Bătrână țară

Bătrână țară

Pe umeri porți Carpații ca povară,
bătrână țară multimilenară,
e greu dar munții cerul  ți-l închină
și uiți că omul ce-ai crescut ți-e vină

Din creste ape curg și-ți dau putere,
bătrână țară  cu trecutul ca avere,
povestea ta în lume iute-o poartă
așa cum alții ți-au înscris în soartă.

Cu trupul tău păduri hrănești să-ți fie,
bătrână țară ce visezi la veșnicie,
ecou de doine ce în ierni să cânte
cum frunze vara știu să te încânte.

Când păsări seara-n cuiburi se alină,
bătrână țară de cântare plină,
te rogi ca dor de tine să le prindă,
un dor nestins de cuibul de sub grindă.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

 


Categoria: Poezii patriotice

Toate poeziile autorului: Craciunas Silviu poezii.online Bătrână țară

Craciunas, Romania

Data postării: 31 iulie 2024

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 1104

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Înserare peste lume

Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.



Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.



Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.



Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.

 

Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.



În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.



Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.



În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.



Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.

Mai mult...

Pribeag


Sunt fir de aţă rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viaţă obosită
pe valuri scrise de destin.

Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute lungi de prea mult plâns,
pe drumul casei o să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.

E gândul stins de licărire
şi timpul ţel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e mal de apă necuprins.

Aleargă-n noapte sângerânde
şirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.

Un singur trup păzeşte viaţa,
mlădiţă plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineaţa
de-un vis rămas mereu pribeag.

Sunt fir de aţă rătăcită,
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu

Mai mult...

Calul alb

Calul alb își tremura pielea în bătaia vântului. Era miezul unei zile pierdute în deșertul încins sub un cer invizibil. La orizont, un glob uriaș stătea să se prăvălească peste munții de nisip. Firicele de aur dansau prin aerul fierbinte reconfigurând coamele ascuțite. Aici, sub galbenul nisipului atârnând nepăsător peste lume, umbra se năștea și murea cu repeziciunea fulgerelor. Din când în când, pumnul se încleșta încercând, parcă, să lipească boabele de nisip, dar acestea curgeau printre degete ca niște râuri. Undeva, nu departe, aerul sorbea răcoarea unei oaze nemărginite. Ramurile palmierilor tăiau linii crude în atmosfera încărcată cu praful galben care sălta neîncetat dinspre și înspre cer. Coroanele se înclinau maiestuos, formând cercuri concentrice care aruncau umbre tăcute deasupra lacului. Liniștite, apele încercau să țină ritmul secundelor aruncând unde jucăușe pe care tremurau pete de umbre. Un tablou agățat de un cui în care culorile cerului își disputau cu frenezie fundalul. În prim plan, nisipul și oaza își etalau adâncimile dezvelind mereu noi detalii, spre bucuria privirii. Iar calul alb, înroșit de reflexiile razelor ce plecau din linia orizontului, continua să lovească nisipul cu copitele sale de parcă ar fi dorit să alunge din tablou fantasma zădărniciei întruchipată de acel pumn care strângea perpetuu nisipul care se încăpățâna să revină mereu, reîntregind galbenul fierbinte. Capul se legăna în ritmul mersului, aburi fierbinți țâșneau cu putere din nările nefiresc de curate. Ochii păreau a fi două sfere fosforescente așezate sub o frunte înaltă acoperită cu un breton de sub care apărea o pată albă înscrisă într-o formă geometrică perfectă. Deasupra gâtului, coama se legăna peste trupul alb. Picioarele zburau sub burta masivă formând încrețituri deasupra șoldurilor, iar coada biciuia cu putere aerul îmbibat de praful roșiatic. Urmele se nășteau și mureau, dar calea era mereu aceeași, marcată de amintiri, ascunsă sub stratul de galben care clădea capcanele timpului trecut. Mintea regăsea fiecare pas parcurs de la naștere, iar acum nu făcea decât să sincronizeze locurile și timpurile.
Strada urca agale spre Piața Mare. Pașii mici încununau centimetrii cu răbdarea unei răsuflări grăbite. Mâinile, căzute de-a lungul corpului, îngreunau mersul în loc să-l ajute, dar picioarele se încăpățânau să-și satisfacă dorul de umblet. Era sfârșitul săptămânii și mintea era programată să pătrundă acolo, chiar în inima orașului, lăsându-se dusă de jocul copiilor în lumi care se stingeau în vatra vieții. Acolo, scânteile aruncate de râsete stridente și necizelate de cumpătarea vârstei, amestecate cu melodia viguroasă lansată în mijlocul mulțimii de dibăcia nedisimulată a unui cvartet, acolo doar, se revigorau tăciunii reaprinzând culoarea trăirilor. Un tânăr ușor trecut de vârsta adolescenței își legăna corpul, urmărind urcușul și coborâșul notelor din partitura aflată în fața sa. Corzile viorii tremurau ascultătoare. Sincron, o mână dezgolită, arcuită pe arcuș, își revărsa dragostea primenită de sunetul muzicii asupra întregii lumi. Alături, o violă, mângâiată de o tânără luminată de un zâmbet ce părea uitat pe un chip angelic, frângea aerul cald al cetății în răsuflări pătimașe. Peste trilul de sunete înmănuncheate într-o frăție a iubirii, un braț hotărât zidea prin corzile violoncelului un postament al muzicii. Un fulger se abătu asupra cvartetului, trimițând chipurile într-o memorie setoasă de culori. Câteva bancnote suspendate nu vor mai ajunge în cutia viorii. În ochii flămânzi de viață, cei patru instrumentiști vor sălășlui fără vârstă.
Un balansoar încremenit aștepta zadarnic în mijlocul camerei. Prin geamul pătat de umbrele aruncate de un nuc bătrân, lumina încerca să citească dintr-o carte uitată deschisă la ultima pagină. O ultimă pagină ce nu va mai fi citită. Nisipul clepsidrei, alimentată de râurile ce plecau printre degetele care continuau să producă zvâcniri în ritmul unei inimi neobosite, luneca fără încetare spre margini inexistente. Peretele alb aștepta și el, privind din spatele tabloului. Tremura sub tropotul calului alb care continua să alerge arătând timpului drumul spre eternitate.



 

Mai mult...

Dincolo de timp

Când ne-am întâlnit,
am sădit o lumânare.
A răsărit repede.
Mirosea a iubire şi ardea a patimi.
Am lăsat-o aprinsă ca să ne încălzim visele.
Am închis geamurile.
Azi,
o pată de ceară
stă lipită de inimile noastre
învechite de vreme.
Doar fumul,
prizonier al iubirii,
dansează
închipuindu-şi că
lumânările ard etern
până dincolo de timp.

Mai mult...

Mărturisire de plagiat

Şi nu mă ştiţi de azi, de ieri,
trecut-au multe primăveri
de când aleargă vorba mea,
de când sorbiţi ce nu se bea.

Cuvinte ştiu să le înmoi
în mintea prinsă de nevoi,
din suflet pot să scot fiori,
cum cred că ştiţi, arareori.

Am plâns cu mintea de copil,
convingător sau juvenil,
credeam mereu că am talent,
să spuneţi voi, este prezent?

Când scriu pe muzică de Bach,
prin inimi semăn numai crah,
stârnesc furtună făr’ de vânt,
presar chiar lacrimi în cuvânt.


Trăiesc cu gânduri de prisos,
le prind cu-o lacrimă frumos
şi, fără să mă simt stingher,
le dau zâmbind prin cartier.

Vă ştiu în suflete curaţi,
eu cer acum să mă iertaţi,
căci iscodind în alte vieţi
am plagiat numai tristeţi.

Mai mult...

Trec țiganii...


Trec ţiganii spre pădure,
vântul plânge prin pătule,
ploaia crede că-i secure,
taie-n dealuri guri de hule,

roata muşcă din ţărână,
ruda stă să prindă glia,
biciul simte că îl mână
şi puterea, şi mânia

cad din cer făclii încinse,
se înşiră şi se-nnoadă,
par cărări de zei aprinse,
fără cap şi fără coadă,

crengi se-ndoaie din spinare
peste drumul fără viaţă,
mai alături, pe cărare,
plânge-o urmă de paiaţă,

singur firul din pâraie
toacă tot ce-i stă în cale,
ici şi colo se înfoaie,
piere singur chiar în vale,

norii negrii de furie
se răsfrâng ca o podoabă,
vin cuprinşi de nebunie
peste seara asta snoabă.

Stau ţiganii în pădure,
din căruţe zboară şoapte,
caii fug siliţi să-ndure
frigul dus acum de noapte,

focul iute se-nfiripă,
sar scântei să frângă hăul,
umbre vin în mare pripă,
latră-n van la cer dulăul,

se aprinde-un papă-lapte,
bate-n palme fără grabă,
în miros de mere coapte
pare prins de multă zdroabă,

trupul suplu îl înşiră
o ţigancă din mulţime,
pieptul tare îi respiră,
ochii-s plini de adâncime,

printre dinţi răsare-o boare,
ploaia cade fără milă,
frânge totul sub picioare
cu-o plăcere de acvilă,

cântul creşte peste vise,
ies copiii din căruţe,
păsări strigă din culise,
cer ca somnul să le cruţe,

Dorm ţiganii în pădure,
gându-i dus în altă lume,
stele cad din cer să fure
din sclipire un renume,

lunca-i plină de culoare,
sus un nor din gură cască
şi cuprinse de ardoare,
vin şi umbre să privească,

un tăciune mai afumă,
vorbe-aprinse de iubire,
sunt luaţi printr-o cutumă
ea mireasă, el e mire,

cată-n ochi să-i fie vrajă,
brâul prinde cu ardoare,
sub o lună stând de strajă,
doar atât cât nu o doare,

ţine vântul să aştearnă
peste codrul fără haină
voalul alb de nouă iarnă,
zori de zi şi-o altă taină

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Un geamat

Din ultimul sau geamat
Moldova! A rasunat
Cele mai multe ginduri
Spre ea doar le-a inchinat

Cine a fost stejarul
Ce veacuri ne-a vegheat
Cine a fost lumina
Ce nu ne-a mai lasat

Un clopot ce tot suna
Mereu dar si frumos
Nu e doar Stefan Voda
E geamatul raspuns

Moldova iar Moldova!
Nu-l voi lasa in pace
Nu-I voi ierta vreodata
Pacatul   ….
Ca nu se mai intoarce

Mai mult...

Mica Unire

 

Ne îndeamnă strămoșii din glia străbună

Să facem din țară una mai bună,

Să facem să cânte din inimă tristă

Un cântec de țară cum nu mai există.

 

Ne strigă din moarte viteazul Mihai

Să facem unirea pe vechiul ei plai,

La Alba ne cheamă bătrânii părinți

Să facem din țară ceva ca din vis.

 

La Iași stau boieri cu Cuza la masă

Și arată cu mâna o țară frumoasă,

Orașul în noapte de oameni e plin

Întâmpină domnul cu torțe și vin.

 

Se zguduie lumea de cele întâmplate

Și vor ca Unirea să nu se mai facă,

Dar Domnul din ceruri avea hotărât

Ca să unească acest sfânt pământ

Mai mult...

Să Nu Uităm Nicicând

Nu uitați, români, de lanțurile grele,
De zilele-n genunchi, în întuneric greu,
Când pâinea și cuvântul, sfinte între ele,
Erau strivite-n mâna unui om ateu.

 

Nu uitați, români, de teama care plângea,
În case reci, sub ochiul ce veghea tăcut,
Când frica de o șoaptă orice suflet frângea
Și adevărul nostru fusese prefăcut.

 

În Decembrie, sub ploaia de gloanțe,
La Timișoara s-a aprins lumina,
Cei tineri au ieșit, cu piepturi sfărâmate,
Să stingă jugul ce-ngrozea grădina.

 

Și la București, curajul s-a născut,
Cu sânge scris pe caldarâm fierbinte,
Pe steagul nostru gaura din centru
Spunea o rugă pentru cele sfinte.

 

Nu uitați, români, cum a căzut tiranul,
Cu glasuri mii strigând: „Jos! Libertate!”
Și cum sub cer, chiar în Ajun, neamul
A rupt o haină grea de nedreptate.

 

Dar n-a fost pace, ci praf și înșelare,
Cu bâtele venind să spele „vina,”
Minerii din adânc aduseră uitare,
Dar noi știm bine ce-a fost lumina.

 

Strigați, români, să știe cei ce vin,
Că sângele din piept nu s-a vărsat degeaba!
Pământul nostru-i sacru, cu dor divin,
Și-n amintire arde vie flacăra.

 

Să nu uitați ce-a fost! Să nu lăsați tăcerea
Să pună iarăși lacăt peste noi!
Să țineți vie-n voi mereu puterea
De-a spune adevărul, fie ce-o fi apoi!

 

Căci libertatea n-are preț mai mare
Decât un suflet care e curat,
Ea nu-i moștenire ușor de dat,
Ci e o cruce-n timp, dar necesară.

 

Români, vegheați să nu-și ia loc minciuna,
Să nu se-ntoarcă umbrele din ieri,
E cerul nostru liber, e tot fortuna,
Dar cheia-i doar în voi, spre alte seri.

Mai mult...

Țara mea

                                                   

                                                        1 Decembrie a sosit

                                                          Copiii s-au înveselit,

                                                          Îmbrăcați în port tradițional 

                                                         În ie și opinci, costumul național

 

                                                        1 Decembrie , sărbătoare mare

                                                         Pentru români , bucuria e o onoare,

                                                        Mândrii de țara în care trăim

                                                        E România pe care o iubim

 

                                                        Marea Unire sărbătorim

                                                        Cu toții România întregim

                                                        Toți românii sărbătoresc,

                                                        Țara mea, pe care o iubesc.

                                                         

                                                       

Mai mult...

Drumuri de Dor

Plecăm departe, lăsând în urmă plaiul,
Dealuri tăcute, părinți la geam privesc,
Cu dor în suflet ne uităm graiul,
În țări străine speranțe ne clădesc.

Moldova, mă întorc la tine-n zori,
Cu pași pe drum bătut,
Părinții ne așteaptă, cu ochii plini de dor,
În inimă purtăm pământul cel tăcut.

În ochii lor, iubirea stă cuminte,
Când trenul trece, plecăm în depărtări,
Ne cheamă dealuri, păduri ce-s fără minte,
Întoarce-te, măcar în vis, când cazi în zări.

Pământul nostru plânge că-i uitat,
Fântâni ce s-au uscat în așteptare,
Moldova-i tot acasă, neschimbat,
Dar noi plecăm, cu visuri în schimbare.

 

Mai mult...

Altar al limbii române

Mai dârz ca tine n-am văzut 

Să te topeşti în marea cea romană

Să dai tribut, averi trupești

Dar mai de seamă sufletești 

Romanilor cotropitori și seci

Să-ți aperi limba cea de veci

 

Cu zaț chirilic se-anunțau

Păgâne cotropiri de plaiuri

De când ne știm, avem un graiu

Răpuși, făcuți hamali și tributari 

De gloate snoabe, de avari

Suntem aici prin vii și demni și sfinți 

Ștefan, Mihai și Brâncoveanu

 

Letopisețe mari ce ne hrănesc 

Cunoașteri și origini românești 

Ce astăzi încă nu pălesc 

E sfântă limba ce-o avem

Căci încă suntem vii și vechi

Meleaguri sfinte strămoșești 

Altar al limbii românești 

 

Marius Ene, Polonia, 31.08.2024

Ziua Limbii Române 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍