Acatist

cel mai mare blestem al nostru e pierderea,

Tu ai fost pierderea vietii mele.

Nu stiu ce am pierdut,

Pe tine sau pe mine?

Tin minte cand spuneam

Ca o sa fii cea mai mare inima franta.

Dragul meu, nu te a plans nimeni asa

Nici cat erai pe patu de spital.

Te am jelit de mortii ar fi gelosi.

E ironic,

Acum as fi vrut,

Sa te duci atunci, pe acel pat de spital

Asa nu te mai jeleam eu.

Cateodata imi spun ca esti mort,

Asta ar fi mai usor de acceptat.

Pentru  ca o asemenea dragoste

Nu avea sa fie despartita decat de moarte.

Macar  as fi avut un mormant peste care sa ma prabusesc..

Decat patul asta rece.

Ar trebui sa merg mai departe,

Dar cum pleci dupa ce ai iubit asa?

Nu am crezut ca pot iubi pana la tine,

Si cat m am inselat.

Ce as fi vrut sa nu stiu!

Sa ma intreb daca sunt capabila de asa ceva.

Nu esti mort dar eu sunt vaduva,

Vaduva la 23 de ani.

azi un baiat mi a sarutat obrajii

pe care ieri curgeau lacrimi

dar pielea mea nu a mai vazut de mult

altceva decat durere, e necunoscut

asa ca s a simtit la fel

usor sarat, plin de durere

el era fericit, ochii ii sclipeau a iubire

cum sa i explic ca sunt bolnava de nefericire

ca inima mea nu a fost franta

a fost arsa, am doar cenusa

imprastiata pe o coasta

Pot privi cadavre,

Femei inocente moarte

Cruzimea omenirii nu ma mai misca.

Sunt tare si mare

Pana apare un oarecare..

Si ecourile crezute moarte,

Scancesc cuvantul iubire.

O doamne cum se zbarlica carnea pe mine..

Lumea se clatina, 

Ce drog afurisit!

Te sedeaza intr un paradis efemer,

Te duce mai sus de nori si te arunca.

Te izbeste si doamne, 

Ce as fi preferat, 

Niste oase rupte si un cutit in stomac.

Atat de imprevizibila,

Nu are o structura..

Chimia nu te insala.

Doar uita te la acea persoana, 

Combustie  spontana.

Unde sa ma duc sa cer un gram

Dupa ce iar ai plecat..

Un joc murdar,

Aici nebunul sunt eu.

Mintea nu mi e clara

Ploua torential si aici si afara.

Fara faruri conduc cu viteaza

Si ma rog sa nu doara.

In dreapta mea o bomba cu ceas

Tic tac tic tac,,

Acum cateva luni daca ar fi trebuit sa vorbesc de fericire as fi lasat pagina goala.

In urma cu un an as fi scris despre barbatul ce acum e mort in lumea mea.

Daca privesc spre fetita din mine ea imi spune despre desenele preferate, despre foietaje cu branza, si catelul ei.

Dar astazi imi incep ziua si zambesc cu gandul la cafeaua mea neagra si rece, si storpul de speranta din linistea intersectiei noptii cu crapatul de zi. La tigara cu miros greu fumata in aerul proaspat si taios. La pastilele ce m au scos din mizeria propriului suflet. La amorteala lor cand inima mea nu mai duce. La intuneric si liniste.

La sexul intens, la placerea imbinata cu durere, la libertatea umilintei. La pielea lui pe pielea mea, la dorinta mereu neimplinita de mai mult din fiecare atingere. La libertatea de a deschide cutia pandorei, cu cele mai bolnave fantezi, intr un dans existent parca doar intre noi doi.La lucrurile mici din viata. Ce placeri ironice, cu gust bun are intunericul cand e alegerea ta sa stai in el.

Pe o scena mare, se trage cortina

Cata lume in fata..

Nu vezi pe nimeni.

Oh dar ei te vad pe tine,

Ca un stol de lilieci asteapta

Sa calci gresit, macar odata

Si dansezi frumos,

Nu conteaza, ca sunt cioburi pe jos

Zambesti frumos,

Ce conteaza, putin sange

Lasat pe jos?

Pe scena mare, se inchide cortina.

Aplauze seci si murmur de multime.

Priveste  ti picioarele, 

Mai sunt ale tale oare?

Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,

Axiomele se destramă, în ecourile sublime.

Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,

Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.

Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,

Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.

Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,

Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .

Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,

În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.

Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,

Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.

Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,

În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.

Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,

Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.

Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,

Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.

În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,

Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.

cIn trupul meu traiesc 2 oameni,,,

Unul bun si educat

Altul aspru plin de demoni,

Celalalt fara de pacat...

Unul lupta si se zbate 

Sa o obtina orice tel,

Altul uneori visează 

Sa aibă sufletul de otel....

Unul rupe si cu dinții

Sa obtina ce-a dorit,

Altul plange noaptea-n perna 

Ca sa uite ce-a iubit....

Unul calca pe morminte

Sa ajungă acolo sus,

Altul cu tristețe asteapa

Ingandurat orice apus...

Unu injura si loveste

Toti sa faca cum vrea el,

Altul are doar un gand 

Fericirea e a lui tel...

Altul lupta si se zbate

De nimic lui nu ii pasa,

Altul sta citește carti

Singurel la el acasa....

Unul vrea sa intoarca muntii

Si vrea sa obtina marea,

Altul se multumeste

Având doar painea si sarea....

Altul rupe tot din cale

Case si palate ar face

Altu-n casa lui de lut

Doar sa aibă un pic de pace

       ........

Doamne, spune-mi cum sa fac ?

Echilibrul sa-l gasesc...

Ca ma cert cu ambii zilnic,

Cum as putea să-i opresc ?!.

A. Țurcanu @reper

Lumina mea

Dulcea mea lumina

Scânteietoare ,plina de vitalitate 

Adâncește vraja nepătrunsei nopti

Umplând misterele de sensuri

Și găsind rațiuni eterne 

În orice lucru mic

Caci lumina mea e iubire 

Iubire vesnic vie

Iubire divina ce sa naște în esența incompresensibila 

Lumina ce o simt

O simt atât de tare

Îmi modelează fiinta și umple existenta

De misterele sacre

Ahh,de as avea mai multa iubire

Lumina rațiunii mele ar putea și mai tare sa adâncească

Infinitul vesnic indescriptibil

Ar putea oare sa ajung pe cele mai înalte culmi are cunoasterii 

Sa prind luna și soarele în cuprinsul meu

Sa simt astrele și spațiul ca ale mele 

Cu lumina rațiuni luminata de iubire

    Şi dacă voi râde 
    La ce vrei să-mi spui? 
    Din ochi, lacrimi hâde 
    Umbri-vor hai-hui, 
    Lăsând dâre moarte 
    Ca sloavele-n rânduri, 
    Pe-obrazul de carte 
    Învechită în riduri... 
    
    Iar dacă voi plânge 
    În geamătul tău? 
    Ce inima-mi frânge 
    Cu glas de ecou... 
    Privirea-mi pustie 
    Ridica-voi spre cer, 
    Blestem să se ştie 
    Nu gând pasager... 
    
    O rugă ce pierde 
    Spre tine îndrept! 
    Ca biciul ce arde 
    În aerul drept! 
    Din răni fără vină, 
    Curgă sângele gros, 
    Să iasă-n lumină 
    Albul de os…
    
    Înscrisă e-n carnea 
    Păcatului tău, 
    Sudoarea cea grea 
    A destinului meu! 
    Din rază de soare 
    În trup potrivit, 
    Creşte-n vigoare 
    Viersul simţit… 

Într-o dimineață încețoșată din cerul liniștit și albastru,

O ninsoare aprigă se revarsă peste pământul aspru.

Micii fulgi se așează pe uniforma soldaților

Ce mărșuluiesc neostenit pe străzile orașului într-un tempou repede și grăbit.

Uniți prin credința față de general ei vor merge în luptă

Important să se întoarcă acasă,pentru ,,mărețul'' imperiu ei se vor gândi după.

O nouă victorie obținută prin jertfa a mii de oameni

Important e marșul,nu durerea mamelor.

O victorie ce urmează a fi întocmită prin ordinele de executare a celor mai mari

O bătălie ce urmează a fi dată împotriva așa zișilor ,,dușmani''.

Împotriva dușmanului de ieri și de mâine,

Împotriva ta,în favoarea regimului.

Împotriva familiei,împotriva prietenilor,

Împotriva celor care te înconjoară,

Vei fi cel mai bun slujitor,

Dar mai puțin bun pentru țară

                        ...

O dimineață înzăpezită,prin troienele mari

Străbat razele soarelui,fierbinți și tari,

Străbat inimele oamenilor reci ca zăpadă,

A răsărit soarele,pe toți vrea să-i vadă.

Un vânt ușurel începe să bată,legănând frunzele de pe copaci .

Văntul începe a bate mai tare,încep să se clatine copaci.

Un strigăt sfâșiitor străbate liniștea sfântă,

Afară se întunecă,norii încep să plângă.

Soarele se mărește și vine spre pământ,

Fierb râurile și lacurile,fierbe oricare gând.

Căzuți ,ei se zbat în agonie,le ard ochii,le ard sufletele,arde totul.

Cad la pământ sute de lumini stinse ce nu vor mai lumina niciodată,

Cad spirite încinse,cade lumea toată.

Sfidați de fiecare fir de iarbă,de fiecare rază de soare,ei vor rămâne acolo,și cândva o să răsară,

Legați tot ce au mai sfânt - de pământ.

                               ...

În armonia naturii,cu o durere interioară,cu o dorință de răzbunare tu vei trăi mai departe,neputincios.

Cu micuța ta viață,blocat într-un ciclu infinit de existență.

Și prin curaj și demnitate vei înainta,

Ferit de a luptei impotență.

La dosul lumii,la capătul pământului,sub un copac sau pe un câmp,

În veșnica ta căutare,trăind cu un singur gând,

Sub raze fierbinți de soare,sub lumina lunii,

Un adevărat luptător al lui Dumnezeu existând,

La o parte de relele lumii.

În propriul tău ritm de a trăi,cu ale tale scopuri,

Cu ale tale gânduri,cu ale tale roluri,

Nefiind singur,iubit de cineva,

Luminată mereu să fie viața ta.

Când ești îndurerat,în mijlocul unui haos,

Te simți uitat de lume,uitat de tot,

Nu uita că-ți este cineva alături,

Printr-o prezență spirituală,în acel loc.

Când dorești să plângi sau să strigi,disperat de prostimea lumii,

Dezamăgit de existența umană,simțindute al societății prizonier,

Când nu vei mai vedea nimic pe pământ,vei striga la cer.