

Se-așterne liniștea din altă viață,

Copilăria mea, un vis fugar,

Ce s-a pierdut pe-al timpului hotar.

Cândva, alergam pe pajiști curate,

Cu râsul liber, fără de păcate,

Dar anii s-au dus, tăcuți și grăbiți,

Lăsând doar umbre, ușor risipiți.

În buzunar aveam comori de lut,

Iar cerul copilăriei n-a avut sfârșit,

Dar vântul uitării a șters povești,

Lăsând în urmă doar doruri lumești.

Unde e leagănul ce mă purta

Spre visele-nalte din copilăria mea?

Unde e glasul ce-mi spunea povești,

Pe care acum doar în somn le ghicești?

Mă doare gândul la tot ce-am uitat,

La râsul ce-n suflet cândva m-a legat,

Dar port o speranță în inimă, vie,

Că-n vis voi găsi copilăria târzie.

Copilăria mea, te chem cu dor,

Întoarce-te-n suflet, măcar ca fior,

Să-mi dai un strop din ce-am fost odată,

În lumea aceasta, de timp sfâșiată.

Fustița mea e lungă și albastră

De la mama am găzduit-o,

Eu cu fustița mea mă joc,

Cu drag o prețuiesc,

Și la nimeniea n-o dau

Nici să mă obligi.

(Am încercat,e prima mea poezie)

adormit printre paginile unei cărți,

un șoarece ștrengar

savurează dulceața unei poezii.

o cinteză neinvitată,

ciugulește firimituri,

apoi

zboară

cântând pe la streșini.

asemenea

unei bărci fără cârmă,

o picătură de ploaie

se rostogolește

de-alungul acoperișului.

 tânjind

la îmbrățișarea duioasă a unui

crin.

Crivăţu‘ îşi făcu avânt

într-un cuib de păsări mute

cât să-ncapă în trupul lor

iarna - flutur alb de vânt.

Strânse-n sânul ei de gheaţă

valvârtejuri şi ninsori.

Şi când şade să asculte

triste suflete de flori,

le aşterne pe pământ.

Trece palid soarele,

stelele de ger

îmbracă faţa lui diamantină.

Iată-l înghiţit de cer,

scuturându-şi pletele

într-o pată de lumină.

În răsuflu’ ei deodată

ridică cetate albă:

în risipă să te scuturi

de visarea care scaldă

o fereastră cu gutuie.

Molcomă fantasma şade

ca o pasăre trudită.

Se adună. Apoi suie

turnuri nalte de zăpadă.

Un schelet de pom sclipeşte

în troieni dezordonate,

vântul nu mai hoinăreşte

pe la case îndesate.

Urcă drumul de ninsoare

urători, copii de-o șchioapă,

cu un plug din două fiare,

tras pe uliță de-o iapă.

Un copil numai paiete

ce în șale îi ajung,

larg învârte biciul care

sună într-un tunet lung -

geru-i fuge de la ghete.

Tremură în raza lunii

sălcii de argint cochete.

Mai la margine de sat

unde basmele se spun,

mulţi copii la vatra sobei

timpul pare c-a lăsat.

Au venit de prin cătun

cu trăistuţe la spinare

să le-ndese cu poveşti.

Zmei naivi îşi cântă versul

ca o nobilă întristare.

Două fete ştrengăriţe

împletesc înduioşate

înger palid în cosiţe.

La fereastra cu muşcate,

o măicuţă îndurerată

câteodată lung priveşte

prin zăpezi imaculate,

gânditoare îşi vorbeşte:

« poate-n drumuri se arată,

peste gardu’ acoperit,

fiul drag venind din lume » …

Plânge încet şi chinuit,

îi rosteşte al său nume.

Se mai uită spre icoană,

la Isus văzând într-însul

o lumină cum deşiră

flăcările de aramă;

îşi mai domoleşte plânsul.

Peste satu’ înzăpezit

a rămas un colţ de lună.

Stelele s-au întregit,

vântul scade la jumătate,

de-nnoptare adormit.

A ieşit după furtună

o nălucă la fântână.

Cum în murmur se înclină,

o porni către zăvoi.

Simţitoare şi senină

în răsunet năvăleşte

cu vârtej de vise albe

şi îmbracă perne moi.

În cădere geru’ înşiră

caru’ stelelor în pom.

Rareori, dar o scânteie

vine galeş printre nouri,

furişându-se în somn.

din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul - 

ștefan radu mușat