Păpădii albe

Zbor păsărele tandre

Peste miriștile sorcovite

Unde spicul de grâu răsare

Cu tentă de violet.

O floare abia apusă,

Cu șuvițe prinse-n zale,

— Tricotate de-un amurg moale —

Magnolie violet.

Smocuri de soare,

Ard ca cioturile de iarbă,

Cântate cu acorzi de vioară,

Răsărite-ai și tu mândră,

Magnolie dragă!

Pe-o râpă ruptă ca din ceară,

Din albele pânze cu un strop de apă,

Stau și scriu singur, pustiu.

Din raze albastre strălucite din miez de răsare,

Luna îmi cântă o doină liniștită pe cărare.

Din munți, din cer,

Din lacrimi ciopârțite,

Aud glasul lin și dulce unui pom de frunze.

Tăcerea îmi surâde văzând ecoul larg,

Plimbându-mi trupu’ din est spre lac,

Uitând probleme, păcate cauzate.

Îmi așez corpul stând relaxat pe spate,

Privind spre stele, spre razele mele

Ce îmi mai dau putere… și care mă hrănesc.

Hrănit de veacuri multe-n meleaguri,

O lumină albă îmi izbește ochii,

Frumoasă ca dintr-o iesle fermecătoare.

Aud cavoul cântând lin spre mine,

Cu vocea lui caldă ce sufletul îmi deschide.

Mă îndrept ușor spre el cu neputință

De a lua în alte leacuri.

„Cavou răstignit ce străpunge apusul,

Ce te așteaptă pe aici?”

Cu vocea lui caldă răspunde:

„Timpul mi-a răspuns să te caut,

Mult nu mai ești, dar dacă timpul este mie măreț,

Eu nu pot să îl cert.”

Aplecând ușor capul,

Mă uit spre pământ și cer,

Ca orice va veni spre mine,

Eu să nu-l primesc, ci să-l cert.

Iar pe cavou să-mi scrie măreț,

Uitând spre cer:

„Soarta mi-a fost și-mi va fi,

Eu nu sunt aici, sunt tot acolo.”

Iar pe capul meu frânt,

Colindând apusul,

Să răsară ca din ochi de șarpe

O umbră amenințătoare,

„Privind spre gol… privind spre cer…”

Îndepărtându-mi corpul de cavou,

Întorcându-mă spre câmpul lin de la lac,

Așezând din nou ușor trupu’

Ca o pană căzând pe uscat.

Gândurile mă apăsă ușor… ușor,

Gândind oare cum o să mor?

„Dacă timpul e trecător,

Măcar eu să nu fiu nemuritor,

Toți și toate murim,

Până când timpul se va trezi,

Iar noi… vom reveni…”

Vescal clătind-mi gura cu lacrimi,

Sânge curgând spre ale mele patimi,

„Iar vi?… iar acolo?…

Iar începe să îmi cânte o vioară la tâmplă?…”

Răscolind iarba deasă,

Aud pașii mei cei care cad ușor prin viață,

Urmez urmele mele străpunse de soare.

Iar spre cavoul meu, soarele nu răsare,

Se atinge o lumină slabă la ochii vizor,

Viziunea îmi cântă un cântec de dor,

De prăpastie să mă arunce

În groapa mea ce noaptea o seduce…

Vizitez câmpii largi spre munte,

Unde moartea îmi surâde…

Viața ți-o faci cu mâna ta,

Dar mâna mea este tăiată de timp…

Răspunzând vizitor spre el.

Cântă-mi patimile mele,

De floare de surâde,

De iubire să te ferești.

De oștire-n noapte,

Gândesc spre apusul meu răsare,

Versatil de gânduri amare.

Troian cârmaci,

Crezu că viața-i piatră,

Românu’ nu-i trupeț,

Nici roi de apă.

Hâd să stea pe mal de apă,

Și nici brâu, și nici dușman,

Nu-i ca hatâr,

Trăit în obște.

Și nici rânduri de alee,

Nu cârti trece iară,

Căci ei înnebunii,

Și în jurul lor se transformase

Teamă.

Iar din iar croi de rai,

Și se osândă în prisos,

Cum călău zicând răutăcios,

Că nici din viață nu-i viață,

Și nici anii de speranță,

Nu-i ca banii fără viață.

Și nici rude din rude de oștire,

De ostași purtați de plumb,

Amărât călcat trecând.

Și zavistie de leat,

Și boierii ce calcă

Lumea spunând că-i har,

Român trăind greu de leac,

și plecă în lume să-și găsească veac.

Agonie de moarte blândă,

Curge pe piele rugină neagră,

Cuget altar umbrar,

Sub mantră genunchi ați de aripi îngerești.

“Vin spre voi cu ipocrizia voastră,

De a manipula ce vă stă în jur,

Ca ma apoi să vă strivesc și să vă blestem în ceas”

Idioți amăgirea vă stă în trup,

Sângele vostru sfărmat în har al umbrei înspăimântate.

Rătăcirea vă poartă rugina ce cutremurător iluzionați,

Iar eu vă voi veni cu aceiași monedă, dar cu o piatră sub.

Veșmânt al damnării ce prin tâmple otrăvește,

Nebunul sunt eu din mormântul viu cu sticle de argint și blestem de paie.

Înger pustiu pierdut în trup spovedit în moarte.

Religii zăbovite mortal de har otrăvit,

Ruga voastră oarbă croiește prostie sacră.

Steaua mea privind de sus,

Dulce a ta port vină,

Din dragoste ce-am de spus,

De ce nu vii, Tu vină?

Să te strâng la piept în noapte,

În iubire să m-adun,

Purtând cu mine doruri oarbe,

Numai una, să-mi aduci.

Ramurile mele duse,

De prăpăd iubire mare,

Ochii tăi culori închiși,

Buzele tale calde..

Privind tremurător,

Cerul gri ca de cenușă,

În izbândă triumfător,

Palma ta ca o mănușă.

Și focul meu nestins,

Se aprindea mai tare,

Ca-n apa cea de mir,

Luptând cu mâinile goale…

Și-și răguși chipul,

Ca o noapte caldă,

Tu să vii să mă cunoști,

Să-ți amintesc de-o seamă..

Aș da orice să mai vii,

Cum veneai odată,

Aș da orice să te întorci,

Să te mai clipesc odată..

Și din codru gri deschis,

Voi merge în tălpi goale,

Spre cer să te revăd,

Cu iubirea mea în spate..

În ceaiul meu mai gri ca viața,

Mi-e dor să te revăd,

În sufletul tău speranța,

Nu a murit, eu încă o văd..

Iubirea nu-i povară,

Steaua mea de-o viață,

Dragostea mea față de tine,

O vei găsi plină de ceață..

Și columne de florii,

Stelele privii de-acuma,

Se coborâ din al ei somn,

Privind razele de numa.

Iar în al ei palate,

Se trezi în noapte,

Cu ochii mari și greu deschiși,

Cu părul lin și moale..

Cobori tu,

Lin de ploaie,

Privind numa una,

Căci eu sunt mort,

Iar tu ești vie,

Iar muma mea e truda..

Din falnici celor doi,

Eu te urmez acuma,

Să cobori pe al tău senin,

Să-mi dai o sărutare,

Numai una…

Și din suspin auzi frunziș,

Chemarea de acuma,

Prin iubirea mea frumoaso,

Te iubesc atât de mult.

 O cameră mică, veche, cu ferestre înghețate și geamuri acoperite de brumă. Afară ninge torențial, iar vântul urlă printre crengile copacilor. În interior, o masă de lemn scârțâie sub greutatea unui vin roșu. O lumânare pâlpâie pe marginea mesei, aruncând umbre dansante pe pereți. Liriel și Caelum stau la masă, înfofoliți în pături groase.

Liriel (aprinde cu grijă lumânarea, flacăra tremurându-i în față, ochii reflectând):

-Uite, aprindem o lumânare… să nu fie totul doar frig și întuneric.

Caelum: (zâmbind, își ridică paharul spre lumina de la lumânare):

-Da, e bun… noroc Lariel!

Liriel (privește prin geamul acoperit de brumă, unde fulgii se izbeau și se întorceau în vânt, iar lumina lumânării se reflectă în ochii lui):

– Da, e… e ca un foc mic într-o noapte mare. Uneori, chiar și când totul pare alb și rece, un gest mic… o lumină… poate să încălzească mai mult decât crezi.

Caelum (oftează, privindu-i flacăra tremurândă):

– Așa e… și vinul ăsta parcă nu e doar vin. E timp oprit, povești nerostite, amintiri care se încălzesc sub palme.

Liriel (ridică ușor paharul, lăsând lumina să-i joace pe chip):

– Afară vântul urlă și zăpada mușcă la geamuri, dar aici… aici e un colț de iarnă care nu doare. Poate că asta e tot ce ne trebuie: o lumină mică care să nu lase întunericul să ne înghețe sufletul.

Caelum (ciocnind ușor paharul de-al lui, zâmbind cu o tristețe blândă):

– Noroc… la lumina asta și la nopțile care ne amintesc că, chiar și când totul e rece, ceva cald rămâne mereu cu noi.

Liriel (se apleacă spre lumânare, urmărind cum flacăra dansează și se stinge aproape, apoi revine):

– Să fim atenți la luminile mici… ele țin afară frigul, dar mai ales umbrele din noi.

Caelum (aproape șoptind):

– Da… și să nu uităm să le aprindem ori de câte ori avem nevoie.

Dimineața simțisem o durere cumplită

Era un dor sau poate o ispită?

Nuștiu, dar știam că duc dorul de satul natal

De padurea cea din vârful cel de deal.

O, așa e, de pădurea întinsă pe un deal

De izvorul ce trecea pe alăturea printr-un canal. 

De acel miros curat, de umbra deasă;

Ce se afla numai de localnici înțeleasă. 

Pădure, doar tu știi câte amintiri si bazaconii

Făcusem eu și rupeam și sălbăticii pionii. 

Când mă temeam de animalele tale

Ce mi se pareau a fi niște fiare. 

Multe animale știu ca ai, dar te ajută și ele,

Și căprioare și mistreți ce le ai cu sutele. 

Mii dor de acele flori ce le găteai

Pentru trecători tu frumos le răsădeai.

Copacii tăi îi înalțai, dorind ca umbră multă să le faci 

Pe oaspeții tăi și săi satisfaci.

Și tei și brad, de toate aveai;

Dar acuma aștepți ca primăvara să-ți permită 

Să-ți trezești natura adormită.

Acuma stai tu și aștepți, să vină toți care veneau,

Iar toți care trecuse, de tine copleșiți rămâneau. 

Dragă, tu mereu vei rămâne în inima mea,

Ca cea mai frumoasă pădure din Moldova. 

și-n noaptea liliachie

a ninsorilor primăvăratice,

sub galopul inorogilor,

o revărsare de cascade

tulbură somnul bobocilor.

apoi

“un tril de păsări sidefate

plutește lin, ca o chemare,

peste păduri încremenite

de vraja veche-a unei zâne

ce-și cântă dorul pe-nserat.”

tomna vine

Toamna,ți-am oferit din palmele mele,

muncite cu trudă,

prinse sub soarele palid și galben de octombrie.

Frunze arămii mi-au căzut peste pleoape.

După seceta verii, curs-a mustul proaspăt de toamnă

direct în cupelle regale.

Din frunzele toamnei ți-am făcut o cărare,

să știi că toamna va trece pe acolo,

și își va lua rămas bun de la natură.

Iarna în așteptare,va veni să șteargă,

frunzele toamnei de culorile ei,

le va acoperi cu un strat alb de zăpadă

rece,umbros și fără viață.

boarea serii pătrunde

ca o pasăre printre

sălcii plângătoare-

îmbrățișări

Omul mereu a fost fugar după fericire,

O caută de mic prin iarba din livadă

Scormonește prin înaltele fire,

Găsind o buburuză ce merge cu sfială...

Omul mereu a fost fugar după fericire,

O caută printre cărțile stufoase ,

Dă pagină cu pagină în neștire,

Găsind doar povești demult uitate.

Omult mereu a fost fugar după fericire,

O caută în avuții și notorietate,

Aleargă pe covorul roșu fără oprire,

Dar ce-i rămâne, e familia ce-l așteaptă cu bucate.

Omul mereu a fost fugar după fericire,

Dar în nicio zi a vieții sale nu a realizat

Că adevărata fericire nu înseamnă scotocire,

Ci natura, o masă caldă și ceva bun de lecturat.