Ce simti ?

M-am tot gândit:
Ochii sunt ferestrele bunătății,
Dar și ale melancoliei,
Ale unui suflet blând,
De emoție chinuit în somn.
Dar vă jur solemn
Că încep să îndemn:
Uitați un alchimist
Care tristețea și jalea
În bucurie le transpune,
Zâmbet lin înflorind
Pe un chip ridat de timp,
Amarul incandescent,
Care a durat numai un moment.

Suflet drag, 

Tu ști oare ... 

Cât de drag îmi ești ?

Că al tău zâmbet 

Încă mă liniștește

Iar când te văd 

Doar mă bucur ? 

La un gând mahmur

Și al cordului tremur 

Unui simplu bonjur

Rostit numai cum tu știi

În excursia vieți turiști

Dar a iubirii artiști

Oh suflet drag,

O rază de soare 

În dar tu ai primit 

Și în raniță ai pitit-o,

Ai ascuns-o,

Sau poate ignorat-o

Poate din frică 

Sau din neștiința de a nu o pierde 

Ai folosit lumina vieții

Numa când sufletul se îneca 

În abisuri întunecate,

Reci și de mult uitate

Pentru a usca sufletul 

Abia scăldat în frici.

Pentru a-i da putere și încredere 

După care ai ascund prețiosul dar 

Înapoi în ranița 

La siguranță sub grele ștergare de satin

Pentru a nu se atinge de nimic și nimeni

Până când ai văzut 

Că iarăși cazi 

Iarăși tremuri în derivă 

Îmbătat de un parfum amar

În aceeași mare de haos 

Și că singura călăuză în nopate 

Rămâne raza de lumină

Acum ținută la vedere 

Cu îndemănare și încredere 

Dar totuși cu fermitate spre a nu te făli 

Ai început viață ... 

Ai acceptat viață spre a o trăi 

Nu doar a fi un dulce spectator 

Care la final părăsește sala indiferent.

Ci spre a-ți vedea visul 

Care iți face inima să bata

Și lumina să radieze în toate colturiile ființei

Acum trăiești prezent 

În armonie cu tine 

Cu ale tale simțuri 

Ai început a creea, 

A te regăsi în acest univers,

Unde stelele domnesc 

În împărăția lunii

Și luceferi blânzi 

În brațe te strâng 

Timpul în loc împietrind 

Deoarece acasă ai ajuns după un drum lung ! 

Oh suflet drag, 

În poze vechi mă uit

Regăsind un zâmbet blând

Inocent- radiant 

Care pe chip înflorea

Și rad ,mă amuz 

Cum timpul este cel mai mare dușman

Și totodată cel ce te susține 

Zâmbetul de copil

Împietrit este acum 

Rigid și casant

Masca o porți

Chiar de te ustură

Și răsuflarea ți-o taie

Așa trăiești

Marioneta propriului univers

În care tu ai creat 

Atât păpușarul cât și scenariul

Recuzita cât și simtiriile

De sfori vrei să fi tras

Tarat și apoi lăsat 

În abis căzut 

Până te întreb : 

Când vrei sforile să le tai 

Și masca să o spargi? 

Oh sufet drag,

Oare te ai gândit 

La cât de efemer este omul ? 

O clipă efervescentă 

O adiere de vânt 

O viață de om ... 

Totuși... doar atât ? 

Când văd zâmbete,

Lumină și iubire .

Și toate par infinite 

Până și o amintire 

Care de alinare este atinsă 

Mereu te bucură 

Zâmbetul înflorește 

Când o clipa ți ai amintit 

De ce a fost cândva . 

Însă îți spun și te rog , 

Crează și simte 

Du-te și învață ceva nou

Descoperă și alege 

Să stai în credință

Când o decizie ai luat 

Grijile lasă-le la mine ! 

De vrei tine-mă de mana 

Încet am să pornim .

Tu în lume să trăiești,

Visul să nu-l uiți ! 

Căci pe drumul ales 

Lin am să te duc 

De încredere ai 

Să lași totul și 

Doar să mergi liniștit.

Mă tot abțin  

Spre cugetare mă îndrept  

Un gând să nu-l gândesc  

Să reprim în colțuri  

Frânturi de ființă.  

De al meu trup grijă să ai  

Cât timp sufletul  

Osândit unei lacrimi rămâne  

Unei grele amintiri.  

Mă abțin...  

O zi să nu sufăr  

După alt parfum  

De lan de grâu  

După adiere liberă  

De vânt lin.  

Mă tot abțin și încerc  

Un răsărit să văd  

Să mă bucur de culori vii  

Dar în încercări mă priponesc  

Și clipa am pierdut-o  

Gândind și răzgândind  

Când tot ce aveam de făcut  

Era calm să respir și să trăiesc.

Crăciunul cel vechi - sărbătoare păgână

E ziua lui zeul cel neluminat !

În patria zisă, acuma: ,, română ,,

 ,, Feriți - vă de dobitoc sugrumat! ,,

Și Paștele - i dat la evrei în zi sfântă  (!)

Și altora de pe tărâmul iubit ;

Dar tot pe acolo minunea nesfântă

Îl tot amăgește pe cel necăit (!)

Iar anul cel nou :nu știmsigur când este

Doar de descifrăm într-un Vechi Testament,

Căci bestia ce fi -va, curând : o poveste

Schimbat-a din ,, vremi ,,  și porunci cu îndemn -

Veniți, batalioane române : acasă ...

Poet mare ce era,

Eminescu tot găsea

Rime, versuri cu strofe

Pentru poezii cu note.

Mare poet era,

Luceafărul îl scria

Cu cuvinte rătăcite

Și cu vorbe tot rostite.

Până și pe pat de moarte,

Acesta scria o carte.

Din trecut spre veșnicie

Curge a lui melodie,

Și în fiecare carte

Inima încă îi mai bate,

Căci Eminescu cel iubit

Pentru artă a trăit

Și a creat o veșnicie

Cu cuvinte de iubire.

Și Luceafărul pe cer

Strălucește tot mereu,

Ca dovadă că veghează

Și a lui stea luminoasă

Ne arată mare artă

Cu pânza cerului albastră.

Cam atât despre poet,

Că a fost om bun și drept,

Ce a scris cu suflet mare

Multe poezii, romane,

Suflet mare ce a pus

În scrisul său de presus.

    Cuvinte care dor. 
    Cuvinte care odată rostite, 
    Se rostogolesc, devenind grele, 
    Grave, şi în cele din urmă, finale. 
    
    Cuvinte triste. 
    Cuvinte niciodată rostite, 
    Înghiţite amar, veşnic prizoniere, 
    În închisoarea sufletului tău. 
    
    Cuvinte suspine. 
    Cuvinte pândite pe după lacrimi, 
    Eliberate în boabe de rouă, 
    Mijite, în colţul ochilor tăi. 
    
    Cuvinte amare. 
    Cuvinte şuierate printre dinţi, 
    Azvârlite afară, precum nişte inimi, 
    Smulse din piept, tremurând încă. 
    
    Cuvinte totale. 
    Cuvinte mari, cuvinte ca nişte sentinţe, 
    Irevocabile, ce condamnă definitiv, 
    Alte cuvinte, ucise curând. 
    
    Cuvinte slinoase. 
    Cuvinte murmurate printre mângâieri, 
    Ce poartă în ele parfumul dulce 
    Al tufelor de zmeură încălzite la soare.
    
    Cuvinte în număr de şapte. 
    Cuvinte descântate în tina uşii, 
    Strălucind de încredere în bunătatea lumii, 
    Izvor, pentru o mare de alte cuvinte.

Speranță, dulce speranță,

Pe nimeni nu treci cu vederea.

Dar unora le ești otravă,

Iar altora le ești puterea.

Speranță, ești o comoară,

Răbdare dai celor ce-așteaptă,

Dar cei care cred în iubire 

Cu greu mai găsesc calea dreaptă.

Ca orice monedă de aur 

Au nu ai și tu două fețe?

Pe una-i un chin năprasnic,

Pe alta, însă, blândețe.

Speranță, dulce speranță,

Pe nimeni nu treci cu vederea.

Salvezi întregi țări de la moarte,

Iar mie îmi ești averea.

Ești un egoist aparte —

Vine soarele primitiv, egoist:

Surd, surd, ca egiptenii moaștelor —

Ce închină în fața morții:

Indiferent dacă sunt vii.

Ipocriții în lume —

Ca mortul fără cruce:

Un nimeni și-un egoist.

Nu ai scop, nu ai nimic,

Trece azi, mâine un pic.

Te trezești și-ncepi să-nveți

Să gândești, să meditezi:

La ce-a fost și va mai fi,

La durerea inimii.

N-ai putere ca să uiți,

Gol și singur printre munți,

De durere și de chin,

Bei amarul tău cu vin.

N-asculta ce-ți cânta moartea,

Prefăcută cu dreptatea,

Cea haina și ursuză

Imperfectă și confuză.

Poate-aduce alinare,

Poate este doar schimbare;

Cine știe ce-ți rezervă

Și-n Loc Sfânt ți se relevă..

Și când toate au să treacă,

Parc-ai mai trăii oleacă..

N-ai murit, dar mort ai fost;

Timpul tău fără de rost

A-nceput să aibă sens,

Să respiri cât mai intens

Și din cea mai mică clipă

Vezi cum Raiul se ridică.

Nu ai timp de plâns de jale,

Fierbe sângele in cale;

Ți-ai pus gaj intreaga viață,

Pentr-o clipă de speranță,

Pentru clipa cea din urmă,

Când fiorii-ți fac cunună.