No bine, București

Pe cărări de țară pașii mi se-aștern ușor,

Întâlnesc chipuri și povești ce-mi cântă în zbor.

Fiecare sat, fiecare suflet deschis,

Îmi arată cine sunt și ce rost am aici.

Munți și râuri, clădiri vechi, tradiții ce răsar,

Mâna timpului și-a strămoșilor se simte în dar.

Unitatea, respectul, solidaritatea –

Lumini care țes împreună o lume întreagă.

Îmi iubesc poporul, natura și trecutul sfânt,

Fiecare loc e o lecție, un vis ce mă ține avânt.

Pitoresc și măreț, fiecare colț e o poveste,

Iar inima tresaltă în fața istoriei ce crește.

Să fim călători prin propria noastră țară,

Să descoperim oameni, idei și speranța rară.

Prin drumuri și culturi ne deschidem spre lume,

Și-n călătorii aflăm cine suntem cu adevărat ACASĂ.

Dacă aș putea zbura, aș pleca departe de lume,

Acolo unde liniștea e o mireasmă nemărginită.

Nu aș evada fără rost sau de frica pieirii,

Ci aș căuta iubirea infinită a perfecțiunii.

Dacă aș putea călători în timp, aș evita viitorul,

Nu pentru că e sumbru și imprevizibil,

Ci pentru că trecutul e o lecție de viață

Care te învață să fii mai bun decât ai fost.

Dacă aș putea schimba ceva, aș deveni rugăciune,

pentru a transforma întunericul în lumină,

căci cuvântul nerostit apasă mai greu decât tăcerea,

iar sufletul, când iubește, învață să lumineze singur.

Dacă aș putea fi iubire, asta mi-aș dori:

s-o împart lumii întregi, ca o credință vie.

Pacea nu se clădește decât prin iubire,

iar ea vine de la Mântuitor.

Așadar, să fim lumină în această lume,

să alegem tăcerea când vorbele pot răni,

să fim sprijin pentru cei din jurul nostru,

iar iubirea să ne fie în priviri, oriunde am fi.

04.05.2026

Andrei GUȚU

Voi în turnuri, noi în noroi,

Voi vindeți țara și râdeți de noi.

Nepotism și bani, legea e de prisos,

Poporul plânge, voi tot mai frumos.

Funcții pentru rude, averi sub masă,

Cei ce luptă jos, nu primesc nicio speranță.

Cuvinte goale, promisiuni murdare,

Așa țineți puterea: prin minciuni amare.

10.11.2025

Andrei Guțu

Dimineața de Paște vine liniștit,

Ca o șoaptă pe care aproape n-o auzi,

Dar o simți.

Nu e despre zgomot,

Nici despre ce e pe masă,

Ci despre liniștea din suflet

Care, pentru o clipă, se așază.

Mă gândesc la Tine, Doamne,

La ce-ai făcut fără să ceri nimic

Și parcă înțeleg mai bine

Cât înseamnă un strop de har.

Nu sunt perfect, știi bine,

Dar astăzi vreau doar atât:

Să fiu mai bun, mai sincer,

Mai aproape de Tine.

Și undeva, în liniștea asta,

Se naște o speranță simplă:

Că viața are sens

Și că Tu ești viu.

În umbra serii, intru liniștit în casă, 

o casă pustie, cu mult fungus în colțuri, 

în față se vede portretul măicuței mele frumoase. 

Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer, 

Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,

Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.

Privirea ei pătrunsă de lumină,

Părea dintr-o poveste fără vină.

În lumea ei, e farmec pe-alese,

Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.

Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,

Într-un colț de paradis strălucind.

Ce-am fi noi fără istorie?

Dar fără rădăcini ,tradiții,obiceiuri ?

Ce ar fi Românul fără limba-i dulce ?

Te plâng și te iubesc țara mea frumoasă ,

Pământul tău e binecuvântat de zei

Cresc flori însângerate

Pe morminte de eroi

Prin sacrificiul lor

Cu o tară bogată și frumoasă

Ne am ales !

Tot mai greu, se lasă peste școală,

Umbra unui sistem ce nu-și vrea copilul sănătos,

Dascălii ce poartă măști de ifos,

Otrăvesc tot ce-i pur, cu-al lor suflet de smoală.

Unde sunteți voi, ce-ați fost cândva eroi?

Sălile sunt pline, dar totuși așa goale,

Zâmbete forțate pe chipurile pale,

Se topesc anii învățării, sub lacrimi de nevoi.

Nu știu de carte sau de cuvânt,

,,Educație" răsună ca un ecou în surdină,

În băncile uitate, copii ascunși în vină,

Prizonierii unor oameni ce-au depus un jurământ.

Sistem corupt al educației ucise,

Note și examene, lanțuri grele pe umeri de copil,

Uităm că școala nu este un exil,

Românie... gropar de vise!

Treziți-vă dragi Români săraci

Pentru drepturile voastre să luptați,

Nu vă mai lăsați de alții manipulați.

Și mai luptați pentru copii voștri 

Nu-i lăsați să-i manipuleze proștii

Din copii scumpi, vor deveni doar monștri.

De ceva vreme ne strigăm disperarea,

Cu speranța că vom aduce schimbarea

Incă, suntem generația de sacrificiu

Avem de toate, ne lipșește doar biciul.

Poporul e ușor de manipulat,

În toate crizele, el este cel care a răbdat

Dacă protipendata nu mai poate de bine,

Cănd ne este greu,lângă noi, nu vine.

La plăcinte, înainte, la război înapoi

Ne trimit tinerii în război ....

Nu ne rămâne decât, să ne ajutăm 

Noi între noi, ca adevărați eroi . 

Nu uitați, români, de lanțurile grele,
De zilele-n genunchi, în întuneric greu,
Când pâinea și cuvântul, sfinte între ele,
Erau strivite-n mâna unui om ateu.

Nu uitați, români, de teama care plângea,
În case reci, sub ochiul ce veghea tăcut,
Când frica de o șoaptă orice suflet frângea
Și adevărul nostru fusese prefăcut.

În Decembrie, sub ploaia de gloanțe,
La Timișoara s-a aprins lumina,
Cei tineri au ieșit, cu piepturi sfărâmate,
Să stingă jugul ce-ngrozea grădina.

Și la București, curajul s-a născut,
Cu sânge scris pe caldarâm fierbinte,
Pe steagul nostru gaura din centru
Spunea o rugă pentru cele sfinte.

Nu uitați, români, cum a căzut tiranul,
Cu glasuri mii strigând: „Jos! Libertate!”
Și cum sub cer, chiar în Ajun, neamul
A rupt o haină grea de nedreptate.

Dar n-a fost pace, ci praf și înșelare,
Cu bâtele venind să spele „vina,”
Minerii din adânc aduseră uitare,
Dar noi știm bine ce-a fost lumina.

Strigați, români, să știe cei ce vin,
Că sângele din piept nu s-a vărsat degeaba!
Pământul nostru-i sacru, cu dor divin,
Și-n amintire arde vie flacăra.

Să nu uitați ce-a fost! Să nu lăsați tăcerea
Să pună iarăși lacăt peste noi!
Să țineți vie-n voi mereu puterea
De-a spune adevărul, fie ce-o fi apoi!

Căci libertatea n-are preț mai mare
Decât un suflet care e curat,
Ea nu-i moștenire ușor de dat,
Ci e o cruce-n timp, dar necesară.

Români, vegheați să nu-și ia loc minciuna,
Să nu se-ntoarcă umbrele din ieri,
E cerul nostru liber, e tot fortuna,
Dar cheia-i doar în voi, spre alte seri.

Am spus lumii într-o zi:

„Suntem liberi, vom păși!”

Moldova și-a luat începutul,

Cu pași firavi, pe-al ei pământ.

Dar chiar de suntem stat aparte,

Avem o inimă de carte —

Scrisă în limba românească,

Cu rădăcina strămoșească.

Nu suntem singuri pe pământ,

Românul simte prin cuvânt.

Și chiar de suntem despărțiți,

Nu vrem să fim și diferiți.

Independenți, dar nu de frați,

Nu de părinți, nu de Carpați.

Țara-mamă e mereu

În graiul nostru, lângă Dumnezeu.

27.08.2025

Andrei GUȚU

I-am crescut din aceeași rădăcină,

cu palmele mele bătătorite

și cu numele țării rostit seara.

Le-am pus în inimă dreptatea

și în traistă puțină pâine

și multă credință.

Trei fii,

trei glasuri diferite

care-mi spuneau „tată”

și făceau casa să pară prea mică

pentru atâta viață.

Au plecat într-o zi

în care soarele nu știa ce urmează.

Cu spatele drept,

cu ochii curați,

îmbrăcați în datoria

care nu întreabă

dacă ești pregătit să mori.

Pământul pe care l-au apărat

îl țin acum în brațe.

Nu cer nimic țării.

ea trăiește,

pentru că ei n-au mai trăit.

Trei fii

și o singură inimă

care a învățat

că dragostea de țară

se plătește

cu ce ai mai drag.