Labirintul Eternitatii

Noi azi pe zi un cort în soare, pe iarba moale am ridicat, pe seară povesti la luna si la bolta instelata spre cer am inalțat

Batut-am toate cuiele sa iasa şi-un pridvor. Acuma, după atâta spor, da, mâinile ma dor!

Aceleasi maini ce-alearga de placere pe arcuş, azi curajoase le-am degradat la bătăuş

La tobe azi nici până mâine nu mă stiu, si totuşi ritmuri în natură eu înviu

Florale tonuri la soare eu indrept, iar cortul este gata! asta-i cert.

E-albastru-înalt si foarte lat, încăpător, 3D cum noi am zice, astăzi, în popor

Are și farmec,chiar! și se-ncadreaza bine în decor! Dovada: dl.melc a si intrat, târând-uși agale, proiectul pe pridvor

În firul ierbii, e o mică floare,
Ce dansează, prinsă-n adiere blândă,
Ea retrăiește o poveste veche și plăpândă,
Ce-n sufletul nostru vestește o cărare.

Ea ne învață dorul de lumină,
Și-a pământului ardoare, ce-o hrănește,
Și-n fiecare fir golaș se regăsește,
O simfonie a naturii, ce mereu alină.

În a soarelui dulce scăldare,
Dansează ușor în vale ca pe o arcă,
Și tot ce o înconjoară e-o întrupare.
Prin unda-i de ardoare, ea ne farmecă.

În fiecare dimineață, se trezește,
Cu roua ce fin frunza îi foșnește,
Și îi aprinde culorile ca pe-o făclie,
Într-o lume plină de armonie.

Așa cum vântul îi șoptește tainic,
În limbajul său universal,
Ea îi răspunde în stil unic
Cu grație și demnitate, natural.

Într-o eternă simfonie a vieții,
Ce îmbujorează soarele-n amurg
Ascultă, ca în vis, cum șoaptele se scurg
Făcând abisului ofrandă porții,

Iar călătorului oferă drum în grație
Cu gânduri bune ce îmbie la frăție,
Ce în cântarul ei nemărginit
Va lua alaiul lumii ca un gând iubit.

În zori de zi, când soarele răsare,
Și când briza dă culoare în aer,
Natura-ntreagă parcă prinde viață,
După al nopții repaus, ea se trezește la viață.

Florile-și deschid petalele spre cer,
Zâmbește primordial frumosul giuvaer.
În fiecare colț, o nouă poveste se țese,
Fior de-ocean și valuri de cuvinte bine-alese.

Lumina zilei șoptește secrete nespuse,
Ecou îndepărtat de note în curcubeu ascunse.
Iar noi, martori tăcuți la spectacolul divin,
Croim drum prin iluzii, imagini în declin.

Purtați de valurile-nalte cu ritmul ancestral,
Jonglăm cu vise de spumă într-un dans existențial.
În complexitatea vieții, de valuri suntem duși,
De misterul naturii trădați, trădăm și-n lupte suntem prinși.

-Ochi de pelican-, era un indian,

Cu suflet de vânt și cu gând de ocean.

Pe mal admirand, sub cerul senin,

Își căuta visul, un drum spre divin.

Se ridica si cu pași ușori, de pe nisipul fin,

Își aduna amintirile, evocand un vechi destin.

Era in zori de zi, când soarele răsare,

Si îsi deschise inima, în fața călătoare.

Apoi. deschide ochii si privind spre apus,

Un drum ce unduieste, este frumos nespus.

Incet se ridica spre suflet, si plutește în zare,

Ca pe-nserat, el, pelican, să respire miresme de mare.

Si frange marea in aripi, el om in valuri nemuritoare,

Cu trecut nostalgic ca umbra, ce se pierde in soare,

Intai era calare, pe un cal, iar apoi ca un pelican se-nalța spre cer,

Iar coada-i se întinde și lasa in urma rotocoale spumoase de mister.

Si ritmic inspira un aer dulce cu glas de sare,

Incatusat de briză, si-mpodobit in penele rare,

Ce ies din valuri spumoase. Se-nalta, ca sa coboare lin,

Zambeste, caci poate să vadă, să simtă, să sorbă din plin.

Sa îmbrățișeze misterul, cu dor și cu vis,

Trecutul, prezentul și-un viitor nedescris,

Ce-i trezeste lăuntric ochiul său sprinten de pelican,

Si el vibreaza-n corzi de suflet adânc ca marea, de indian.

"este vorba despre varful Titlis din Engelberg-Elvetia"

Aș opri timpul în liniștea veșnică a Alpilor, cunună,

Să ascult muntele-n glas de ciripituri de toamnă.

Parfum îndepărtat de flori de gheață din azur aduce,

Ca un convoi imperial, din vârf de stânci spre văi se duce.

Din candele de gheață și culori de curcubeu scăldate,

Coboară-n conuri de brazi ca niște lumânări cerate.

Se formează-n buchet stelar, cu gust acrișor de plante verzi,

Atingând simțurile toate, te oprești, mirat, și-ncerci să crezi.

Parfum profund ne-a învăluit sufletul de la mic la mare,

Cu ochi încântați, plini de uimire și dor, contemplăm în zare.

Acolo unde semețul vârf Titlis își poartă coroana,

Îmbibată-n briza ghețarilor, păstrează veșnică dojana.

Mintea noastră licărind de culori vibrante, ca un vis,

În parfumul florilor ne cântă dorințe ce nu s-au stins.

Azi, toamna coace farmecul muntelui în mirosuri de visare,

Și ne face să plutim, să simțim, să iubim, fiecare suflare.

Cu ochi încântați privim la peisaj, plini de uimire și dor,

Contemplând înălțimea Alpilor, ne lăsăm străbătuți de un fior.

Căci în Engelberg, îngerii ne cheamă cu aripi de lumină,

Să ne bucurăm și să visăm sub cerul ce ne alină.

Și-n prietenia veșnică a muntelui, să ne contopim,

Fiecare clipă azi de veșnicie să o simțim, să o trăim,

Împregnați de bine și frumos, noi înșine să fim,

Și în liniștea alpină, pe noi să ne regăsim.

The river of light unites the ocean of sky,

The wind of the thunder is taking us high.

Nature stands grand in its timeless embrace,

As love in our hearts defies time and space.

As drops of souls rise up pouring down love,

Our braveness gets loose in large wings of dove,

Capturing moments within, they grow like a river,

We cherish each heartbeat in rhythm of fever.

The meaning of each drop is sketched by the storm,

Pouring warmth to the earth, in layers that form.

Embracing the now, as rivers overflow,

Like a heart that beats steady, with love’s gentle flow.

In flashes of desire, we find beauty’s grace,

In the bricks of our lives, we seek higher space.

Love’s meanings ignite like an eternal flame,

No matter our past, we’re never the same.

Embracing the clouds that paint the night sky,

We live in nature’s love, where our spirits can fly.

We long for the waters that travel along,

As storms brew our homes, where we truly belong.

A dance of the heavens, where shadows entwine,

Thunder rumbles loudly, a deep, sacred sign.

Moments in life echo the mystic of rain,

In the heart of the tempest, we find our refrain.

For a moment in time feels like thousands of years,

Likewise night stands still, while the silence appears.

A vivid ocean of clouds, a vast, swirling sea,

Holds our fears and strengths that together set free.

As we stand in the storm, with our spirits aligned,

We embrace the wild chaos, our hearts intertwined.

Amidst the tempest, love shines as our guide,

Nature’s beauty and chaos teach us to abide.

Each raindrop whispers, each thunderclap calls,

We're part of the greater whole, as the universe sprawls.

In this connection, we find strength to rise,

With emotions that soar, reaching for the skies.

With brothers and sisters the rivers converge,

Melting the skies, as they rise and surge.

Saluting with love that humbles the dark,

We see the light, at night in each vibrant spark.

Let us celebrate life in its intricate dance,

For in every fleeting moment, we find our chance.

Pentru că eu sunt și acolo 

Eu sunt si-aici

Alung orice stare de frici

Când frumosul vine

Inima sa ți-o aline

Nu te întreabă pe unde și cât ai umblat

Ci se leagă de cat te-ai stresat

Oare când ai plâns

Sinele ți l-ai uitat

Te întreabă inima apăsat 

Orice ar fi și oricât de mult te-ai strădui

Sa nu uiți om, că ești călător!

Insa fara călătorie, suflarea ți-e pustie 

    La nici doi paşi de infinit,
    Te pregăteai de nemurire,
    Dar mai apoi te-ai răzgândit: 
    N-ai vrea să fii o amintire... 
    
    Şi te-ai întors umil către pământ,
    Şi zboru' tău, acuma-i în zadar,
    Să cauţi iar şi iar, din nou, cuvânt: 
    Mătănii rătăcite-n umbra sfântului altar... 
    
    Căci din tăcerea sfântului locaş,
    Ai ferecat în viers, mii de cuvinte,
    Şi fiecare vorbă-a fost un pas: 
    Înmugurind în suflet şi în minte... 
    
    Prins, nu vei fi, în timp şi spaţiu,
    Nemuritor, pierdut în stare de visare,
    Cu mintea rătăcită, sufletul pustiu,
    Cuvântul tău, nu-i parte din uitare... 
    
    O brazdă-ntreagă ai umbrit cu trudă,
    Şi ai cules dintr-însa ce-ai sădit:
    Din lacrimi flori, din spini lumină,
    Şi fii cutezător şi împlinit... 
    
    Şi fiindcă eşti săpat din cea mai dură stâncă,
    Cu-aceste slove, fără umbră de păcat,
    Încredinţat fi-voi că-n timp, durează încă, 
    Legenda sfântului crucificat…

A fost lacul dintotdeauna,

frumos și tainic cum e luna.

Un spațiu sacru al ideii

Unde s-au întâlnit toți zmeii.

Cu nuferii și albastrul înghețat

Un colț de suflet înzestrat,

Cu darul de a porni,

Miraj de fantezii.

Licărul de sus în apa sa

cald se oglindea,

si-n mii de chipuri îl spărgea,

dar lacul nu se împrăștia,

ci lumea o unea

trindentul capul își scotea

lumină omului dădea

prin ciobul care-l însoțea.

Dar azi în vremea cu piscină

Lacul tot mândru, fără vină!

Tot simplu îmbrăcat în stele,

cu mantie de pădurice verde, 

Te-nvață că nimic, real,

nu pierde.

    Câteodată când suntem singuri 
    ne dorim singurătatea şi mai mult.
    Ca şi cum bolnavi de moarte fiind 
    ne-am teme de trecutele vieţi,
    de trecutele păcate...
    Dar am nevoie de tine
    sd-mi dai visele tale, dorinţele tale
    să-mi dai aripile tale şi zborul tău până la cer.
    Căci eu nu mai am nimic, 
    nimic nu mi-a mai rămas 

    decât lumina de pe mine...

Suferința ta îmi oferă putere,
Dar, în realitate, eu simt mai multă durere.
Nu fac asta din plăcere,
Doar că nimeni n-a vrut să se ofere.

Te-ai sacrificat onorabil —
E admirabil și hilar
Că ești tratat atât de oribil,
Iar pentru cei pentru care-ai făcut-o, totul e-n zadar.

În timp ce zaci în întuneric,
Mutilat de-un isteric,
Ei au dat totul uitării,
Tu te lupți cu frustrarea pătimirii.

Dar se pare că-i plăcerea firii,
Precum pretenția la carnea servită
Când animalul nu alege moartea primită.
Suntem primitivi în acțiuni —
Doar că sunt alte presiuni:
Se numesc promisiuni.

Azi sunt mâncați cei buni,
Înghițiți de cei cu-adevărat nebuni,
Mâine devenind imuni,
Rupând burta și uitând de minuni.

Mă surprinde că nu vrei să te răzbuni.
Merită cu adevărat să te arzi
Pentru oamenii în care crezi?
Pe cei pentru care te pierzi?
Și, când o faci și cazi —
Nici că-i mai vezi.

Dar în focul meu arzi liniștit.
Nu încerc să te mai agit —
Te descurci perfect singur.
N-ar fi prezis-o niciun augur.

Finalul devastator al unui basm:
De la relaxare la spasm,
De la vorbe și râsete lucide
La oase rupte și plânsete fluide.

Minunea prostiei e că îți place.
Suferința inutilă pare că-ți dă pace...
Asta până când reîncepe
Zgomotul tăcerii pereților ce-ți vorbesc.

Știu că ai vrea să te amorțesc.
Aș vrea să-ți mai ofer din ser,
Dar trebuie să te trezesc.

Din păcate, ăsta nu-i rai —
Și tu nu ești liber.
Ești cobai.

Chipul meu nu l-am ales eu,

Îl poți privi cu nepăsare,

Dar în pieptul meu e inima...

Chipul ei e ninsoare,

E val, e clopot, e floare...

E simfonia tristeții și a fericirii,

E apus și răsărit,

Și mai presus de toate e infinit...