LA NICI DOI PAŞI...

    La nici doi paşi de infinit,
    Te pregăteai de nemurire,
    Dar mai apoi te-ai răzgândit: 
    N-ai vrea să fii o amintire... 
    
    Şi te-ai întors umil către pământ,
    Şi zboru' tău, acuma-i în zadar,
    Să cauţi iar şi iar, din nou, cuvânt: 
    Mătănii rătăcite-n umbra sfântului altar... 
    
    Căci din tăcerea sfântului locaş,
    Ai ferecat în viers, mii de cuvinte,
    Şi fiecare vorbă-a fost un pas: 
    Înmugurind în suflet şi în minte... 
    
    Prins, nu vei fi, în timp şi spaţiu,
    Nemuritor, pierdut în stare de visare,
    Cu mintea rătăcită, sufletul pustiu,
    Cuvântul tău, nu-i parte din uitare... 
    
    O brazdă-ntreagă ai umbrit cu trudă,
    Şi ai cules dintr-însa ce-ai sădit:
    Din lacrimi flori, din spini lumină,
    Şi fii cutezător şi împlinit... 
    
    Şi fiindcă eşti săpat din cea mai dură stâncă,
    Cu-aceste slove, fără umbră de păcat,
    Încredinţat fi-voi că-n timp, durează încă, 
    Legenda sfântului crucificat…


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Shadow Man poezii.online LA NICI DOI PAŞI...

Data postării: 21 ianuarie

Adăugat la favorite: 1

Timp de citire: ~3 min.

Vizualizări: 567

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

VISELOR ATÂT DE REALE...

    Am murit. Şi visul era, 
    atât de real, încât, 
    m-am trezit brusc.
    Simţindu-mă singur, 
    şi trist - nu era
    nimeni, în coşmarul meu cotidian -, 
    te-am chemat, 
    să-mi luminezi, 
    această parte întunecată din mine, 
    cu zâmbetul tău cald.
    - Fructele îndurerării mele,
    le-am închis acolo,
    să-mi fie izvor, de veşnică lumină... 
    
    Am murit...
    Şi tu nu erai lângă mine, 
    aşa cum mi-ai promis...
    
    Nu era nimeni...

Mai mult...

SERENISSIMA TOAMNĂ

    Pășesc pe așternutul plin de frunze,
    Și vin, umil, în fața ta cu scuze,
    Tu, Toamnă, serenissimă și-nmiresmată,
    Binevoiește, fii blândă, și mă iartă...
    
    Și dacă m-ai ierta, de trena-ți udă,
    Am să-ți culeg dovlecii copți cu trudă,
    Și-aș respira aroma ta mireană,
    De mere și de vin, ce-mi picură pe geană...
    
    E vremea să ridic în cinstea ta paharul,
    Căci știu prea bine care-ți este harul -
    De-mbraci pădurea-n aur și tămâie,

    Și-alungi cocorii, să zboare în pustie…

Mai mult...

TE VOI VISA

    Se făcea că noi doi ne plimbam pe vreme bună,
    Pășeam pe stele, către-o margine de lună,
    Și-ntruchipați într-o lumină sacră, albă,
    Am întregit cu încă două stele a bolții salbă…
    
    Tu m-ai privit așa cum mă priveai ades:
    Senin și fără umbre, sau alt subînțeles.
    Iar eu, cu mine, te-am cuprins încă odată,
    Timid, nedându-ți drumul niciodată...
    
    Și când zburam înalt, prin stolul de egrete,
    Dansând un cosmic dans fără regrete,
    Pe-o muzică nepământească și divină,
    Ne minunam de aripile noastre de lumină...
    
    Și-am rătăcit prin cerul fără margini,
    Lăsând în urmă nescrise, albe pagini,
    Ținându-ne de mâini, pășeam tăcuți pe nori,
    Pe drumuri de lumină, spre veșnicie-n zori...
    
    (Partea a lll-a, Ciclul „Căutări”)

Mai mult...

SE SCUTUR FRUNZELE

    Se scutur frunzele pe ram... 
    Şi mă-ntrebam, cum pot să plâng, 
    Atunci când lacrimi nu mai am, 
    Iar gândurile toate, mi se frâng? 
    
    Pustiu e parcul, băncile-s banale... 
    Iar vântul bate cu determinare, 
    Grăbindu-mi frunzele în cale, 
    Plecând copacii fără alinare... 
    
    Într-adevăr, e-o tristă toamnă... 
    Aşa cum n-a mai fost de mult, 
    Ca niciodată, eşti departe, doamnă, 
    Şi singur, vântul, stau s-ascult... 
    
    Nu-s melancolic, doar mă ştii, 
    M-am resemnat deja, la crudul gând, 
    M-am resemnat, că n-ai să poţi să vii, 
    Să mi te cuibăreşti în suflet, prea curând...
    
    Şi mă destram, încetul cu încetul, 
    Umbrind aceste frunze, hibernal, 
    Iar din ecoul meu, rămâne doar secretul 
    Unei iubiri ascunse-n pagini de jurnal…

Mai mult...

ADÂNCURI

    Pierdute, uitate, adâncuri din noi,
    Răzbat în-afară, ca roua pe flori.
    Trădări, amintiri, neștiute iubiri,
    Cresc, laolaltă, în suflet, grădini.
    
    N-o să mă tem de copacul cel gol,
    Care-și apleacă fruntea, domol.
    Mugurii verzi pleznesc în lumină,
    Petalele cad și se scutur de vină.
    
    N-o să revin pe-aceste țărmuri senine,
    Umbrite de zeițe și vestale divine.
    Fiindcă acest paradis verde, etern,
    Este-o minciună cu iz de infern.
    
    N-o să urc pe-acel munte din nou,
    Să ating cu fruntea, al norilor halou.
    Vreau doar să simt că din mine,
    Germinează fluid, minunatele rime.

Mai mult...

NU TE-AM IUBIT DESTUL…

    Ţi-am rostit stelele toate 
    Împreună cu luna târzie din noapte… 
    Şi soarele rece, amar ca şi fierea 
    Împreună cu cerul ce curge ca mierea… 
    
    N-am rupt o bucată din mine-mplinit 
    Împreună cu sufletul meu tot zdrenţuit… 
    Şi inima mea, n-a ştiut să-ţi supună 
    Mintea-mpreună cu trupul, într-una…
    
    Ştiut-am puţin şi vrut-am prea mult 
    Cedat-am uşor pentr-un singur sărut… 
    Şi totuşi sunt bine; fără tine mi-e greu 
    Mă reinventez în forme mereu… 
    
    Luna străluceşte-n nopţile reci 
    Soarele ridică în slăvi, dimineţile seci… 
    Sufletul meu tot zdrenţuit 
    Zace în mare şi cer adâncit… 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

STRIGĂT MUT

    Strigam cumplit de tare la vinovatul nor, 
    Mult prea adânc şi amplu, să pot să îl măsor, 
    Pierdut fără scăpare în veşnicul coşmar 
    În care viaţa-i tristă şi visele dispar... 
    
    Şi-mi apăsam cu palma, timpanul mut şi surd, 
    Cu pumnul strâns a ură, către zenitul crud, 
    Şi blestemam continuu şi fără de perdea 
    La hoitul meu chircit, ce zace pe podea... 
    
    Căci m-auzeam urlând şi nu vroiam s-ascult,
    Cum singur mă sfădeam şi îmi părea prea mult,
    Că mă răsteam în van spre leşul meu căzut
    Carcasă găunoasă, a unui trup bătut…
    
    Cu-o voce ascuţită, dintr-un plămân zgâriat
    Răstită, gheară, aspră, ce gându' mi-a tăiat, 
    Cerşeam un ultim spasm, o ultimă suflare,  
    Să tremur înainte de-a mea îmbălsămare...                 
    

    Mă uit cu disperare, cu milă şi oroare
    La cel ce răspândeşte o ultimă duhoare, 
    Căci am ajuns doar oase ce freacă între ele 
    Nisipul bătrâneţii, în haine mult prea grele…

Mai mult...

MARITIMĂ

    Strânge-ţi aripile pasăre măiastră 
    Şi visează-n somn, la marea albastră 
    La cerul rănit, în apusul de sori 
    La stelele albe, ce pier doar în zori... 
    
    Hodineşte în pace, suflet chinuit, 
    Către lumină, prin noapte, spre răsărit 
    Zvântă-ţi în soare penele-ţi ude 
    Şi zboară înalt către niciunde... 
    
    Cântecul tău să nască ecou: 
    Imn al iubirii, peste-al câmpiei platou,
    Sub raze de soare, ivite splendori, 
    Boabe de rouă, strivite-n culori... 
    
    Ghiceşte-mi umbra pe creste de-absint: 
    Un albatros, în largul mării de-argint. 
    Apropiatele stihii, în umbre de mal 
    Se risipesc, peste ţărmuri, cu unicul val…

Mai mult...

Poemul luminii

Lumina mea

Dulcea mea lumina

Scânteietoare ,plina de vitalitate 

Adâncește vraja nepătrunsei nopti

Umplând misterele de sensuri

Și găsind rațiuni eterne 

În orice lucru mic

Caci lumina mea e iubire 

Iubire vesnic vie

Iubire divina ce sa naște în esența incompresensibila 

Lumina ce o simt

O simt atât de tare

Îmi modelează fiinta și umple existenta

De misterele sacre

Ahh,de as avea mai multa iubire

Lumina rațiunii mele ar putea și mai tare sa adâncească

Infinitul vesnic indescriptibil

Ar putea oare sa ajung pe cele mai înalte culmi are cunoasterii 

Sa prind luna și soarele în cuprinsul meu

Sa simt astrele și spațiul ca ale mele 

Cu lumina rațiuni luminata de iubire

Mai mult...

MI-E DOR

    Mi-e dor să evadez din mine, 
    Din patul meu procustian, 
    Să simt din nou dulceaţa lumii, 
    În răni mustind în sânge, 
    Sub pană aspră de obsidian. 
    
    Să stau să-ţi scriu de a mea jale, 
    În plângerea şiroaielor de apă, 
    Căci eu privesc cu pleoapele lăsate 
    La luna albă, stranie, ce curge, 
    Pe cerul luminat de stele-n salbă. 
    
    Căci de mi-e sufletul năvală, 
    Din trupul ostenit şi-mbătrânit, 
    Aş sta măcar un bob zăbavă, 
    Să simt cum pumnul mi se frânge, 
    În primul calm de zi, ce-a răsărit...

Mai mult...

Geneza eternului

În haosul creației, când cerul suspină,

Un zeu nevăzut modelează lumină.

Din prafuri stelare și șoapte de ieri,

Se naște eternul din vise și seri.

 

Tăcerea dansează prin hăuri de scrum,

Se-nvârte-n spirale, împletind un alt drum.

Un glas nevăzut șoptește prin noi:

"Ești mai mult decât umbră, ești un Univers în doi."

 

Sub pleoape de gheață mocnește un jar,

O flacără vie dintr-un dor secular.

Te caut prin spații, prin timpuri ce plâng,

Ești clipa din veșnic, dar te pierd când te strâng.

 

Cum pot să cuprind infinitul în mâini,

Când stelele cad și se-nchid în străini?

Te simt, ești aproape, un freamăt, un dor,

Dar tăcerea ne leagă cu lanțuri de nor.

 

În oglinda lumii, mă caut, te chem,

Ești răspunsul ascuns în eternul poem.

Când totul dispare și timpul e scrum,

Vom fi constelații ce-aprind alte drumuri.

 

Mai mult...

Nu judeca

Nu judeca nimic în lumea asta..

Nu judeca trecutul cuiva,

Cunosc bărbați ce nu-și iubeau nevasta,

Deși în public invers demonstrau ...

Nu judeca pentru ce nu ești sigur,

Nu judeca, ceea ce nu știi...

În viața poți să ajungi singur

Cel ce va fi mâine judecat.

Cunosc femei ușuratice în asta lume..

Când chipul lor părea așa curat ,

Și alcoolici cu un chip deștept 

Ce în alcool durerea au inecat.

Nu judeca trecutul cuiva ,

O lecție ce a fost învață...

Nici hotărârile cuiva,

Asa au fost scrise ,de a lui soartă.

Azi râzi de un copil străin

Că e murdar și de tot lipsit,

Mâine primești cuțit în spate

De la copilul tau ,cel mult iubit...

Nu judeca o mamă

 copii ce sii crește 

Singura, așa cum poate

Poate nu a avut de ales,

Nu îi știi istoria din spate ...

Nu judeca pentru ce nu ești sigur,

Nu judeca ceea ce nu știi.

Iar mane un accident în grabă

Ramai și singur și invalidat

Te vor judeca pe strada

Invinuidu-te, că tu ești vinovat

Și dacă sufletul e moale ,

Firav și neajutorat... 

Te vei întreba atunci în sine

Dece oare toți m-au judecat?...

Autor A.Turcanu @reper

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍