Cântecul Cerului

În adâncul gândurilor, cuvântul "tu" se pierde,

Poezia neexistă în umbrele tale nedeștepte.

Silueta ta se șterge într-o lume absentă,

Versuri nepronunțate, în taina inimii tăcute.

În ecoul amintirilor, numele tău dispare,

Cuvintele rămân nespuse, într-o poezie rare.

Poezia ta nu există în paginile vieții mele,

Versuri întrerupte, o melodie fără refren.

Prin zăpezile timpului, "tu" devii fără chip,

Poezia neîncepută, o poveste în derapaj.

Versurile se pierd în absența ta tăcută,

O poezie fără "tu", în tăcerea pustiului suflet.

În zorii tăcuți ai unei iubiri neurmărite,

Se deschide o poezie, dar nu despre dragoste.

Cuvintele se desprind ca frunzele în vânt,

Poezia fără săruturi, într-un labirint nestrăbătut.

Prin coridoarele unei inimi pierdute,

Versurile se întrepătrund, dar nu despre tandrețe.

Poezia rămâne ca un ecou neascultat,

Fără să atingă aromele dulci ale iubirii.

Iarna sosește iară-sat,
Aduce ger și fulgi de nea;
Dar oare câți s-or bucura,
Cu-adevărat de vremea grea?

Sunt și copii,ce plâng când văd
Prin geamul spart,ori petecit
Că-i frig și ger,că iarăși ninge
Iar ei mai au doar un chibrit .

Un singur foc,cel sufletesc
Mai poate să-i mai încălzească ,
Când zăpada-i de un metru
Și jumate-i deja-n casă.

Sunt și copii ce stau în câmp ,
Intr-o baraca de carton,
Și uneori primesc pomană,
De la omul ce încă-i om.

Și de Crăciun nu vor prea multe,
Și nici n-ar știi ei cum arată
Trenulețe ,turta dulce,
Ei vor doar ghete de zăpadă.

Au mâinile țurțuri ,la fel și picioarele
Căci ai lor n-au bani de încălțări
Își prind pungi pe la picioare
Și nici nu simt că ar fi sărbători .

Nu știu de brad,de Moș ,cadouri
Petreceri,întruniri ori vise
Știu o colinda de la bunica
Și speră la ceva merinde.

Frigul se lasă ,totu-i rece,
Mai puțin sufletul lor,
Privesc în zare,ori spre cer
Și cer o mână de-ajutor .

Oricât am vrea noi să gândim
Că toți sunt buni de sărbători ,
Unii sunt răi,alții nu știu ce sunt
Și acest gând ne dă fiori.

Să știi că tu,ești fericit
Cu-ai tăi la masa de Crăciun
Iar un orfan plânge pe străzi
Căci viața nu-i dă nimic bun.

E-un adevăr cam trist,dar totuși
Este real și trebuie-nțeles
Că lumea nu e cât vedem cu ochii,
Iar unii în fața sorții nu au de ales.

Creație proprie

Iarna

--- 1 ---

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;

Soarele rotund și palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

--- 2 ---

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

Winter

1

From the skies the fierce winter sieves the snow clouds,

Long wandering snow sheets heaped in the sky;

Snowflakes fly, they float in air as a swarm of white butterflies,

Spreading icy thrills upon the realm's whitened shoulders.

At day, it's snowing, at night, it's snowing, in the morning, it's snowing again!

With a silvery mail, the proud realm is dressing up;

The round and pale sun is faded between the clouds

Like a youthful dream among the passing years.

R

Everything is white in the fields, on the hills, around, afar,

Like white phantasms, the lined up poplars get faded in the sight,

And upon the desolate expanse, traceless, trackless,

Lost villages can be seen under the white bubbles of smoke.

2

But the fall halts, the clouds scatter, the longed sun

Shines and caresses the ocean of snow.

There's a light sleigh roaming through the valleys...

Bell clinks joyfully echo through the air.

R

Everything is white in the fields, on the hills, around, afar,

Like white phantasms, the lined up poplars get faded in the sight,

And upon the desolate expanse, traceless, trackless,

Lost villages can be seen under the white bubbles of smoke.

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Melancolia

Que grito, que choro no outono...

E a floresta brava cicia –

Ressoa no vazio uma corneta,

E a doina mais triste inicia.

- Não chores e não tenhas medo,

Ouve, tu, ouve bem, minha dama, –

Ouve forte, das profundezas,

A terra a uma dança nos chama...

Aduce-ncântare a soarelui pleoapă
croită pe dealul cuprins de rugină,
din roşul sălbatic, cărări de lumină
alungă din noapte simţirea mioapă.

Vin zorii grăbiţi peste frunzele moarte,
curg picuri de rouă din crengi betejite,
mai gâdilă vântul în somn alungite
o mână de flori cu speranţe deşarte.

Pe geamul rămas cu privirea de gheaţă
curg râuri de vise dospite în zare,
sunt doinele toamnei lăsate cântare
de doruri în suflet, cuprinse de ceaţă.

Chezaşă mi-e ziua născută din noapte
şi martor mi-e vântul cu aspra-i cântare
că toamna cu toane ce astăzi apare
e zâna iubită-n iubirile-mi coapte.

Tu, toamnă târzie prin toamnele mele,
alături de-un fulger ascuns în privire,
revino şi mâine să-mi laşi în simţire
un drum de trăire cu bune şi rele.

Pământul nu plânge,

ci veghează în tăcere,

o lumină care nu poate fi atinsă

de mâinile trecătoare.

Copacii stau verticali

înfășurați în seva lor nemuritoare

și fiecare frunză

este o scrisoare tăcută

adresată veșniciei.

Râurile curg nu pentru noi,

ci pentru ordinea lumii;

ele poartă memoria munților,

dorul ploii, șoaptele vântului.

Cine le tulbură cursul

întrece timpul și uitarea.

Aerul păstrează șoaptele universului,

și fiecare respirație

este o alegere:

să fii martor sau să fii prădător.

Omul trece printre acestea,

fragil și trecător,

dar chemat să fie custode,

nu stăpân.

În ochii lui, natura se oglindește

ca o lumină care nu poate fi posedată,

ci doar respectată.

Și astfel pădurile, râurile, vântul și aerul

rămân vii prin atenția noastră,

iar ființa umană

își află rostul

în oglindirea sacră

a lumii care nu moare...

O, tu cascadă tumultuoasă,
Cu voalul alb, ca de mireasă,
Îmi susuri în urechea mea,
Un foșnet viu de catifea...

O, iată, zeci de păsări călătoare, 
Se trec în zbor, pe-a cerului izvoare,
Din scânteierea boabelor de rouă,
Se-nalță, mândră, această lună nouă...

Vin ciute de s-adapă-n miez de noapte, 
Înalt, amurgul freamătă într-a lor șoapte,
De frunze descărnați, copacii-s în delir, 
Și în zadar-și agită brațele pe-a cerului potir... 

În labirintul ăsta cu pereți fierbinți, 
Aceste ametiste stau cuminți, 
Ascunse în adâncul mării de cleștar, 
Eu, veșnic le ridic către lumină, iar... 

Rămâi, o, munte, tu te-nalță dincolo de nori, 
Acolo unde numai luna moare-n zori, 
Să stau în umbra ta o clipă, o eternitate, 
Să fiu izvorul tău, iar tu, un vers din carte...